OPINII Raportul dintre naționalism și ecologie

Raportul dintre naționalism și ecologie

Motto: Țuțea este întrebat: „Ce înseamnă să fii om de dreapta?”.  și răspunsul: „Român absolut, asta înseamnă” (Țuțea, p.388).

În ultima vreme, de când au reapărut și la noi partide și mișcări (civice) de orientare națională, au revenit în actualitate și problemele legate de limpezimea lor doctrinară. Clarul doctrinar este dat, evident, de coerența mesajului, a scopului și a argumentului. În cazul nostru, mai degrabă de lipsa doctrinei. E limpede că acțiunea politică e mai degrabă o cursă de „vrăjire” a electoratului în perioada votului decât de convingerea lui în timp prin construcții consistente, coerente în raport cu un mesaj urmărit sistematic.  „Dreapta” este o opțiune de gând și faptă foarte adânci, vorbele nu sunt suficiente și nici faptele mărunte. Dreapta este construcție prin excelență, mai cu seamă de protejare. Dreapta este mărturisire, ceva mai mult decât activism. Am avut formațiuni de dreapta în primii ani de după 1990, crescute și conectate la Liga Studenților, mișcare înăbușită de statul paralel de atunci (filonul antinațional din stat era numit „securitate” sau, direct, „Iliescu”). Cam atât.

După o pauză mediată de partidul „România Mare” a lui Vadim Tudor și Vatra Românească, și ele aflate pe muchia clarității doctrinare, poate și de aceea repede căzute sub asaltul propriilor invective, respectiv al etichetărilor, mișcarea națională/naționalistă a reapărut timid prin câteva organizații civice și chiar la nivelul unor formațiuni politice. Acestea din urmă au mai degrabă purtători de concepții naționale, decât au ele, ca partide, o platformă națională. De altfel, termenul de doctrină națională este marele absent din limbajul politic, nu numai de la noi. În general, nivelul cultural al lumii s-a barbarizat într-atât, încât sunt foarte puține formațiunile politice care mai au doctrină și, și mai puțini cei care știu ce înseamnă una.

Clarificări conceptuale 

Naționalul

Naționalul este ceea ce aparține, sau are legătură cu națiunea. Națiunea este comunitatea conștientă de apartenența la un popor. Cu alte cuvinte, națiunea este o stare de conștiință, în timp ce poporul este realitatea etnică, substanța istoriei (comunitatea de rudenie, prin sânge, limbă, tradiții). Națiunea și naționalul reprezintă o comunitate de trăire complexă, care depășește regăsirea în neamul numelui de familie pentru a se răsfrânge asupra neamului întreg, al tuturor numelor de familie de aceeași limbă, ca și comunitate de destin, comunitatea celor în care mă recunosc.  Ideea de destin este de natură transenzorială, făcând parte din categoria revelației. Națiunea este, deci, comunitatea de destin. Iar destinul asumat presupune conștiință. Cea mai înaltă stare de conștiință este de natură transcendentală. Transcendentul este în afara noastră și în noi, în același timp, este Dumnezeu. La Dumnezeu se ajunge prin trăire, El fiind mai mult decât o stare psiho-emoțională. Prin trăire unificăm lumea de aici cu lumea de dincolo, dând sens vieții. Fapta rezultat al trăirii de tip mistic se numește tranfigurare (imitatio Christi)*, și când un ins nu e în stare de așa ceva poporul spune că „nu are niciun Dumnezeu”. De aceea, repet, națiunea este o stare de conștiință. Scopul educației naționale este să faciliteze întâlnirea tânărului cu Dumnezeu din el – suprapunere care se numește om de vocație.  Cel care are sensul comunității de destin, al națiunii sale, este pe deplin pregătit să respecte și umanitatea. Pentru că nu doar în mine este Dumnezeu, întru El suntem toți.  Și pentru că umanitatea este înlănțuire de neamuri. Concepția națională a culturii susține că între om și umanitate nu există o legătură directă decât cu riscul spălării creierului, al masificării insului,  al ștergerii memoriei  (memoria face posibilă comunitatea de destin). Umanitatea ca destin general al omului este posibilă numai în măsura în care te-ai înțeles pe tine și pe cei cu care te înrudești cunoscându-i (neamul tău de nume de familie)  și pe cei pe care nu-i cunoști, dar îi recunoști (națiunea). Deci, umanitatea include pe cei pe care-i cunoști, pe cei pe care-i recunoști (în care te recunoști) și pe străini, pe care-i respecți și ți-i poți asuma în raport cu neamul tău. Fără noțiunea de neam nu există  nici noțiunea de străin. Și fără neam și fără străin din ce mai compunem umanitatea? Numai din ego-uri?! Și ego-urile prin ce vor comunica? Numai prin stările lor temporare de plăcere? Prin interese? Ajungem aici la vechea discuție europeană a omului moral vs. dreptului forței, pe care nu o vom relua. Prin alungarea omului moral, adică a omului memoriei și, implicit a comunității de destin, ajungem repede la anarhie și la prăbușirea finală a civilizației.

O ultimă precizare. Există națiuni ai căror lideri au crezut că pot practica naționalismul fără Dumnezeu – pe care l-au înlocuit cu cultul rațiunii, ne referim la Franța. Nu deschidem subiectul scăderii atracției culturale odată cu dezvrăjirea extinsă a Europei occidentale. Și, să nu uităm, naționalismul luminismului francez, ideologic prin excelență, este întemeiat pe primele crime în masă prilejuite de Revoluție, împotriva propriului popor. Or, noi aici discutăm de naționalismul ca formă de organizare și de susținere a vieții.

Comunismul este opusul spiritului național

E deja curent că ar exista un „comunism românesc” și un „naționalism comunist”, după cum progresismul de astăzi ar fi „totalitar”. Sunt confuzii care contribuie la insuficienta cunoaștere a comunismului din România și a internaționalismului anarhic de astăzi, specii, de altfel, foarte înrudite, așezate pe același calapod. Cred că vom reuși să le mai limpezim.

Practic neamul tău este criteriul de amplasare în real. În afara lui gândurile tale devin utopice. Dacă faci politica unor gânduri utopice, se cheamă că ideologizezi realitatea. Iar ideologizarea realității este cel mai mare pericol al epocii moderne, așa cum ne-au arătat catastrofele repetate ale acestui fenomen: revoluția franceză, bolșevică, nazismul, flower-power, și ale resetării globale în care ne aflăm azi. Rezultatul final al ideologizării realității este „poporul unic”, instaurat prin violența contra cultului mamei, tatălui, contra vecinului, pământului, fie că are ca purtător „cetățeanul” ghilotinard din sec. XVIII, fie „proletariatul” revoluției bolșevice sau tânărul frumos și liber de astăzi îndemnat să-și toarne concitadinul. Între două delațiuni, omul acesta violent este mare consumator de sex sau, dacă nu poate, pe măsură ce se asexuează prin emasculare, distrugător de statui. Ideal-tipul („standardul”) acestui om-animal sexual-distrugător de statui este homo sovieticus (Zinoviev). Homo sovieticus se hrănește cu două lucruri: cu delațiunea și  cultul personalității (al dictatorului care controlează spălarea creierelor și care dirijează frica în societate). Homo sovieticus, neavând credință în Dumnezeu, crede în două lucruri: în știința-izbăvitoare, mai exact în organizarea rațională a producției, având o atracție deosebită către calcul (noul „adevăr”) și, atunci când vraja sistemului s-a dus (la un moment dat prostia nu se mai suportă pe sine), va crede în frică. Homo sovieticus este fricos prin excelență și, de aceea, foarte bun executant al celor mai reprobabile fapte. Raționalitatea lui, fiind însingurată, este dirijată de frică: frica zilei de mâine, sau, dacă e îmbuibat, cum se întâmplă în cazul societăților/zonelor din societate dominate de socialismul caviar, de frica de moarte. Între aceste capete ale axei vieții sale, homo sovieticus sau post-sovieticus, „tânărul, frumos și liber”, trăiește cu frica de a nu i-o lua altul înainte în întrecerea socialistă a venerării simbolului momentului – vezi „anticorupția”, respectiv a pupării în dos a dictatorului (șefului).  Kolontay, teribil de intelegenta mașină sexuală din Comitetul Central al URSS, singura femeie din guvernul Lenin, a fost una dintre cei care au inițiat programul de preluare al copiilor din sânul familiei în rețeaua grădinițelor de stat: „Femeia care intră în lupta pentru eliberarea clasei muncitoare trebuie să învețe să înțeleagă că nu mai este loc pentru vechea atitudine de proprietar care spune: «Aceștia sunt copiii mei, le datorez toată disponibilitatea mea maternă și afecțiune; aceștia sunt copiii tăi, și nu mă privește dacă le e foame sau frig – nu am timp pentru copiii altora.» Femeia proletar trebuie să învețe să nu mai facă diferența dintre al tău și al meu; ea trebuie să-și amintească că nu există decât copii, copiii muncitorilor din Rusia.” (Kollontai, p. 6).  Familia, proprietatea privată, omul care gândește, preoții, ofițerii și intelectualii patrioți,  și, mai presus de toate, țăranii înstăriți, au fost victimele predilecte ale nenumăratelor serii de epurări – asasinate în masă din lagărul comunist din 1917 până în 1989, în număr de circa 100 milioane (Curtois, p. X). În România, numărul victimelor a fost de peste 2 milioane (Baltasiu și Bulumac, p.105)

Naționalismul

Naționalismul este doctrina care pune pe prim plan națiunea. Naționalismul este atitudine politică asumată în diferitele planuri ale acțiunii politice: militar, economic, cultural, sanitar etc. Naționalismul este patriotismul programatic, nu desfășurat în fundal, în subsidiar, intermitent sau „după posibilități”. Naționalismul nu este xenofobie. Xenofobia este respingerea celuilalt pentru că are  altă naționalitate/etnie, în timp ce naționalismul reprezintă, cum am arătat, promovarea intereselor țării și națiunii tale. De pildă, faptul că românii din Harghita Covasna și din alte zone unde se află în minoritate locală nu au loc în administrația locală sau că activitățile culturale în acele județe nu au nicio legătură cu limba română, arată că acolo autoritatea locală este xenofobă iar, pe de altă parte, arată cum înțeleg autoritățile centrale interesul național. 

Naționalismul este o doctrină totalitară pentru că are vedere omul în integralitatea lui, mai exact în relație cu Dumnezeu din el și din celălalt, cu comunitatea invizibilă a celor ce au fost. Să ne limpezim și aici: „Ce înseamnă a fi totalitar? Aristotel spune că întregul premerge partea. Nici un individ nu se naște din sine … Întregul premerge partea. … La comuniști … evanghelia lor e Manifestul comunist. … Manifestul exprimă o societate a viitorului, fără stat, fără clase, concepută ca o asociație liberă de indivizi care se asociază întâmplător. Această asociație liberă de indivizi … e incendiul anarhiei finale. Comuniștii sunt anarhiști în finalitate.” (Țuțea, pp.29-30). „Și la comuniști sunt stăpâni și slugi, dar sunt ipocriți că ei știu că egalitatea oamenilor nu poate nicăieri exista … Premiza aceasta a egalității absolute e nulă, iar socialiștii adaugă puțin sifon…” (Țuțea, p.80)

Naționalismul are în vedere întreg spectrul de viață, pe care îl poate aproxima prin cunoașterea integrală a realității – în sensul că promovează, de pildă, ceea ce Dimitrie Gusti a numit „paralelismul sociologic”: fiecare lucru este parte a unui întreg și fiecare determină pe fiecare. Aceste detalii sunt de șase tipuri: economice, politico-juridice și culturale („manifestări”), cu condiționările lor: psiho-istorice, cosmice și biologice („cadre”). Sociologia românească interbelică a reușit, iată, să pună bazele cunoașterii complete a realității, lucru rarisim. Nu ne referim la cunoaștere ca „data mining” practicat de servicii și de marile corporații. A ști ce fac nu înseamnă și a înțelege și, cu atât mai puțin a-mi păsa. Cunoașterea gustiană este morală pentru că avea în vedere conservarea cadrelor omului primordial (satul) și ridicarea lui din mizerie, în timp ce supravegherea integrală a societății, care transformă statul într-unul securistic,  este profund imorală (are loc pe seama nu pentru ins și popor).

Ce are de făcut un partid național?

Partidul cu doctrină națională este naționalist cu condiția să militeze pentru națiune, acționând cu conștiința prezervării etnicității românești ca bază a oricărei construcții politice. Dacă doar are scrise niște lucruri „naționale” este o formă fără fond, sau altceva decât naționalist. Poate fi un „partid național” doar în virtutea înregistrării în țară, dar nu din perspectiva spiritului național, care e dat de doctrină și de faptă. „Pot să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni: țăranul stăpân în sat, și întreprinzătorul [român] în comuna urbană stăpân.” (Țuțea, p.75). În esență, un partid național, pentru a reuși să ajungă la aceste rezultate, trebuie să fie concentrat pe promovarea în societate a ierarhiei competenței și a legii eminesciene a compensației (remunerarea funcție de contribuția la prosperitatea națională). Chestiunile nu sunt deloc teoretice, pentru că pot fi repede cuantificate. Cum ar arăta universitățile românești dacă ar fi finanțate funcție de contribuția la Venitul Național, pe de o parte, și de contribuția adusă la conservarea/ridicarea satelor, pe de alta? S-ar schimba complet atmosfera din societate, iar intelectualitatea ar fi ceea ce ar trebui să fie. Tinerii n-ar mai fi doar niște posesori de diplome, buni pentru sclavia corpocratică ci, niște inși cu conștiința demnității faptei lor, și am avea, în sfârșit, și beneficiari palpabili ai investiției în educație.

Naționalismul, pentru a avea succes în raport cu restul lumii, nu trebuie să fie absolut. Excesul de naționalism este o gravă eroare care se plătește scump. Fiecare neam are locul și rostul său.

Patriotismul

Patriotismul este atitudinea generală de iubire și de cunoaștere a propriei țări.

Academicianul Ioan Aurel Pop, președintele primului for științific al țării, Academia Română,  spunea anul trecut: „Patrioții sunt … aceia care știu bine ce este patria proprie, ca să înțeleagă bine toate patriile celorlalți.” (cuvânt pe Facebook, 18 nov. 2019)

Ecologismul

Este o mișcare politică și civică care este preocupată de salvarea mediului natural de activitatea umană. A luat amploare în a doua parte a secolului al XX-lea, fiind adesea asociat cu mișcările „flower power” , emanciparea sexuală a femeii, cu feminismul și ecofeminismul, fiind parte a  mișcării progresiste. Are două ramificații majore, una antropocentrică și cealaltă biocentrică. Ecologismul antropocentric este axat pe relevarea daunelor produse omului de propriile sale acțiuni asupra mediului. Ecologismul biologist are în vedere natura bună intrinsecă, „morală” a naturii, ceea ce ar trebui să antreneze obligația morală a omenirii de a proteja mediul.

Derivatele contemporane ale ecologismului cu implicații în știința de astăzi sunt mai multe, dintre care enumerăm: „responsabilitatea socială corporativă” și „dezvoltarea sustenabilă”. Responsabilitatea socială corporativă poate fi sistematizată prin sintagma doing well by doing good (să îți meargă bine – să câștigi, făcând bine), în timp ce paradigma dezvoltării sustenabile se referă la necesitatea gândirii exploatării resurselor funcție de nevoile generațiilor viitoare. Nu intrăm în detalii, sunt linii curriculare și de marketing extinse în ambele direcții.

Câteva din erorile ecologismului

Prima, ce ține de o precară amplasare în realitate, de condiționarea a ceea ce există de atitudinea mea. Este eroarea imanentistă, tipică concepțiilor pentru care nu există realitate transcendentă obiectivă ci, mediată de concepția insului. Realitatea obiectivă de dincolo de mine nu are autonomie, fiind dependentă de ce cred eu despre ea. Esența concepțiilor imanentiste este exprimată de Nae Ionescu: „Deci numai în momentul când eu voi crede că Iisus Cristos s-a jertfit pentru omenire, numai atunci va fi adevărat că Iisus Cristos s-a jertfit, pe când, normal, toată lumea spune: Iisus Cristos s-a jertfit pentru omenire; credeți sau nu credeți. … să zici că această realitate nu există decât în măsura în care eu cred și nu există decât din momentul în care am început să o cred, este o absurditate … adică nu putem condiționa o realitate întru atât întrucât există sau nu există de noi înșine …” (Nae Ionescu, pp.40-42) Pe de altă parte, în măsura în care natura are reacții, pe scala evoluției logicii culturale a umanității,  ecologismul se situează pe palierul precreștin, în care natura este beatificată, zeificată. Natura este antropomorfizată, având propriile „supărări”, ea fiind, în principiu „izvorul abundenței” (ca Zeița pământ din culturile pre-antice). Fiecare vietate are locul și rostul ei, funcție de „legea selecției naturale” și alte câteva legi bio-fizice ale echilibrului și selecției naturale. Desigur, în măsura în care considerăm că religia nu înseamnă progres mental, dimpotrivă, am putea spune că revenirea la cultele civilizațiilor precreștine ar fi o formă de progres.

A doua eroare a ecologismului este că încearcă să rezolve o problemă reală – degradarea mediului, prin aceleași instrumente care au condus la starea curentă: prin intermediul superstiției că dincolo de știință nu se află nimic important, eventual, un etaj paranormal, al unei armonii energetice cosmice. Faptul că acum omul este preocupat de jungla amazoniană, iar mâine de salvarea balenelor, nu va rezolva situația gravă a ecosistemelor reprezentate de acestea. Pentru că problema constă în precaritatea din om, a înstrăinării omului de etajul său transcendent. Există analize care arată că, dorind să poluăm mai puțin prin consumarea combustibililor fosili, sfârșim prin a polua și mai mult prin utilizarea biocombustibililor (Green News) sau a bateriilor de la mașinile electrice (Politico). Singura soluție de a rezolva problema de pe un etaj al cunoașterii este să vii de pe un etaj superior, care să-l includă. O problemă materială va fi rezolvată printr-o înțelegere superioară a fenomenului, una spirituală. În cazul nostru, trebuie să ieșim din paradigma „cost-beneficiu”, care, la rândul ei, este parte a abordării raționaliste, așa-numit „pragmatice” a realității. „Defecțiunea” este mult mai mult decât una tehnică, sau de abordare științifică. Mai precis, trebuie reintrodusă perspectiva sufletească asupra realității. Arareori comunitățile tradiționale au intrat în conflict cu natura, și-aceasta pentru că acei oameni „primitivi” au gândit țărănește, au avut raționalitate sufletească, nu științifică. Mai exact: gândirea științifică nu are cum să fie parte a soluției, pentru că este parte a crizei generale a omului modern. Vasile Băncilă, cel căruia îi datorăm sociologia și filosofia sărbătorii, e răspicat: „… raționalismul clasic … cădea de acord cu misterul sau îl punea în sistem.  Raționalismul adus de știință e raționalismul pozitivist. E raționalismul faptelor constatabile. … Omul modern are, în înțelegere, pasiunea faptelor. Înregistrarea și prelucrarea faptelor l-au îndepărtat însă de marele fapt unic al existenței, al realității totale. Faptele riscă distrugă pentru om faptul ca atare. Acesta însă e de ordin metafizic. …” (Băncilă, pp.108-111). Omul modern gândește urban, întotdeauna pe seama spațiului, pe care-l falsifică (Băncilă, p.104) chiar și când are cele mai bune intenții (când calculul cost-beneficiu este declarat „pronatură”, este „verde”). Așa se face că pentru omul modern, care are animale de curte în casă cărora le-a falsificat comportamentul, natura însăși devine „un animal de casă” prin antropomorfizarea ei: „Știința modernă ne-a obișnuit cu ideea că omul e foarte apropiat de animale, diferența fiind mai mult de grad. Logic ar fi fost deci ca noi să ne fi simţit intim cu ele. Dar s-a întâmplat invers. Moralmente ne-am depărtat de lumea animală. În societatea de altădată, omul se considera esenţial deosebit de animale, dar prin iubire era apropiat de ele [s.n.]Romanii aveau o zi când împodobeau animalele cu coroniţe. Iar poporul român a realizat atât de mult tovărășia sufletească cu animalele, încât în unele momente le introducea chiar în comunitatea lui religioasă. Dădea agheasmă animalelor, după cum, în ultimul timp, le dădea apă de la Smeeni ori de la Maglavit. Și nu e aici atât un rest de mentalitate magică, ci e și un sentiment de frăţie cu tot ce e viaţă. De altfel, în folclorul român se vede cum eroii sunt uneori un fel de fraţi de cruce cu animalele. Caii năzdrăvani dau ajutor omului. Mai mult, chiar o furnică, O pasăre salvează un om. Apoi oamenii iau câteodată chip de animale, iar acestea devin confidentele omului. Era deci o circulaţie spirituală între oameni și animale. „Limba păsărilor“ e și azi un concept de aleasă mistică în popor. Țăranii nu s-au îndoit niciodată că animalele au suflet şi că ceva parcă fermecat le împiedică să vorbească aidoma oamenilor. …

E aici un fapt fundamental plin de consecințe: omul actual pierde din ce în ce societatea animalelor și intră în ‘societatea mașinilor’ . … Mașinile izolează de cosmos ori fac pe om să se creadă zeitate. Societatea animalelor, din contră, pune pe om în legătură cu cosmosul și cu tot misterul și viul existenței. Modernii răsfață uneori animalele, dar e un răsfăț mai mult al ritmicii nervoase. Tot așa, au societăți pentru protecția animalelor, dar nu apropiere osmotică de viața lor, după cum au societăți de asistență, dar nu iubire creștină de oameni.” (Băncilă, pp. 76-77)

Sintetizând, nu pot rezolva problema precarității apei, hranei și energiei dinlăuntrul acestora. Problema, cât se poate de reală, este mai mult decât o problemă ecologică, logistică, științifică. Este o problemă sufletească.

A treia eroare a ecologismului este că încearcă să rezolve problema excluzându-l pe Dumnezeu din ecuație. Aici este etajul metafizic al problemei acesteia materiale. „Meta”, adică „dincolo de”, unde Dumnezeu, ca „bună practică” – să vorbim în limbajul curent, ar însemna recuperarea comunității țărănești, cea care cunoaște cel mai bine, și are cea mai bună practică a „sustenabilității”. Dar pentru aceasta trebuie să ieșim din cercul comodității, care vine la pachet cu raționalismul tehnicist – devenit tehnocratic, un fel de dictatură a tehnicii asupra gândirii. Cu alte cuvinte discutând din perspectiva logicii mulțimilor, „ecologismul” este inclus în „raționalitatea țărănească”, de tip conservator, sintetizată de Țuțea în geniala sintagmă „mă mișc între Dumnezeu și neamul meu”, unde se află soluția, dar nu invers: ecologismul nu include și logica conservatoare reală, a realei „sustenabilități”, pentru că nu are etajul spiritual-sufletesc al credinței, pentru că nu-l poate avea, fiind o specie de gândire parțială, nu totalitară, cum este abordarea conservatoare, Dumnezeu neputând fi aproximat de niciun fel de energetism, oricât de armonios ar fi acesta. Natura se distribuie echitabil la oameni numai prin intermediul comunităților care transfigurează divinitatea. Simplu. Nicio o logică științifică nu poate aproxima această performanță decât în măsura în care se încreștinează, deci se subordonează logicii acelui tip de comunitate, adică va vorbi acel limbaj. În limbaj politic, formele de viață conservatoare, care au inerent o abordare „sustenabilă” a mediului, în afara comunității țărănești, mai sunt, oarecum,  familia și maternitatea, comunitățile de credință. Deci satul, mama și copilul, familia, comunitatea strămoșilor, trebuie să fie preocuparea politică dacă vrem să avem un rezultat … „ecologic”. Invers, vor fi „descoperiri” fragmentare ale „armoniei universale” având ca efect adâncirea decalajelor și disparităților.

Pentru a depăși aceste fundături, ecologismul ar putea încerca să devină „național”. Adică să împrumute termeni și tehnici pe care le stăpânește unei viitoare doctrine naționale de prezervare a valorilor satului, de pildă, fără să pretindă că va putea subordona satul acestora.

Naționalism sau ecologie?

„… naționalismul … este doctrina social-politică care face din națiune punctul terminus al evoluției; nu specia-om este obiectul naționalismului, ci națiunea care, prin număr și calitate, aduce avantaje întregii specii om.” (Țuțea, p.356)

Cred că este limpede acum că gândirea națională, fiind integrală (totalitară), este inerent și „ecologistă”, după cum are în vedere și drepturile femeii prin ocrotirea familiei, fără a fi feministă, adică fără a absolutiza o parte în raport cu întregul etc. Gândirea ecologistă ar putea servi unei orientări naționale în anumite condiții. Am văzut că aceasta este la origine progresistă, prin scoaterea din ecuație a elementului de legătură dintre natură și om: comunitatea îndumnezeită, în raport cu care are preocupări secundare, dacă nu o ignoră complet. Subiectul  ecologismului este aproape exclusiv omul universal, care nu există, pentru că dreptatea se propagă prin comunități, mai precis prin națiuni. Este suficient să milităm pentru revitalizarea gospodăriei țărănești pentru a avea produse „corecte” și din punct de vedere organoleptic,  al dreptății sociale, și al echilibrului dintre om și natură. Dacă vreau doar produse „sănătoase” le pot avea prin comerțul internațional, dar comunitățile, cel mai adesea, vor avea de suferit: comerțul mondial de produse „bio”/„eco”/„sustenabile”/„produse responsabil”, care îmi vor satisface dorința personală de „produse sănătoase”  nu a atenuat decalajele dintre bogați și săraci în ultimii 30 de ani, dimpotrivă**.  Pentru că scopul nu trebuie să fie comerțul, oricât de corect (vezi „fair trade”) ci,  comunitatea. Nu știu dacă România are luxul să mai amâne revitalizarea doctrinei naționale așteptând să vadă ce face deja învechitul tren al ecologismului cosmopolit.

Stânga și dreapta

Naționalismul este de dreapta. Dreapta politică se sprijină pe țară, neam și Dumnezeu. Toate celelalte decurg din acești termeni. Nu servim natura fetișizând-o, ea trebuind încadrată în misterul mare al vieții la care avem acces prin știință în virtutea credinței. Omul, în doctrinele de dreapta, nu este suspendat, nu este generic. Pentru dreapta nu există om virgulă natură. Pentru dreapta omul este comunitar și trebuie luat în considerare în cadrele sale care-l fac să fie ceea ce este.

Stânga operează cu omul generic care nu există decât în raționalismul ideologico-științific, de tip pozitivist. Fetișizarea științei și a ideologiei au condus la ruptura intelectualului și a omului de știință de cadrele vieții comunitare. Ecologismul este un produs al raționalității de acest tip, un fragment de problemă care se vrea a fi soluție globală la criza lumii moderne.

Înțelegem că și dreapta și stânga pot suferi de exprimări superficiale. Dreapta, de pildă, când se rezumă la activități de înfățișare, când are discurs patriotic neacoperit în fapte, în fapte de cunoaștere a memoriei și în fapte de îndreptare a realităților, este tot atât de demagogică precum stânga, care operează cu omul generic, fie el proletar sau altceva. Ne amintim de „naționalismul demagogic” descris de Eminescu. De aceea, primul pas spre o dreaptă autentică este reconectarea la memorie prin raționalitatea clasică, întregitoare, a marilor lecturi ale culturii universale și naționale, în paralel cu fapta, oricât de mică, dar consecventă, a recuperării vetrelor de trai integral: satul, familia, maternitatea … Persistența tineretului în abandonul culturii nu se iartă de către istorie, fiind un păcat: păcatul ignorării strămoșilor, cu atât mai mare cu cât ai cărțile lângă tine și criza lumii moderne care țipă după fapte mari, pe măsură.

Note

imitatio Christi – „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu lăsat în tine” (Țuțea, p.45)

** coeficientul Gini, al inegalității sociale, a scăzut marginal între 1990 și 2015, de la 39,6 la 38,6, crescând semnificativ în țări precum SUA, China, India (unde a urcat de la 36,7 la 40,8). Aceste evoluții înseamnă că, deși în medie, la nivel de țări inegalitatea s-a menținut constantă, tot în medie, dar la nivel personal, inegalitatea resimțită a crescut: Joe Hasell, Our World in Data: „Is income inequality rising around the world?”,  19 nov. 2018,  https://ourworldindata.org/income-inequality-since-1990

Referințe

Petre Țuțea, „Între Dumnezeu și neamul meu”, Fundația Anastasia, București, 1992

Nae Ionescu, „Prelegeri de Filosofia Religiei”, Apostrof, Cluj, 1993 [1925]
Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac (editori), „Fractured Modernities. Elites, Romania and ‘Europe’”, Editura Universității din București, 2014

Stephane Courtois, Nicolas Werth ș.a., „The Black Book of Communism. Crimes, Terror, Repression”, Harvard University Press, London, 1999

Al Zinoviev, „Homo sovieticus”, Dacia, 1991

Vasile Băncilă, Duhul Sărbătorii, ediție îngrijită [și Prefața] de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, București, 1996

Alexandra Kollontai, „Communism and Family”, First Published: in Komunistka, No. 2, 1920, and in English in The Worker, 1920; Source: Selected Writings of Alexandra Kollontai , Allison & Busby, 1977; Translated: by Alix Holt, https://www.marxists.org/archive/kollonta/1920/communism-family.htm

Green News, 28 apr. 2016, „Biofuels are worse than fossil fuels, research finds”, https://greennews.ie/biofuels-the-cure-worse-than-the-disease/

Politico, 15 mai 2018, „Are electric cars worse for the environment?

Crunch the numbers, and it looks like all those subsidies might be counterproductive”, https://www.politico.com/agenda/story/2018/05/15/are-electric-cars-worse-for-the-environment-000660/

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul globalist și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume cauze conservatoare și/sau naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă dorești să ai ce citi în continuare, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3Media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

IMPORTANT

Campania R3Media a strâns 8.312 de lei din cei 17.561 lei...

Dragi prieteni ai R3Media, sunteți extraordinari! Campania de donații pentru luna septembrie s-a încheiat ieri cu un bilanț care mi-a depășit așteptările: din necesarul de...

Cele mai citite

Articole relaționate