Masca a devenit un obiect social – nicidecum unul sanitar.
Ca obiect sanitar, masca are un mod de folosință complex și, totodată, punctual. Se poartă anumite intervale de timp și în anumite condiții. Nu oriunde, nu oricum, nu oricât.
Să pretinzi că ai grijă de cineva punând copii de primară (dar orice minor, până la urmă), să le poarte cu orele, aceleași măști, este o pură minciună. Și o bătaie de joc. Asta nu are legătură cu prevenția sau cu actul sanitar, ci cu actul social de a impune și de a se conforma. Strict clinic, masca devine în aceste condiții o practică dubioasă, neverificată, experimentală, periculoasă (atât pentru purtător, cât și pentru celălalt). Argumentul că masca reduce cantitatea de microni de virus este argument in vitro. N-are legătură cu viața reală, cu condițiile efective în care aceasta este purtată.
Bătaia de joc se vede din aceea că regulile sunt aceleași pentru toți și peste tot. Și școala înghesuită din nu știu ce cartier urban ultra-aglomerat, și școala cu 4 elevi din coasta muntelui trebuie să aplice mască, distanțare și pexiglas. Ce sens are să impui masca acolo unde copiii sunt din comunități mai degrabă izolate și dispuse în zone unde și densitatea populației, și a elevilor, este scăzută?! Și mai poate cineva să pretindă că „regulile” și „măsurile” sunt luate ținând cont de realitatea epidemiologică și socială din România?!
Asta nu e medicină, este inginerie socială. Nu este prevenție, este experiment. Nu este grijă față de alții, ci act magic.
Ce să mai zic de regulile specifice impuse în unele școli, care realmente le transformă în penitenciar: copiii (abia) dacă au voie să iasă câte o pauză pe zi la plimbare afară, au anumite intervale stabilite pentru interacțiuni cu celelate grupe/clase…
