Revolta împotriva școlii

Ca să înțelegem mai bine revolta părinților tefeliști împotriva notelor, tezelor, coronițelor și școlii autoritare, de modă veche, care inhibă creativitatea și distruge copilăria, ar trebui să pornim de la o observație prea lesne trecută cu vederea: și la corporație se dau note. Se cheamă metrice, prin intermediul cărora angajatul e supravegheat și evaluat constant. Dacă notele sunt mici, te ia la rost managerul, așa cum îl lua la rost părintele de modă veche pe copil, nu pe profesor, atunci când copilul venea cu note proaste acasă. Deși nu te bate nimeni la corporație ca pe plantație, dacă notele sunt proaste, se mai face și shaming sau chiar bullying. În fine, dacă notele sunt foarte proaste iar la poarta firmei așteaptă alții, nu rămâi doar fără coroniță, echivalentul bonusului de la sfârșitul lunii, ci riști să rămâi și fără job, deci fără venit.

Acum, se pun următoarele două întrebări: a) de ce la corporație nu se scot notele? și b) de ce nu protestează părinții angajați împotriva acestui sistem de evaluare, cu pedepsele și recompensele aferente, pe care altfel îl înfierează cu mânie progresistă ori de câte ori acesta se manifestă la nivelul școlii?

Răspunsul la prima întrebare e destul de simplu: nu deoarece corporațiile nu ar vrea sa facă activitatea angajatului cât mai „fun”. Din contră, se străduiesc din răsputeri să facă asta. Spre exemplu, îți aduc baloane la scurt timp după ce un manager a urlat la tine că nu ești destul de eficient (caz real). Însă dacă s-ar scoate notele la corporație ar scădea productivitatea. Dacă scade productivitatea, clientul (de regulă un răsfățat educat de aceleași mămici protectoare) renunță la serviciile tale și se orientează către un alt furnizor. Dacă clientul renunță la serviciile tale, investitorul nu mai face profit, motiv pentru care își va retrage banii din respectiva afacere și îi va băga în altceva, iar tu o să rămâi fără job, adică nu doar că te vei simți umilit, ci o să faci și foamea.

Părinții angajați la corporație înțeleg că o afacere nu poate funcționa fără criterii de performanță, dar ecuația se complică, căci în principiu o afacere ar putea funcționa și în condițiile unei împărțiri mai echitabile a profitului între angajat și angajator sau, spun unii mai radicali, chiar și atunci când angajații devin proprietari ai mijloacelor de producție și nu mai există angajatori. Însă părinții angajați la corporație înțeleg nu doar adevărul elementar că orice investiție nu poate fi rentabilă fără criterii de performanță, adevăr care era valabil și în socialism, ci ajung să creadă că „nu există alternativă” (Thatcher) la actualul capitalism neoliberal, cu toate nedreptățile și alienările lui, și că ai lor copii se pregătesc pentru o viață de adult în care vor răbda disciplina capitalului, cu beneficii mai mari sau mai mici, fără să poate face nimic.

Și atunci părinții compensează.

Întâi de toate se revoltă împotriva profesorului pentru a compensa lipsa de revoltă împotriva managerului.

În al doilea rând, simțindu-se vinovați față de copil pentru că l-au adus într-o lume fără orizont de mai bine și care, la drept vorbind, arată din ce în ce mai rău, încearcă să-l protejeze cât mai mult de „trauma” care va deveni o experiență cotidiană atunci când copilul va deveni adult, în ideea că măcar acum să nu primească note și bătăi cu rigla la palmă, cât e copil, că oricum asta o să îndure tot restul vieții după ce o să se facă mare.

Bineînțeles, prin încercarea de a-l feri cât mai mult pe copil de traumele vieții de adult, părintele îl fragilizează, ceea ce înseamnă că va fi mult mai traumatizat atunci când, inevitabil, va da de competivitatea capitalistă și de alte provocări ale vieții, decât ar fi fost dacă de mic copil s-ar fi obișnuit cu ideea că în viață mai iei și note proaste, mai iei și palme, nu primești tot timpul coroniță. De altfel, merită notat faptul că în timp ce la noi profesoarele și mămicile tefeliste cer ca elevii să nu mai fie traumatizați prin coroniță, dincolo de granița de nord se desfășoară un război devastator. Cum s-ar spune, îi pregătesc pe copii pentru lumea de mâine.

În al treilea rând, dresajul neoliberal l-a învățat pe părinte că dacă oricum e inevitabil să suferi, atunci măcar să suferi doar pentru ceea ce aduce profit, adică doar pentru ceea ce o să se ceară la corporație, adică vreo două limbi străine, niște competențe digitale și niște abilități de comunicare, în ipoteza în care nu te duci spre IT sau medicină, unde mai trebuie să înveți și matematică sau biologie și chimie.

De aici și revolta împotriva „materiilor inutile”, cum ar fi literatura, istoria și filosofia, care nu produc profit în mod nemijlocit, dar care te-ar putea ajuta să înțelegi ce se întâmplă, de fapt, în viața ta de la corporație, de ce ai ajuns în situația de a nu-ți mai putea plăti creditul cu un salariu de corporatist, ce se ascunde în spatele discursurilor motivaționale care îți sunt livrate la corporație, câtă încredere ar trebui să ai în psihologul pe care îl frecventezi săptămânal, de ce nu reușesc asistații social să devină peste noapte antreprenori și IT-iști și cum ai putea să deosebești știrile adevărate de alea false, inclusiv cele de la Digi. Bineînțeles, atâta timp cât nu înțelegi lumea, nici nu poți spera să o schimbi, la fel cum nu poți aștepta nimic de la niște semidocți hipersensibili, narcisiști și veșnic ofensați.

În fine, în Minunata Lume Nouă sclavii sunt împărțiți în diferite categorii: alfa, beta, gama, delta și epsilon. Spre exemplu, în timp ce cei din categoria gama sunt pregătiți pentru call-center, epsilonii sunt pregătiți să culeagă sparanghel, pentru că spre deosebire de primii, care locuiesc în urbanul mare, cei din urmă au acces la o educație de mult mai proastă calitate (sau deloc). Or această revoltă împotriva tezelor, notelor și coronițelor sugerează că avem de-a face și cu o împărțire mai rapace a privilegiilor. Școală fără note nu se poate și deprivând școala de criteriile de performanță fără de care nicio instituție nu funcționează, implicit îi lipsești și mai mult pe cei aflați la baza piramidei sociale de șansa de a urca în ascensorul social.

Însă pentru tefelime nu e de ajuns că plozii ei își permit educația (și șansa) de care copiii săracilor sunt lipsiți. Ea vrea și mai multe privilegii. Nu doar școli de fițe doar pentru cine își permite, ci și o educație cât mai puțin traumatizantă. Adică și mai multe privilegii pentru cei deja privilegiați, care îi copleșesc cu „empatie” pe copiii lor în timp ce îi înjură pe săraci, că ăia nu de empatie au nevoie, ci de muncă. Și bineînțeles, în educație tonul îl dau elitele, că ele au suficient capital financiar și cultural pentru a pune presiune pe sistem. Drept urmare, sistemul e reformat în funcție de „nevoile” părinților din clasa de mijloc, care au ajuns la stadiul în care vor și mai mult de la școală, nu doar garantarea reproducerii statutului social, ci și o educație „fără traume” pentru copii, adică răsfăț, chiar dacă asta înseamnă educație mai proastă și deci mai puține șanse de ascensiune socială pentru cei din mediile defavorizate care vor fi exploatați mai brutal, la munca de jos, decât cei cu joburi mai cool și unde exploatarea e mai sofisticată și mai civilizată.

În fine, după cum bine observa un prieten, trăim într-o societate în care singurele instituții care mai funcționează (meritocratic, că altfel nu se poate) sunt instituțiile de reproducere a capitalului, toate celelalte fiind praf. Adică acele instituții al căror unic scop e să scoată cât mai mult profit din angajați și să-i țină pe aceștia în acea condiție în care neînțelegând lumea în care trăiesc, nici nu pot spera să o schimbe, în timp ce angajații nu știu să ceară decât note cât mai mari și teme cât mai puține pentru copiii lor. Adică niște bule protective și creativ-emaptice într-o societate în care altminteri scapă cine poate.

Articol apărut inițial pe blogul autorului