vineri, martie 29, 2024
ACTUALITATERămas bun regilor burghezi - un text despre semnificațiile profunde ale retragerii...

Rămas bun regilor burghezi – un text despre semnificațiile profunde ale retragerii americane din Afganistan

„Inteligența și raționalismul nu sunt în sine revoluționare. Dar gândirea tehnică este străină de toate tradițiile sociale: mașina nu are nicio tradiție. Una dintre descoperirile inovatoare ale lui Karl Marx este acea că tehnologia este adevăratul principiu revoluționar, față de care toate revoluțiile bazate pe legea naturală sunt forme învechite de recreere. O societate construită exclusiv pe tehnologie progresivă nu ar putea fi, așadar, altfel decât revoluționară; însă foarte repede s-ar autodistruge, cu tot cu tehnologia ei ” –  Carl Schmitt

Înțelegerea adevăratei semnificații a evenimentelor este, cel puțin într-un anumit sens, o sarcină  care ar trebui, cel mai bine, lăsată pe seama istoricilor. Chiar și căderea imperiului roman poate părea ca ceva asemănător stării normale a lucrurilor, pentru cei care trăiesc evenimentul ca atare; adevărata semnificație istorică a unui fapt devine, în general, clară doar după mult timp după ce s-a petrecut  și fiecare nouă generație are propria noțiune despre adevăratul sens al istoriei. Pentru oamenii care trăiau în Germania în 1450, bătălia din Pădurea Teutoburgică a însemnat cu siguranță cu totul altceva decât a însemnat pentru naționalistii germani din secolul al XIX-lea. Primii gândeau, presupunând că se gândeau la acest lucru, că bătălia a reprezentat doar o înfrângere deosebit de grea, suferită de un imperiu de mult apus. Pentru cei care se luptau să unească națiunea germană sub stindardul unui singur stat puternic, înfrângerea romanilor de către teutoni  însemna o prefigurare a propriului  lor destin politic și național.

Admițând ideea că privirea retrospectivă este singura sută la sută edificatoare, dar lăsând la o parte această preconcepție, unele evenimente se dovedesc cu adevărat istorice în importanța lor chiar în momnentul când se întîmplă, adică în timp real.  Poate că nu știm care vor fi rezultatele, însă ne putem da seama că se întâmplă ceva extrem de important. Căderea zidului Berlinului a fost un astfel de moment din istoria recentă, ca și prăbușirea turnurilor gemene.

Retragerea din Afganistan nu ar fi trebuit să se afle pe această listă, sau cel puțin nu în capul listei. Cu toate acestea, în mod clar, și-a croit drum într-acolo, fiind percepută îndeobște ca ceva cu adevărat important de către majoritatea, dacă nu chiar de către toți cei care asistă la eveniment. Motivul pentru care retragerea din Afganistan nu ar fi trebuit să aibă aceleași conotații ca și căderea zidului Berlinului este acela că retragerea nu numai că a fost planificată și hotărâtă de cel de al 45-lea, și nu de cel de al 46-lea președinte, ci pentru că aproape toată lumea și-a dorit pur si simplu la acel moment ca războiul să se termine. Însă, tocmai felul în care  războiul s-a terminat este cel care a dat la o parte cortina și a arătat lumii rana care supura dedesubt. Uniunea Sovietică era muribundă în 1989, la momentul când își încheia retragerea din Afganistan. A reușit totuși să o facă în mod ordonat, cu un convoi de transportoare blindate rusești traversând simbolic podul către Uzbekistan. Conducătorul forțelor combatante sovietice, general-colonelul Gromov, s-a aflat, în mod simbolic, chiar în ultimul transportor blindat din convoi, declarând ulterior jurnaliștilor că nu a mai existat niciun soldat rus în urma lui.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

By RIA Novosti archive, image #58833 / A. Solomonov / CC-BY-SA 3.0, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=18134847

Retragerea americană, în schimb, este un spectacol grotesc, care se derulează fără perdea în ochii întregii omeniri, în timp real, grație minunilor tehnologiei moderne. Încercarea sovietică de a înfrunta cimitirul imperiilor ar putea fi interpretată, dacă cineva ar avea înclinații caritabile, cel puțin ca o formă de tragedie („am încercat să ajutăm, dar, în final, nu am realizat nimic”), iar rușii au făcut tot posibilul ca toată chestiunea să pară oarecum demnă și solemnă. Treizeci de ani mai târziu, scena seamănă mai degrabă cu o formă de comedie neagră. Consulatul american a fost evacuat cu elicopterul, la aproximativ o lună după ce președintele Biden făcuse referire la evacuarea trupelor din Saigon, pentru a explica de ce Afganistanul și Vietnamul nu sunt comparabile. Întregul guvern s-a prăbușit doar câteva ore, nu luni.  O mulțime de oameni s-au îmbulzit în jurul aeroporturilor, disperați să scape; autoritățile americane nu au făcut decât să îndrume cetățenii americani blocați în Afganistan „să se adăpostească în locul în care se află” și, probabil, să ceară apoi talibanilor o viză, odată cu reluarea traficului aerian regulat. Oameni disperați s-au agățat de fuselajul avioanelor de marfă și au căzut și au murit, ca o sumbră reconstituire a scenei soldaților germani înghețați și înfometați, încercând să scape agățându-se de ultimele avioane care părăseau Stalingradul.

Retragerea americană s-a transformat într-o debandadă disperată, aparent fără ca nimeni să fie responsabil sau să își asume răspunderea. Cine va evacua civilii americani? Cine știe? Oare bravii soldați ruși i-ar putea face un bine Unchiului Sam – la urma urmei, personalul consular rus este încă acolo, nu a fugit din Kabul, îngrămădindu-se într-un elicopter – ajutând fiii și fiicele Americii, acum că America pare depășită de situație?  Poate că acum este treaba lui Xi Jinping să pună lucrurile la punct, sau poate că talibanii înșiși vor trebui să își asume responsabilitatea pentru siguranța cetățenilor și soldaților americani, având în vedere că adevărata superputere  pare atât de incapabilă să o facă? Este greu să vorbești despre o situație în derulare fără a deveni excesiv de sarcastic; poveștile despre câini militari îmbarcați în avioane, în timp ce afganii se agățau cu disperare de aripile avionului , chiar în dreptul carlingii, sau despre McDonalds-urile din Kabul temporar deservite de pușcași marini, aproape că te lasă fără cuvinte. S-ar putea să nu fie adevărate, dar nu sunt nici cu totul și cu totul incredibile; un departament al apărării care are grijă ca McDonalds-urile să funcționeze din plin în ultimele zile de operațiune grație marinei americane (USMC) care învârte burgerii de pe o parte pe alta nu este mai puțin ridicol decât împăratul Nero cântând la liră (harfă?) în timp ce Roma ardea în jurul lui. Ceea ce face acest moment din istorie atât de, să zicem, istoric, este sentimentul aproape inevitabil, împărtășit de tot spectrul politic și național, că ceva foarte asemănător se derulează în fața ochilor noștri: imperiul american arde și nimeni nu știe ce să facă și cu atât mai puțin cum să stingă focul.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

în prezent. La nivel de geopolitică pură, dezastrul absolut jenant al retragerii Americii din Afganistan nu face decât să dea mai mult curaj Chinei în orice confruntare viitoare privind Taiwanul. Vulturul american se clatină, iar rivalii săi nu vor sta pasivi prea mult timp. Dar aceasta este probabil cea mai benignă dintre consecințele imense ale Afganistanului. Există o altă implicație, mult mai semnificativă, a prăbușirii proiectului american în acest caz, care exercită o influență mult mai drastică asupra viitorului imediat al societății americane în sine. Pentru a înțelege de ce, este util să reflectăm asupra unui aspect politic și istoric la care se referă Carl Schmitt în eseul său de acum aproape sute de ani, eseu citat adesea cu titlu în limba engleză, și anume “The Crisis of Parliamentary Democracy” (Criza democrației parlamentare). Eseul merită citit integral astăzi și cititorul ar putea fi surprins (sau poate nu) de cât de relevante i se pot părea multe dintre descrierile crizei politice din 1923, la distanță de aproape o sută de ani. Se cuvine totuși să cităm integral aici pasajul cel mai relevant:

În istoria ideilor politice, există epoci învolburate, dar și vremuri calme, în care statu quo –ul încremenește pe loc. De exemplu, epoca monarhiei ia sfârși atunci când  atașamentul față de principiul regalității, al onoarei, dispare, dacă apar regi burghezi care caută să-și demonstreze utilitatea și legitimitatea, și nu devotamentul și onoarea. Aparatul extern al instituțiilor monarhice poate rămâne în picioare mult mai mult după aceea. Dar, în ciuda acestui fapt, timpul  monarhiei a apus. Convingerile inerente acestei și numai acestei instituții par atunci perimate; justificările practice ale acestui fapt nu lipsesc, dar este doar o întrebare empirică dacă apar persoane sau organizații care se pot dovedi la fel sau chiar mai utile decât acești regi și, prin acest simplu fapt, să îndepărteze monarhia”.

Ceea ce spune Schmitt aici este foarte important și ar putea foarte bine să însemne adevăratul cost al dezastrului din Afganistan. Fiecare clasă conducătoare, de-a lungul istoriei, avansează pretenții cu privire la propria ei legitimitate, fără de care o ordine politică stabilă este imposibilă. Pretențiile de legitimitate pot lua multe forme diferite și se pot schimba în timp, dar odată ce se epuizează sau își pierd credibilitatea, ele nu mai înseamnă mare lucru.

În epoca monarhiei, regii și-au justificat dreptul de a guverna argumentând că pur și simplu erau născuți să facă asta. Un rege nu era doar un om obișnuit, ci, într-un anumit sens, un receptacul pentru un fel de principiu divin surogat. Ca atare, există cazuri în jurisprudența medievală, în care disputa juridică aflată în joc era dacă regele în forma sa umană sau în forma sa metafizică a semnat un anumit contract. Dacă semnase în forma sa umană, contractul putea foarte bine declarat nul din punct de vedere juridic, dacă regele era minor din punct de vedere legal. Dar lucrurile ar fi stat cu totul altfel, dacă ar fi fost Regele cu R mare – adică esența virtuală, platonică a tărâmului care se afla în, dar nu legat de, corpul fizic al regelui (și, în acest caz, minor!) – a cărui mână semnase documentul, întrucât Regele, privit din această perspectivă, nu era minor și, de fapt, nu putea nici să îmbătrânească, nici să moară (există o carte interesantă pe acest subiect, scrisă de Ernst Kantorowicz, numită „Cele două corpuri ale regelui”, pentru cei interesați să afle mai multe).

Ceea ce spune Schmitt este că, atunci când pretenția legitimatoare pentru o anumită formă de elită se epuizează, atunci când oamenii încetează să mai creadă în conceptele sau  argumentele  care stau la baza unui anumit sistem sau pretenții de guvernare, dispariția acelei elite devine o concluzie abandonată. Odată de Napoleon a ajuns la putere, a devenit tot mai greu de crezut (sau, cel puțin, de abandonat sentimentul de neîncredere) că regii erau născuți să conducă și aveau acest drept natural. Ca atare, singurul argument care le-a rămas regilor pentru a fi tolerați de proprii lor supuși a căpătat o natură practică: uitați-vă cât de util este acest rege, uitați-vă la cât de bine funcționează administrația sa, uitați-vă la cât de multe beneficii aveți lăsându-l să stea pe tron. Dar odată ce rămâi doar cu argumente practice de acest fel, așa cum subliniază pe bună dreptate Schmitt, înlocuirea ta devine o chestiune de empirism simplu. În momentul în care se găsește cineva mai folositor  – cum ar fi, să zicem, un președinte – ieși din scenă pentru totdeauna. Înlocuirea lui Ludovic al XVI-lea cu o republică a fost un eveniment care a zguduit întreaga lume. Căderea nepotului său, Ludovic Filip I, în favoarea altei republici, a fost o simplă formalitate, prin comparație. În momentul căderii sale, nici măcar Louis Philippe însuși nu credea că regii erau un fel de ființe semi-divine. Și, cu siguranță, aproape niciunul dintre supușii lui nu credea așa ceva.

Putem ajunge la o înțelegere destul de bună a acestui proces, dacă analizăm Uniunea Sovietică. Socialismul a ridicat cândva pretenții la guvernare, însemnând nu doar dotarea oamenilor cu mașini de spălat sau electrificare; socialismul promitea – aplicând forța dezlănțuită de revoluția industrială datoriei de a rezolva condiția umană ca atare – să creeze literalmente o nouă formă de societate, una care să reprezinte, în mod secularizat, omenirea eliberată în sfârșit de moștenirea Căderii. Mulți socialiști au petrecut anii ‘20 și 30 confruntându-se cu inexistența, practic, a noii societăți promise (în acest sens, recomand cartea The House of Government (Palatul Guvernului),  de Yuri Slezkine, pentru o imagine reală asupra dimensiunilor mesianice inerente acelei perioade), astfel că,  în final, “scopul” socialismului a fost declasificat la ceva mult mai puțin divin și mult mai practic: socialismul este mai bun decât capitalismul, deoarece este doar un mod mult mai bun și mai eficient de a organiza lucrurile. Această afirmație părea să fie  oarecum convingătoare în anii ’60, dar a devenit rapid imposibil de crezut. Revenind la Schmitt; mai întâi regii au devenit burghezi, apoi au dispărut  în scurt timp. Afirmațiile lui Nikita Hrușciov cum că modelul sovietic va „îngropa” Occidentul reflectau faptul că înșiși comuniști deveneau „burghezi”, în accepțiunea lui Schmitt. Așa cum s-a dovedit, nu a durat prea mult până la dispariția lor. Odată ce singura promisiune față de cetățenii tăi este că le vei da mai mulți blugi decât americanii, vei trăi și vei muri pentru acei blugi.

Deși nu a început așa, războiul din Afganistan s-a transformat în timp într-un fel de Verdun modern pentru ordinea liberală mondială, un Verdun într-un sens foarte ideologizat. Pentru francezii din primul război mondial, numele Verdun s-a transformat în simbolul spiritului naționalist francez și al dorinței de a câștiga. A fost bătălia care a definit spiritul întregului război. Afganistanul, aproape un secol mai târziu, a ajuns să capate o viață ideologică proprie asemănătoare, fiind acum punctul focal al unei întregi viziuni asupra lumii și asupra unei epoci istorice. În Afganistan, mai mult decât oriunde altundeva, teoria a fost pusă în practică pentru era post-sovietică, liberală din punct de vedere hegemonic, o eră a “sfârșitului istoriei”, a înfloririi umane, botezată așa (o denumire faimoasă și oarecum ambivalentă) de Francis Fukuyama, chiar în timp ce Uniunea Sovietică se zbătea în chinurile morții.

În Afganistan trebuia formulată nu doar o nouă ordine internațională bazată pe reguli, ci și noul „spirit mondial” liberal, în sensul hegelian al termenului. Acolo unde Hegel a văzut spiritul noii ere în figura lui Napoleon călărind prin Jena, spiritul epocii liberale a devenit din ce în ce mai conștient și retoric centrat, cel puțin parțial, pe figura femeii afgane care avea în sfârșit o șansă să joace fotbal, să sărbătorească luna mândriei și să studieze teoria critică a genurilor. Apropo, acesta nu este un punct de vedere polemic. Mulți s-ar putea să râdă, mai ales astăzi, de idea universității din Kabul de pe băncile căreia ies primii experți în studii de gen, dar asta era doar o mică piesă într-un puzzle istoric și ideologic mult mai amplu, doar un simplu pas în marele marș numit progresul omenirii. Studiile de gen ar putea fi luate în derâdere chiar și de unii dintre susținătorii lor, însă teleologia istorică care a stat la baza efortului din Afganistan nu a fost în niciun caz un subiect de ridiculizat.

Mai mult, la un nivel mai practic, războiul din Afganistan a devenit un alt fel de creuzet. În termeni foarte reali, Afganistanul s-a transformat într-un banc de testare pentru fiecare inovație în domeniul guvernării tehnocratice PMC și fiecare inovație a fost vândută ca fiind următorul lucru important care ar face ca toate cunoștințele anterioare și profane în domeniul politicii să devină perimate. În Afganistan, „big data” și utilizarea unor seturi de metrici tehnice și statistice în continuă expansiune au fost lăsate să răstoarne ideile vechi și plictisitoare ale gânditorilor albi răposați, cum ar fi Sun Tzu sau Machiavelli, deoarece abordările „moderne” sau „științifice” ale războiului ar fi avut prea puțin de învățat din perspectivele primitive ale unei ordini pre-raționale. În Afganistan, sociologia militară a luat forma Echipelor de teren (Human Terrain Teams) și a altor creații inovatoare, declanșate pentru a instaura ordinea în haos. Aici, întreaga forță a întregii lumi a ONG-urilor, cele mai strălucite minți ale acelui guvern internațional în așteptare, dar fără un popor față de care să fie obligat, a primit un loc de joacă cu resurse aproape infinite la dispoziție.  Erau atât de mulți bani lăsați pe mâna acestor tehnocrați educați, încât a devenit aproape imposibil să-i cheltuiască suficient de repede; au luat pur și simplu toate acele nenumărate miliarde de dolari, direct din mâinile americanilor de rând, deoarece credeau că au dreptul să facă asta.

Eșecul lor spectaculos, la toate nivelurile imaginabile, ne conduce acum la chintesența problemei. Societatea occidentală de astăzi este condusă în mod clar de o clasă managerială. Dacă regii pretindeau cândva un drept divin de a guverna, iar vechii bolșevici pretindeau dreptul de a conduce ca niște mesia ai unei viitoare împărății pe acest pământ (semănând izbitor cu o tradiție foarte veche a creștinismului mesianic, dar cu numerele de serie șterse, fie vorba între noi!) tehnocrații de astăzi își fundamentează pretențiile la domnie nu neapărat pe ideea voinței democratice a poporului, ci pe inevitabilitatea istorică a tehnocrației ca atare. Așa cum a existat odată un mod  strict „socialist” de a înțelege marea literatură, există astăzi un mod strict tehnic, științific sau „critic” (în sensul academic al termenului) de a înțelege războiul, construirea națiunii, cinematograful, ritualurile de căsătorie primitive sau orice altceva. Liderii noștri manageriali merită să ne conducă, deoarece managerialismul ca etos mondial este singurul mijloc de a institui o regulă funcțională, în contextul unei economii moderne, internaționale, postnaționale, bazată pe informații, pe cunoaștere, pe reguli etc.,  cuvinte cheie, devenite deja familiare, adorate de această clasă de indivizi. Regii au domnit în epoca monarhiilor, pentru că numai regii puteau domni, sau cel puțin așa susțineau toți. Tehnocrații guvernează era noastră post-sovietică din aproape același motiv; ei sunt, conform narațiunii legitimatoare a epocii noastre, singurii care pot domni. Așa cum nu pui o maimuță la comanda unei nave de război, nu poți sub nicio formă spera să conduci o țară modernă fără să faci parte din clasa managerială educată. Și la fel ca regii din alte vremuri, tehnocrații noștri au pretins la un moment dat (și chiar au dobândit) o formă de putere cvasimagică în ochii propriului lor popor; o părere împărtășită îndeobște este că s-ar putea folosi de exact același lucru care îi făcea conducători de drept – de știință, logică, raționalitate și de date – pentru a binecuvânta, a vindeca boli și a clădi o societate mai bună.

Simplu spus: managerii, prin puterea managerialismului, au fost considerați cândva capabili să mobilizeze știința, rațiunea și progresul în a realiza ceea ce ceilalți nu erau în stare, și că numai ei puteau asigura o societate dreaptă și funcțională supușilor lor, tot așa cum numai regii legitimi de altădată contau pe Providență și pe Dumnezeu să facă același lucru. În esență, ambele pretenții sunt cu adevărat metafizice, deoarece toate pretențiile la guvernare legitimă sunt metafizice. Atunci când această putere metafizică de persuasiune se pierde, regii sau socialiștii devin „burghezi”, în termenii lui Schmitt. Ei sunt nevoiți atunci să recurgă cu disperare la prezentarea de dovezi, deoarece credința autentică dispare. Dar, odată ce unul din soți începe să ceară  partenerului sau partenerei să demonstreze în mod constant că nu l-a înșelat, căsnicia s-a terminat deja, iar divorțul este doar o chestiune de timp, iertați-mi metafora.

Bănuiesc că asistăm în prezent la sfârșitul catastrofal al acestei puteri metafizice a legitimității, care a protejat clasa conducătoare managerială decenii la rând. Oricine este cât de cât  familiarizat cu istoria știe ce mare însemnătate are o cutie a Pandorei ca cea a pierderii legitimității. În mod evident, semnele s-au înmulțit de-a lungul multor ani, dar abia acum imaginea devine clară pentru toată lumea. Când Michael Gove a spus „cred că oamenii din această țară s-au saturat de experți”, într-o dezbatere despre meritele Brexitului, el a trasat, se pare, contururile a ceva mult mai important, de care nimeni cu era cu adevărat conștient la acea vreme. Pe atunci, faza acută a delegitimizării clasei manageriale abia începea. Acum, cu Afganistanul, ea este imposibil de ratat.

Nu este vorba doar de faptul că elita este incompetentă – chiar și regii pot fi incompetenți, fără a submina credința în monarhie ca sistem – este vorba că sunt elitele atât de grosolan, de spectaculos de incompetente, încât se plimbă printre noi ca întruchipări ale exact opusului  meritocrației însăși. Aplicarea logicii manageriale în orice domeniu pe care îl înșfacă cu mănușilor lor soioase – de la persoanele fără adăpost din California, politica industrială, și până la desfășurarea unui război – face ca acest lucru să fie de zece ori mai costisitor și de o sută de ori mai disfuncțional. Și mai grav este că elitele actuale par aproape senine în acțiunea lor de distrugere voită a domeniilor pe care își bazează legitimitatea. Faptul că „experții” se dau peste cap să redacteze scrisori publice despre modul în care covidul infectează, se pare, doar persoanele care participă la demonstrații de susținere a „supremației structurale a albilor”, spunând în același timp că demonstrațiile mișcării protestatare Black Lives Matter nu prezintă niciun risc de răspândire a virusului, ne trimite cu gândul la fermierul care își sărează bucuros terenurile, să fie sigur că nu va mai crește nimic pe ele în viitor. Cum poate cineva să se aștepte ca țăranii supuși ai ordinii noastre sociale să „creadă în știință”, dacă elitele însele fac eforturi nejustificat de mari, împotriva tuturor rațiunilor și a principiilor autoconservării, să facă această credință complet imposibilă chiar și pentru cei care chiar mai vor să creadă încă?

Clasa managerială pare să devină tot mai mult un fel de imagine răsturnată, reflectată de o oglindă buclucașă, a nobilimii ruse condamnate, din epoca țarismului târziu; managerii nu mai știu cum să conducă o țară și par că nu fac altceva decât să paraziteze corpul politic, fără să ofere aproape nimic de valoare în schimb. În Rusia țaristă, nobilimea s-a dovedit din ce în ce mai incapabilă să câștige războaiele Rusiei sau să-și conducă ministerele, făcând ca narațiunile lor legitimatoare, care  proclamau că ar poseda din naștere un fel de drept și o capacitate de guvernare, să fie din ce în ce mai imposibil de crezut. În America modernă, meritocrații sunt cei cărora le lipsește în mod clar orice merit sau capacitate de guvernare, subminând rapid capacitatea cetățeanului de rând de a crede în argumentele fundamentale din spatele ordinii manageriale. Și cu ce drept guvernează colectivul (clasa?) regilor non-divini? Revenind la Schmitt: cu același drept ca și colectivul de tehnocrați stupizi și ignoranți. Cu alte cuvinte, în virtutea faptului că pur și simplu nu a fost înlocuiți încă. Nimic mai mult.

Cred că este foarte probabil ca majoritatea viitorilor istorici să stabilească ca dată a adevăratului început al prăbușirii ordinii politice și geopolitice actuale chiar aici și chiar acum, la retragerea americanilor din Afganistan. La fel ca în cazul oricărui alt mare proces istoric, totuși, vor fi mulți alții care vor ține să sublinieze că semințele prăbușirii au fost semănate cu mult mai înaintezi că există argumente în favoarea altor date posibile sau poate a niciunei date anume. La urma urmei, așa privim noi, oamenii moderni, căderea vechiului regim francez. Totuși, este destul de evident că epoca tehnocraților liberali a apus acum. I-a sunat efectiv ceasul credinței omenirii în capacitatea acestora de a face altceva decât să se îmbogățească și să distrugă tot ce este benefic altora.

Cât timp va dura ca instituțiile lor să dispară sau să ajungă să fie detronate de nemulțumirea  și revolta populară, nimeni nu poate ști. Dar în acest moment cred că majoritatea oamenilor de la un anumit nivel înțelege acum că este într-adevăr doar o chestiune de timp.

Articol scris de Malcom Kyeyune pe blogul personal și tradus din limba engleză

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

5 COMENTARII

  1. Dincolo de toate aceste considerații sociologice și fiilosofice, mobilul distrugerii Orientului și, implicit, al subversiunik aplicate Europei șk Americii îmi pare unul simplu.În primul rând, războiul aduce sărăcie contribuabilului ai cărui bani sunt înhățați cu acest prilej de elita politico-financiară, iar corolarul este mutarea puterii spre elită urmată de segmentarea ei față de baza devenită irelevantă a celor mulți. Odată trinat războiul țara distrusă prezintă tot atât intrres cât un cotor de măr. Valul migrațional subsecvent va distruge cultura și coeziunea populației gazdă, cât mai sunt ele, deja subminate de prostiile neomarxiste(termen f. aproximativ)gender, diverse rasosme și fobii descoperite subjt și simultan de presa eliților.Cum elita se vede pe sine superioară, ca efect psihologic parșiv al ascensiunii fulminante a unor dobitoci sadea sau escroci mărunți treziți peste noapte miliardari sau al unui status moștenit și menținut în pofida calităților personale, separarea cu orice preț și disprețul disperat față de semeni devine imperativ.Satanismul este religia logică a acestei “elite” ale cărei “merite” sunt exclusiv bancare.Lumea pe care și-o doresc, este un imens parc , un spa, un loc de joacă unde trebuie să existe doar ei și câteva sute de mii de sclavi și servitori dibaci și devotați care să-i servească.Ce va urma, se vede ușor.

  2. Tovarășe credincios Mihail, vă rog să notați: Răstignitul de pe Golgota a fost ISUS, nu Cristos, nici Hristos. Coborîtor direct din dinastia regelui David, Isus se născuse la Gamala ( care înseamnă Cămilă; Nazaretul s-a construit abia în secolul VIII, pentru nevoile turismului bizantin și ale credincioșilor pioși, ce nu puneau întrebări, credeau tot ce auzeau și mâncau ce li se dădea, ca la armată, sau la pușcărie).
    Oamenii normali, care își folosesc nu numai oasele, mușchii, sentimentele ci și mințile, judecata, care se informează pe toate căile posibile, știu că cele mai vechi manuscrise ale diverselor ”cărți” sau ”părți” ale Noului Testament datează din secolele IV și V. Dacă doriți vă pot furniza lista aproape completă și la zi, a acestor texte, cu locul și data descoperirii lor, biblioteca, țara unde se află acum și poate fi consultat, limba în care sunt redactate aceste texte, etc. Nu mai vorbesc de cele probabil peste o sută de texte zise ”apocrife”, multe dintre acestea fiind intitulate ”Evanghelii”. Problema este că niciunul dintre aceste texte nu vorbește de Cristos, nici de Hristos, iar unele vorbesc de Shaoul, pe care-l îl consideră ceea ce a fost: un agent secret al iudaismului, ce are totdeauna doi sau trei ași de rezervă, pe fiecare mânecă, dacă nu și sub chipa de pe cap, scufia de care vorbește Eminescu (În cămeși cu mâneci lunge și pe capate scufie / Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie).Verificați și trageți concluzia ce se impune.
    Pe de altă parte, clandestinul urcat ultimul (ca să zic așa) în corabia naufragiată, pe moment, a fraților, surorilor și partizanilor lui Isus, era normal ca aceștia să se uite la tovarășul securist Shaoul din Tars ca la un intrus cel puțin suspect, nu ca la unul de-ai lor. De aceea, la 13 sau 14 ani după Golgota, pentru a se răzbuna și a scăpa de Simon-Petre și Iacov-Iacob, frații și continuatorii lui Isus, în fruntea ZELOȚILOR, a SICARILOR (așa li se spunea partizanilor lui Isus), Shaoul securistul i-a turnat pe amândoi Romanilor, care i-au răstignit în anul 47. În felul acesta și-a făcut Shaoul-Paulos-Pavel intrarea printre viitorii creștini, în felul ăsta a devenit un fel de ”Apostol-Șef”! Bineînțeles, aceste lucruri nu le veți citi în Noul Testament, nici în scrierilor tuturor ”Părinților Bisericii”. Canonul însuși al Noului Testament s-a fixat abia la jumătatea secolului al XVI-lea, adică la peste cincisprezece secole după Golgota și dispariția tuturor contemporanilor lui Isus. Degeaba spuneți că ”Știți”. De fapt, nu știți nimic, nu spuneți nimic, doar sugerați bășcălie. Să vă fie! Vă permiteți să ironizați, deservindu-l, insultându-l pe DUMNEZEU care, fiind ADEVĂR nu poate binecuvânta minciuna, impostura, eroarea, neisprăveala, vorba de-a proasta, după cum în popor, ciorile ce-și pun pene de papagal nu păcălesc nici măcar Șoimii Patriei, cum se numeau în Epoca de Aur, a lui Ceașescu, copiii ce nu deschiseseră încă ochii. Precum cățeii sau pisoii, avem nevoie de timp pentru a deschide ochii minții. Cățeii sau pisoii au nevoie de o săptămână sau două, uneori ceva mai mult. Noi, oamenii, avem nevoie de ani și ani. Unii dintre noi trăiesc până la adânci bătrâneți, fără să deschidă ochii, trăind o ”bătrănețe uscată, seacă” – nu chiar moartă, dar aproape! Există însă și ”bătrâni verzi”, adică vii. De unde vine forța, viața verde a acestora? Din Adevăr. Altfel, contrariul adevărului ne dă doar ghiare, ca pisoilor, colți, cu care mușcăm, precum câinii speriați, dezorientați sau turbați, copite cu care intrăm ca măgarii îm porțelănărie. Ar fi mare păcat să o luam și noi, oamenii, pe urma bietelor patrupede ratate. În natură însă, rateurile sunt relativ rare și nu foarte periculoase. În cultură însă, ratații omenești sunt un dezastru. Merită se ne gândim la asta. Adevărata credință vine din știință, nu din ignoranța teologilor orbi sau mincinoși, un fel de politruci însutană, însutanați, înmiiți și chiar înmiliardați, care n-au inventat nimic, n-au descoperit nimic, afară de ce se știa și se știe: nu știm aproape nimic despre Dumnezeu. Pilda lui Toma Necredinciosul trebuie bine înțeleasă. Toma sau Taoma (Geamănul, așa i se spunea) a fost fratele geamăn al lui Isus. Ca atare acest Taoma a jucat un anumit rol în punerea în scenă a Învierii. Să punem degetul, să-l imităm pe Toma. Să nu credem nimic până nu verificăm la sânge. Trăim într-un ocean de minciună organizată, structurată, îndrăcită. Prea mulți sunt cei ce mint în jurul nostru, inclusiv tovarășii preoți și ierarhi, ce cred mai curând în covizi și vaxcinuri, decât în Dumnezeu, îndeamnându-ne și pe noi, credincioșii, să ne lăsăm înfierați cu ”Semnul Fiarei”! Ăști-s preoții lui Dumnezeu, politrucii Bisericii sau de-a dreptul Draci însutanați, purtători de sutane, sutare, carduri Viza, telefoane portabile…
    Pentru cele ce spun, pot prezenta fapte, pot pune pe masa dezbaterii documente din vremea respectivă, pe care Biserica le-a ascuns. Pot demonstra că unele documente au fost falsificate de Vatican, de diverși ierarhi, cu capul alungit în spate, ceea ce înseamnă un lucru la care merită să ne gândim. Craniile alungite (în spate) ale unora dintre vechii Egipteni și nu numai au o semnificație pe care într-o zi o vom afla. Nu toți, pentru că mulți dintre noi dorm pe ambele urechi! Cine caută găsește însă, iar cine caută bine găsește mai mult decât caută!
    Trăim vremea redeșteptării omenirii. Actualul nostru imn național se cheamă Deșteaptă-te Române? Ce-ar fi să-l luăm în serios pe Mureșan, ce ”scutură lanțul”, cum îl pomenește Eminescu în EPIGONII. Nu credeți că datoria oricărui om întreg este să iasă din rândul EPIGONILOR, a nedemnilor urmași ce caricaturizează înaintașii iluștri?? Numai așa vom reînvia zilele d-aur a Scripurelor române, numai așa ne vom cufunda în marea de visări dulci și senine, numai așa ne vor cânta, în jur, dulci și mândre primăveri. Numai așa vom regăsii poeții ce au scris o limbă ca un fagure de miere… Țichindeal, gură de aur, Mumulean, glas cu durere, Prale, firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri, din cuțite și pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic…

  3. Meritocrația nu cred ca mai exista astazi decat cu numele, dar ce mai grav este ca se considera ca meritocrația este privita ca rezolvarea tuturor problemelor toti stiu fara nici cea mai mica indoiala ce trebuie facut dar practic nu se rezolva nimic. Stinta are raspuns ptr. tot teoretic dar practic nu rezolva nimic.

  4. Apropo de ce anume, să lăsăm un mesaj? În primul rând, cred eu, apropo de articolul lui Malcom Kyeyune. Cu toată ținuta și pretențiile-i academice, Kyeyune mi se pare epigonul unei viziuni ”istorice” care în ciuda celor câtorva milenii, din spatele ei, nu a fost niciodată cu adevărat istorică, cum bine spune filosoful Lucian Blaga în primele capitole din Ființa istorică (unde vorbește de istoricii Tucidide, Herodot până la Mommsen), pe care analfabeții poligloți ai fostelor școli și universități nu o citesc, fiind prea ocupați cu lingerea între-feselor Occidentului purulent și decadent!
    Ca mai vechile războaie englez și sovietic, contra Afganistanului, invazia americano-mondială din 2001 a plecat de la nerușinata minciună teroristă din 11 Septembrie 2001, aruncată de guvernul terorist american în obrazul întregii lumi, prea-plecate, slugarnice. Cu rare excepții, în loc să protesteze, să demaște impostura, lumea întreagă a acceptat miciuna americană. ”Cele două turnuri” și altele, fuseseră aruncate în aer chiar de către bandiții americani. Acceptând minciuna, lumea întreagă a legitimat impostura Americii!
    Istoricii adevărați au știut de atunci că invazia din Afganistan se va termina ca cea din Vietnam. Au știu și au spus-o, dar tovarășul Kyeyune nu citește decât Pravda sovietică și Izvestia Americano-englezească. Comparația cu împăratul Nero și incendiul Romei arată că autorul confundă marfa cu ambalajul și istoria lui Homo sapiens cu mâzgălituri pseudo-istorice ale politrucilor Estului și Vestului. Nu remarcabilul împărat Nero a dat foc Romei ci teroriștii vremii, în frunte cu Shaoul din Tars, viitorul apostol și sfânt creștin (Paul, Pavel), căruia, pe bună dreptate, Romanii i-au tăiat capul pentru asta.
    De la bun început. minciuna și crima au stat la baza viitoarelor și încă actualelor State Unite ale Americii. Exterminarea triburilor de ”Indieni” și de Piei Roșii a fost ocupația de bază primelor generații de coloniști veniți din toată lumea, principalul grup fiind cel al anglicanilor vetero-testamentari, ce practicau încă sacrificiul noilor născuți, adică pedocidia (ca în Vechiul Testament) copiilor în general, ceva profund neomenesc, ba chiar demoniac.
    Ciclu istoric iudeo-creștin (peste 5000 de ani) pare să fi ajuns în ultima lui fază. Ejacularea penisului avraamic, civilizația minciunii ”istorice” sfârșește ca orice minciună, adică este demascată de unii care fac ce trebuie fără să ”știe” cu adevărat, nici pe deplin, ceea ce fac. Afganii, și mai ales talibanii, se dovedesc oameni întregii, în vreme ce mercenarii care i-au invadat sunt ultimele scursori și mizerii ale unei lumi înecată astăzi în propria ei minciună, impostură, ipocrizie, isterie, neputință, rușine.
    Fără să o știe neapărat, prin victoria lor meritată, Afganii repun istoria lui Homo sapiens pe direcția ei normală, direcția ADEVĂRULUI, a aspirației către ADEVĂR. ADEVĂRUL ESTE ÎNSUȘI DUMNEZEU.
    Civilizația noastră va pierii pe merit, pentru că, de la penisul avraamic încoace, de la tăiarea împrejur, prin care s-au fabricat nenumărate generații de roboți biologici, a ajuns la tăierea cerebrală împrejur a lumii întregii, la robotizarea lui Homo sapiens, intreprindere la care Biserica și întreg creștinismul și-a adus inconștienta contribuție prin decizia, între altele, a SINODULUI ECUMENIC NR. OPT (Constantinopol, 869-870), prin care Omul a fost retrogradat de la statutul de entitate TRINITARĂ (corp, suflet, spirit) la acela de ființă BINARĂ (corp, suflet) – ca și plantele sau animalele, cu care mafioții și bandiții actuali ne confundă tot mai mult, tratându-ne cu aceleași otrăvuri, chemtrails și vaxcinuri.
    Aș zice Rămas bun nu regilor burghezi ci pur și simplu civilizației penisului avraamic tăiat împrejur, de la care, prin creștinism s-a ajuns la tăierea sau poate numai tentativa de tăiere împrejur a lumii întregi, a lui Homo sapiens. Într-o măsură mai mare sau mai mică, prin sacrificiul lor, patrioții afgani au făcut istorie adevărată, în timp ce forțele NATO s-au dovedit satanice, trecând, odată în plus, pe lângă istorie.
    Rasa albă, popoarele de rasă albă par să fi ajuns pe ultima filă a existenței lor, care, cel mai adesea s-a desfășurat în afara istoriei, în sensul că nu i-a dus la ÎMPLINIREA lor omenească, ci la decădere, la rușine și neputință. Pentru a da un exemplu, actul de la 23 August 1944 nu a fost unul de istorie românească ci de trădare și pungășie anti-istorie românească, de decadență, mizerie și sclavie pentru toți Românii. În aceeași situație, trebuie plasată așa numita Revoluție din decembrie 1989: în loc să ne repună cu adevărat pe direcția împlinirii noastre istorice, asasinarea președintelui de atunci, al României, apoi distrugerea economiei ne-au apropiat de apocalipsa sulii tovarășului patriarh Avraam, pe care o trăim alături de toți cei ce s-au lăsat tăiați împrejur jos sau sus.

    • Creștinii au dat foc Romei? Conduși de apostolul Pavele? Știm: Hristos a răstignit toată ceata fariseilor; saducheii au înviat din morți, și altele!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE