Profesoară de limba română despre proiectele legilor educației ale lui Sorin Cîmpeanu: Rareori a fost ceva mai periculos pentru elevi și pentru noi toți, ca societate

„Rareori un proiect de lege din România a fost mai periculos pentru elevi și pentru noi toți, ca societate”, scrie Ruxandra Cioc, profesoară de limba română în Capitală, despre proiectele de legi ale educației propuse de Ministrul Sorin Cîmpeanu.

Analiza este o sinteză a pericolelor care pândesc societatea românească dacă se adoptă aceste legi. Iată textul:

„În ultimele zile, s-a discutat mult despre proiectele de lege a învățământului. Pentru cititorii care doresc să își completeze informațiile din acest articol cu textele oficiale, acestea se găsesc pe site-ul ministerului – edu.ro. Veți putea observa că rareori un proiect de lege din România a fost mai periculos pentru elevi și pentru noi toți, ca societate. Tocmai de aceea el a stârnit atât de multe proteste, de la oameni atât de diferiți între ei, cu viziuni și opțiuni diferite.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Istoria Românilor, de Petre P. Panaitescu, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media

Mă voi referi atât la ce a deranjat cel mai tare în reforma de la noi, cât și la numeroasele proteste, la scară mondială, care au avut loc atunci când în educație s-au făcut schimbări nechibzuite.

1. Articolul 71, alin 3. prevede ca “începând cu anul școlar 2027-2028, toate evaluările și examenele naționale să fie în integralitate standardizate și administrate în format digital”. Ce înseamnă asta? Că examenele ar fi standardizate (itemi preponderent grilă, dar și de scriere de text) pe calculator/tabletă (format digital). În acest mod s-au dat și în luna iunie a.c., prin teste pilot susținute de 150 000 de elevi, pe o platformă online. Ce rezultă de aici? Simplu: vom modifica și predarea, de la suport carte-caiet-pix spre tabletă. Este imposibil să continuăm a scrie la școală pe caiete, iar la examen să le cerem copiilor să scrie pe calculator. Totuși, parcă că nu ar fi bine să ținem copiii câte 5-6 ore cu ochii în ecran, ca apoi ei să stea și acasă cu orele, pe divertisment online. Nu ar fi bine nici medical, nici intelectual, nici moral. Dar fiecare să judece după cum dorește. Ați avut cunoștință, însă, până acum, despre prevederea aceasta? Sau totul se face “in house” (ca să cităm din autorități), iar apoi aflați abia odată cu… implementarea? Cât de eficientă a fost comunicarea autorităților, cât de eficiente au fost cele 75 de dezbateri publice, din moment ce nici la ora actuală (când deja perioada de dezbatere publică s-a încheiat) oamenii nu știu despre asta?

2. Articolul 75. Un bacalaureat cu probă comună, nediferențiată în funcție de profil și filieră, la următoarele materii: limba și literatura română, matematică, științe, istorie, geografie, socio-umane. Ulterior, sub presiune publică, ministerul a permis ca româna (limba oficială a statului!) să aibă probă distinctă. Celelalte ar urma să rămână la comun, într-o probă care va dura aproximativ patru ore (deci în 4 ore un elev trebuie să se concentreze a trece de la întrebări de matematică, la cele de istorie și așa mai departe). Subiectele nu sunt diferențiate în funcție de profil, deci cele de școală profesională vor fi identice cu cele de la teoretic. Fasonate după standarde de școală profesională, se-nțelege. Este și declarația ministerului: vor fi subiecte “de intersecție”. Cităm exemplul furnizat la matematică: “a se stabili dacă o piscină intră sau nu într-o curte”. Bacul va fi luat de peste 90% din candidați (poate doar cei neprezentați la o probă să îl pice sau alte autosabotări). Pentru aceia dintre părinți care, poate, se vor bucura la auzul acestei vești: să ne întrebăm totuși dacă nota de plată pentru această situație nu o vor plăti, din păcate, tocmai copiii și părinții lor. O școală foarte slabă, în care diplomele nu au valoare, este de fapt o școală care nu te poartă nicăieri pe piața muncii, nicăieri personal, nicăieri moral, intelectual. Deoarece orice societate presupune ierarhii (concurența nu va dispărea, ci va fi și mai acerbă), distingerea și valoarea se vor obține pe (mulți) bani și pe caste: școli bune private, examen de admitere la universități (cu meditații), apartenența la familii care vor fi suficient de vigilente încât să caute soluții alternative (tot pe bani). Adăugați la asta și un mediu din ce în ce mai periculos și nesănătos în școli. Bullying, incidente, conflicte profesor-elev, elev-elev, pe care profesorul nu le mai poate aplana, pentru că școala își va pierde enorm din autoritate. Când totul cade în superficial, când majoritatea (!) copiilor rulează sub capacitatea lor intelectuală, când se plictisesc la ore pentru că primesc noțiuni prea simple, când nu mai au de învățat nici pentru teze (desființate prin ordin de ministru), nici pentru examene (căzute în derizoriu), ce se mai poate întâmpla? Mai primesc copiii oare mesajul că pentru a reuși trebuie să muncești? Că e bine să fii responsabil? Vorbim de sute de mii de copii care pot rata cariere intelectuale. Ca și de alte sute de mii de copii care, în loc să devină muncitori și meseriași onești, riscă să se afunde în adicții și vulgaritate.

Lucrurile bune ale acestui proiect se numără pe degete. De reținut că totul merge spre a face școala cât mai ușoară, cât mai irelevantă și cât mai periculoasă ca mediu, elevii stagnând în dezvoltarea lor. Despre a primi instrumentele pentru un viitor parcurs universitar nici nu mai poate fi vorba. Concomitent cu asta, cei 12 ani de școlaritate devin perioadă aproape pierdută din viața unui copil, din moment ce autoritatea profesorului se dizolvă (ce motivație mai are el, în afară de un idealism donquijotesc?), iar învățatul e descurajat prin orice cale. Desființăm teze. Desființăm semestre. Desființăm de facto examene. Nu mai luăm în calcul media V-VIII pentru admiterea la liceu (predau română, faptul că se va învăța mai puțin la orice în afara de română, matematică ar trebui să nu îmi pese. Dar prin zeci, sute de prevederi, aici suntem duși: școală cât mai puțină și cât mai proastă).

Cine vrea să investigheze pe cont propriu, se poate duce și spre articolele 213-215 (care urmăresc desființarea palatelor copiilor, cu mari interese imobiliare), spre articolul 62, alin.6 (care dorește implementarea învățământului politico-ideologic, prin cel puțin câteva module nocive, alături și de unele bune), spre articolul 74 (care face din colegiile naționale mici insule de normalitate în dezastrul din jur, însă adâncește segregarea), spre articolul 70, alin.3 (care acordă calificative la sport și arte, cu grave consecințe – subminarea autorității profesorilor respectivi, creșterea indisciplinei la aceste ore, a bullyingului, a gălăgiei, deranjarea celorlalte ore, absenteism), spre articolul 127, alin.2 (care prevede că pot fi profesori și cei care nu au absolvit modulul psiho-pedagogic).

Să vedem acum și care sunt direcțiile de reformă la nivel mondial, ca și multiplicarea nemulțumirilor (din toate direcțiile) și a protestelor. Fiecare poate adânci mai departe:

Franța. Se dorește desființarea bacului în viitor (înlocuit de “controle continu”), dar societatea se plânge tot mai mult de “illetrisme” (analfabetism). Profesorii ies din sistem, sub presiunea indisciplinei (a se vedea și filmul Entre les murs), a nivelului de stres și a salarizării necorespunzătoare în raport cu condițiile de lucru. Acest articol din presa românească ne spune că peste 4 000 de profesori lipsesc în Franța.

Ministerul francez acceptă la catedră orice absolvent de studii superioare, cursat în 4 zile. Este suficient să te prezinți la examenul de profesor, ca să îl și treci, constată francezul obișnuit. Proteste ale intelectualilor au apărut, de pildă, în urma bacului de anul acesta. Scriitoarea contemporană Sylvie Germain (al cărei fragment de roman s-a dat la bac) s-a trezit pe rețele cu mii de comentarii injurioase și de amenințare, de la liceeni furioși. Celebrul ziar “Le Figaro” publică un articol cu un titlu relevant: Până unde vom merge cu facilul și mediocritatea?. Iată ce afirmă scriitoarea (într-o traducere preluată din Observatorul cultural):

“Și, apoi, încă de-a doua zi, a izbucnit polemica, liceeni furioși și-au revărsat mânia asupra mea. […] Eu nu sunt decît un pretext, nu consider că mă privește personal. Mă îngrijorează mai mult simptomul pe care această pățanie îl scoate la iveală. Este grav că niște elevi care ajung la sfârșitul școlarizării pot să arate atâta imaturitate și atâta ură față de limbă și față de efortul de gândire și de imaginație, și atât de puțină curiozitate, de deschidere a minții. Pasajul care trebuia analizat nu era delirant, vocabularul era accesibil, însă unii se mulțumesc cu un vocabular atât de redus, bogat doar în invective și în insulte, încât orice scriere cât de cât elaborată li se pare o sfidare și o insultă. Cei mai «inervați» [vénères: în argoul tinerilor, „enervat“, „revoltat“, prin inversarea silabelor lui énervé], prin urmare, s-au defulat (cuvinte grosolane, batjocoritoare, asezonate uneori cu intimidări, plus montaje foto și video urmărind să mă ridiculizeze). Nu sunt nici măcar furioasă, ci doar mâhnită văzând atâta orbire și lipsă de îndoială de sine (dacă vor pica proba de franceză, va fi din cauza textului meu «de c… care le va f… lor bacul»), câtuși de puțin din pricina lipsei lor de muncă și de reflecție. Vor diplome fără nici un efort, se declară victime pentru un da sau un nu și îi arată cu degetul ca persecutori tocmai pe cei pe care îi acoperă cu insulte și îi amenință. Ce fel de adulți vor deveni?… […] Toate acestea sunt pe cât de absurde, pe atât de dezolante. […] Nu am de dat nici un sfat pentru studierea acestui text, nu scriu ca să propun analize, ci doar povești susceptibile să-i facă pe oameni să viseze, să-și imagineze, să gândească. Nu le pot dori elevilor decât să învețe să citească, să se străduiască să gândească pe cont propriu și să iubească cuvintele, să măsoare greutatea, justețea și posibilele consecințe pe care acestea le pot avea atunci cînd le folosesc“.

Din spațiul francez mai poate fi urmărit și pe Jean-Paul Brighelli (autorul cărții “La fabrique du cretin”). Totul cumulat cu alte știri din presă, precum existența ZEP (zone d’education prioritaire), sau știri de la români din diaspora franceză: oameni cu copii care au avut într-un singur an șase învățătoare, alții care plătesc o chirie mare nu pentru calitățile intrinseci ale casei, ci în căutarea unei școli mai bune la care să fie arondați. Etc.

Italia. Și italienii se plâng de renunțarea școlii clasice în favoarea unui simulacru de școală. Una din multele voci critice este filosoful Umberto Galimberti. Iată o declarație a sa: “Încercați să întrebați tinerii care este viitorul. Pentru noi a fost o certitudine, de exemplu certitudinea găsirii unui loc de muncă imediat după absolvire. Pentru ei viitorul este o amenințare. Când am absolvit, știam că în doi ani voi preda. Astăzi cu siguranță ei nu mai au aceleași certitudini. Dacă beau, se droghează și trăiesc mai mult noaptea, este și pentru că ziua cine îi bagă în seamă, cine îi respectă? Cine îi ia în considerare?”

Lucrurile stau la fel de rău în SUA și Canada, unde există școli și universități extrem de bune (private), concomitent cu marea masă a școlilor publice pe care niciun părinte nu se bazează în exclusivitate, ci caută soluții de educație complementară (cursuri, meditații, homeschooling, școala de după-amiază la…chinezi sau iranieni. A se vedea componența echipelor OIM de matematică din SUA sau Canada – numai etnici chinezi, iranieni sau indieni, școliți în homeschooling sau în aceste licee “after school”). Pe lângă intelectuali, și numeroși părinți americani și canadieni protestează și îndreaptă petiții către autorități, precum această “Back to basic maths” dintr-o provincie canadiană. Semnatarii s-au plâns că elevilor le sunt furnizate cunoștințe rudimentare.

Germania. Încheiem cu Germania, precizând că totuși ea este una din țările în care sistemul de învățământ este încă destul de bun. (Cu unele derapaje în sensul aceleiași filosofii educaționale care a fasonat și reforma noastră.)

Iată ce afirmă în “Der Spiegel” Heinz Peter Meidinger, unul din cei mai vizibili profesori nemți, ca și președintele Asociației Profesorilor Germani: “Am devenit profesor pentru că pedagogia – sau mai bine zis non-pedagogia – mă speria când eram la școală, de exemplu când eram lăsat în urmă. S-a acordat puțină atenție modului în care se descurcau copiii, individual. Am făcut un pas uriaș înainte, dar trebuie să mergem mai departe. Nu sunt deloc împotriva reformelor, dar ele trebuie făcute pe baze științifice, nu din motive ideologice.” El mai afirmă că există o inflație de note mari și că politicienii au scăzut cerințele la bacalaureat (Abitur) din dorința de a umfla artificial promovarea. „De fapt, optica ar fi trebuit să fie diferită: ce putem face realmente pentru a îmbunătăți performanța elevilor mai slabi?”

Așadar, noi ne pregătim să adoptăm niște reforme puternic contestate în alte state. Un prieten, absolvent de liceu și prestigioasă facultate în State, îmi spunea că pentru România ar fi ideal modelul SUA, deoarece statul nu poate gestiona bine nimic. Acolo aproape tot este privat, bacul nu există, testările le fac privații (testul SAT), iar fiecare familie decide pentru copilul său, putând să îi ofere ce e mai bun pe piață. Are la dispoziție cursuri, tabere, traininguri, conferințe, cărți, platforme online, școli și universități private. Dacă un copil eșuează, nu statul trebuie învinuit, ci familia. Interesantă optică, responsabilizatoare. Numai că trebuie să ai acea familie care să fie și suficient de potentă financiar și suficient de informată încât să conștientizeze că școala publică (prin organizare, curriculă și cadre) devine din ce în ce mai slabă. Și mai trebuie să ne asumăm și noi, ca societate, acest proiect de lege, prin care extrem de mulți copii cu greu vor mai avea acces la o educație de calitate. Chiar ne dorim asta?