Rezultatele alegerilor europarlamentare arată că era de haos prin care trece Europa abia a început, scrie Gabriel Elefteriu în Brussels Signal.
Analistul român scrie că elitele liberale care au controlat Europa nu vor fi dispuse la compromisuri cu opoziția de dreapta, chiar dacă aceștia din urmă au crescut semnificativ în Parlamentul European.
Din acest motiv, afirmă Elefteriu, cele două tabere se vor radicaliza, iar ceea ce a început cu alegerea lui Donald Trump și Brexit, va continua în viitor.
Iată textul lui Gabriel Elefteriu:
Majoritatea marilor revoluții politice din istorie au nevoie de ani, chiar mai mult de un deceniu, pentru a se desfășura pe deplin. La momentul respectiv, cei care trăiesc aceste evenimente le percep ca fiind doar „o nenorocire după alta”, abia realizând unde vor duce toate acestea.
Abia după aceea, când perioada revoluționară a trecut și istoriile sunt scrise, putem aprecia locul acestor convulsii în lungul lanț de circumstanțe care formează destinele națiunilor.
Căderea Republicii romane a durat aproximativ 18 ani, de la trecerea Rubiconului de către Cezar în 49 î.Hr. până la triumful lui Octavian la Actium în 31 î.Hr. și tranziția la Principat a fost finalizată abia în 27 î.Hr.
Revoluția engleză a durat din 1649, când Carol I a fost executat, până cel puțin în 1660, când a început domnia lui Carol al II-lea (11 ani) – și se poate spune că actul final a avut loc abia cu Revoluția Glorioasă din 1688.
Revoluția americană a constat în cea mai mare parte din război, din 1775 până în 1783, în timp ce Constituția nu a intrat în vigoare decât în 1789 (14 ani în total).
Revoluția franceză, care a început în 1789, a trecut prin mai multe etape distincte, cu diferite aranjamente de guvernare, până când Napoleon a abolit-o definitiv în 1804 (15 ani), când a creat Imperiul.
Chiar și Revoluția rusă, cunoscută de noi mai ales sub forma evenimentului singular din 1917, este mai bine înțeleasă ca incluzând atât revoluția din 1905, cât și războiul civil până în 1923, adică 18 ani în total.
Un tip similar de „revoluție” istorică mondială ar putea fi în curs de desfășurare în zilele noastre, chiar dacă nu avem tendința de a ne gândi la ea ca atare, poate pentru că până acum a luat doar forme mai degrabă „moi” și pur politice.
A început în 2016, cu dublul eveniment al referendumului pentru Brexit și, mai târziu, al alegerii lui Donald Trump. La vremea respectivă, experții liberali vorbeau despre 2016 ca despre annus horribilis pentru „democrație”, mai ales că Europa tocmai trecuse prin Marea Criză a Migrației din 2015 și, bineînțeles, prin asaltul lui Putin asupra Ucrainei din 2014 – totul în timp ce ISIS făcea ravagii în Orientul Mijlociu, precum și în orașele europene.
Acest interval de timp se potrivește bine cu exemplele istorice de mai sus – într-adevăr, sugerează că acum, după zece ani, am putea intra în perioada finală critică a unor astfel de cicluri de 15-18 ani.
Lucrurile, inclusiv, sau mai ales, politica, nu au mai fost niciodată la fel de la acel punct de inflexiune din 2014-2016. Valul populist a avut un flux și un reflux – elitele europene chiar au tras un suspin de ușurare pentru un moment când Trump a pierdut și Marea Britanie a fost forțată să încheie un acord Brexit prost -, dar ultimii ani au arătat că dreapta dură a devenit acum o caracteristică permanentă a politicii europene și nu pleacă nicăieri.
Alegerile europene din 2024 ar putea, de fapt, să marcheze un punct de cotitură mai profund în istoria Europei decât sugerează rezultatele electorale. În primul rând, ele demonstrează definitiv că nu se mai poate reveni la „normalitate” și că establishmentul elitist liberal care conduce spectacolul european de zeci de ani (cu efecte din ce în ce mai îngrijorătoare în toate sferele, de la cultură la economie) nu poate pune geniul populist înapoi în sticlă.
Este posibil ca aceștia să mai poată comanda o majoritate formală în Parlamentul European, dar zilele în care au trecut cu vederea opoziția eurosceptică de dreapta s-ar putea să se apropie de sfârșit. Va trebui să existe mai multe negocieri și compromisuri pentru a trece legislația – și, desigur, pentru a aproba noua Comisie.
Alegerile anticipate din Franța, care ar putea să o aducă pe Le Pen la conducerea parlamentului francez și, prin urmare, la guvernare, ar putea fi cel mai important rezultat al scrutinului europarlamentar.
De asemenea, în Germania, creșterea spectaculoasă a AfD și, invers, înfrângerea zdrobitoare a coaliției de guvernare, vor duce politica germană la niveluri de presiune și acribie care nu au mai fost văzute, probabil, de pe vremea Republicii de la Weimar.
Acest strat de calcule politice interne, fie în cazul Germaniei, fie în cazul Franței sau al altora, este cel care va complica negocierile și, sincer, funcționarea Parlamentului European în acest nou mandat.
Partidele establishment-ului ar putea avea în continuare o majoritate, dar – văzând ce „recompense” au cules Renew și Verzii în urma promovării cu succes a agendei lor verzi sub Timmermans și alți fanatici de acest fel – vor dori chiar să o folosească, dacă prețul poate fi atât de mare?
Puterea votului liber este, într-adevăr, un lucru minunat de privit, atunci când îi face pe politicieni să plătească pentru eșecurile și aroganța lor.
Deci, ce urmează? Euro-establishmentul are două opțiuni. Prima este să amplifice isteria cu privire la extremism și la „extrema dreaptă” și să intre în plin război de „apărare a democrației”. În Germania, acest lucru poate lua chiar forma interzicerii AfD.
Alte mijloace „instituționale” pot fi, de asemenea, cu siguranță, desfășurate împotriva „dușmanilor statului”, așa cum se pare că se întâmplă de ani de zile în SUA împotriva lui Trump, dar și în Europa în diferite momente. Această abordare nu poate duce decât la o mai mare radicalizare din toate părțile.
Cealaltă opțiune este ca partidele de la putere să facă compromisuri în privința politicilor cheie și să liniștească efectiv dreapta dură în probleme cheie, cum ar fi imigrația și așa mai departe, în speranța de a le lua vântul din pânze.
Dar, în termeni practici, o astfel de strategie este imposibil de pus în aplicare în mod coordonat la nivel european, chiar dacă ar exista voința de a face acest lucru în rândul liderilor cheie ai unor grupuri precum PPE sau S&D. Rezistența politică din partea bazei de activiști a acestor partide și a ecosistemului social mai larg ar împiedica orice mișcare serioasă în această direcție – cu excepția, poate, a unor țări individuale cu circumstanțe politice specifice, mai permisive.
Așadar, radicalizare va fi.
Aceasta, poate cu un amestec de a doua variantă, cea a „compromisului”, va defini probabil cursul politicii europene în următorii ani. Consecințele nu sunt greu de imaginat. În afară de erodarea democrației, în primul rând prin abuzuri mai mult decât previzibile ale puterii de stat, UE va deveni din ce în ce mai disfuncțională, deoarece mecanismele sale din ce în ce mai complexe vor fi din ce în ce mai expuse la blocaje politice.
Proiectul european a ajuns într-un fel de casă de mijloc, trăind în cea mai rea dintre cele două lumi. Este suficient de puternic pentru a distorsiona politica europeană și pentru a crea tensiuni și radicalizare prin excese; dar, în același timp, este prea slab și expus la efectele în lanț ale politicilor interne ale statelor sale membre pentru a funcționa în mod corespunzător și pentru a ține totul sub control.
Este greu de văzut cum poate Europa să iasă din această fundătură, în condițiile în care politica sa se fragmentează și în care securitatea sa este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării tocmai din cauza eșecurilor sale transcontinentale în toate celelalte domenii politice, nu doar în cel al apărării.
Și asta înainte de a lua în considerare chiar și viitoarea politică europeană privind Ucraina, care este acum brusc pusă sub semnul întrebării mai mult decât oricând din 2022 încoace, mai ales că RN, AfD și alte partide „anti-război” au avut un succes atât de mare în aceste alegeri.
Revoluția continuă.
