Radu lui Anghel, haiducul erou care lupta pentru drepturile sătenilor

Radu Anghel (cunoscut drept Radu lui Anghel sau Radu mamii, născut în anul 1827, la Moșteni-Greci, Boțești, Dâmbovița și decedat în anul 1866, la Câmpulung, Argeș), a fost unul dintre cei mai vestiți haiduci români, erou popular, dar mai ales luptător pentru drepturile locuitorilor satelor. Radu era fiul unuia dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu, pe nume Gheorghe Anghel. Acest Gheorghe s-ar fi refugiat la Mănăstirea Râncăciov când a fost zdrobită Revoluția de la 1821. Să nu uităm că Revoluția de la 1821 condusă de către Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale, iar, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Gheorghe pandurul s-a stabilit în satul Moșteni-Greci, unde s-a căsătorit cu Despa. Au avut un fiu și o fiică, băiatul fiind Radu, viitorul haiduc care avea să bage spaima-n ciocoi. A nu se confunda cu Radu Ursan. Potrivit legendei, potera l-a executat pe vestitul haiduc cu „argint tăiat în patru”, deoarece se considera că Radu haiducul ar fi avut puteri magice.

În anul 1866, sub conducerea căpitanului Negoiescu, dorobanții din patru județe (Argeș, Dâmbovița, Prahova și Muscel) l-au găsit pe Radu, l-au încercuit și l-au împușcat pe Dealul Cârstienilor, lângă Râncaciov. Radu ajunge la Câmpulung Muscel, dar moare din cauza rănilor. Lupul român nu și-a vândut pielea, nu s-a lăsat prins ușor. Haiducul a fost înmormântat în Mănăstirea Sfânta Treime din oraș. Persoanele care nu cred în mitul haiducului susțin că Radu lui Anghel l-a jefuit pe judecătorul Vespescu din Topoloveni și a fost rănit în timpul jafului. Alții l-au numit chiar: „tâlhar mizerabil”. Unele persoane mi-au transmis că portretul său, realizat de către marele patriot și artist Mihail (Mișu) Popp ar fi fost ascuns din incinta muzeului Brukenthal. Oare fiindcă cei care hulesc sunt urmașii ciocoilor de altădată?

Să citim și balada haiducului care ura exploatatorii oamenilor din popor: ,,Foicica – a vrejilor,/ Sus pe dealul Grecilor,/ deasupra Căndeștilor,/ La cel fag cu frunza deasă/ Și cu umbrulița groasă/ Stau voinicii ca-ntr-o casă./ La tulpina fagului/ Carabina Radului/ Iar mai sus, pe rămurele/ Sunt vreo șapte revolvere/ Ce trage Radu cu ele; Radu ce-mi făcea?/ Măna la gură ducea/ Și-ncepea a fluiera/ Și voinicii s-aduna/ Mare, Radu ce făcea?/ Lăngă fag s-apropia/ Și de acolo ce lua?; O ploscuță ce avea/ Și mai mică nu era/ Și da la băieți să bea/ Băieții se îmbăta/ Iară Radu mi-i certa/ Și din gură le zicea:/ – Hai, băieți, plecați acasă/ La copii și la nevastă/ Că sunteți băieți de gloată/ Bunicei de sapă lată./ Radu singur rămănea/ Și-un cântecel cânta:/Și-am zis verde trei sipici/ Dintr-o ceată de voinici /Rămăsei singur aici./ Mare, Radu, că pleca,/ La popa Ion mergea/ Și din gură cuvânta:/ – Bună sara, popă Ioane,/ – Mulțumescu-ți, căpitane,/ – Nu-mi mai zice căpitane,/ Zi-mi pe nume, Răducane!/ Căpitanii sunt la tărg/ Eu sunt Radu cel din crâng./ Potera îl ajungea/ Casa o înconjura/ Și la Radu striga:/ – Dă-te, Radule, legat/ Ca să scapi nevătămat. Cum să mă dau eu legat/ La un ciocoi gulerat?/ Ziceți că mă dau legat/ Când cu trei poteri mă bat?/ Comandiru ordona,/ Foc la casă că dădea,/ Iară Radu ce-mi făcea? Drumu carabinii da,/ Pistoalele slobozea,/ Acoperișu cădea,/ Radu jos se arunca,/ Drum prin poteră făcea/ Și spre pădure fugea./ Dar un om din poteră,/ De-o vadră și cinci oca,/ Argintu-n patru tăia/ In pușcă el mi-l băga/ Și după Radu trăgea,/ Pieptul mi-l străpungea/ Atunci Radu se sfărșea”.

Potrivit bătrânilor din zonă, pe dealurile Ștefăneștiului există multe foste ascunzători ale haiducilor lui Anghel și, cel mai probabil, chiar locuri unde își ascundea comorile, bogății care nu au fost găsite până acum. Din acea perioadă a rămas în tradiția populară legenda „galbenilor jurați”, reprezentată de flăcările care sunt vizibile ocazional pe dealuri. În plus, comuna Bogați găzduiește de sute de ani unul dintre cei mai bătrâni copaci ai țării, cunoscut în popor sub numele de Copacul lui Anghel sau Tufanul omului. Numele lui este legat de haiduci, jafuri și comori îngropate și uitate în rădăcinile stejarilor seculari, prin care încă sunt simțiți haiducii prin ceva asemănător unui foc. Bătrânii din Bogați știu că arborele lui Anghel, sau Tufanul omului, a aparținut haiducului Radu lui Anghel din Greci, unii afirmând că arborele era locul în care se lăsau mesaje și lucruri de folos pentru haiduci.

Legenda lui Radu lui Anghel „trăiește” și astăzi în comuna Bărbulețu din județul Dâmbovița, unde se spune că ar fi ascunsă o comoară într-o peșteră. Legenda spune că Radu lui Anghel s-a ascuns în vârful unui deal, în zona satului Cetățuia, într-un loc inaccesibil, ori de câte ori era căutat de poteră și că acolo își îngropa frecvent averea. Bătrânii satului sunt convinși că ascunzătoarea avea un pat, o sobă de piatră și o măsuță dat fiind faptul că Radu lui Anghel locuia acolo luni de zile, până când potera îi pierdea urma. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, intrarea în posibila ascunzătoare s-a blocat. Să fie un semn? Să fie semnalul de deșteptare că prea mulți rău-voitori ne blochează accesul la istoria reală, sau că ascund personalități ale istoriei noastre în spatele unor buruieni, mărăcini și spini, care ne „fură” istoria? Dacă unui neam i se anulează identitatea și cultura (cancel-culture), acel popor devine cobaiul perfect. Care va accepta orice i se spune, dar mai ales care va face orice i se spune. Iar toate aceste lucruri fac ca alte popoare care au o cultură și o identitate proprie (popoare care parazitează populația și statul „anulat”), să devină națiuni-stat mult mai puternice, de pe urma exploatării celui „mai slab”. Cine investește în educație patriotică investește în viitor! Iar un popor care nu-și cunoaște istoria este precum un copil care nu-și cunoaște părinții! Așa că să nu uităm că nu poate exista viață fără rădăcini. Și că un popor unit nu poate să fie „luat de vânt”, după cum vor unii sau alții. Românul nu piere! Tot ce e românesc nu piere și nici nu va pieri!