Perioada pe care o trăiește astăzi România se numește neofanariotism, explică profesorul universitar Paul Dragoș Aligică, într-o postare.
Plecând de la definiția fanariotismului istoric, adică perioada în care Țările Române au fost conduși de domni străini, trimiși din cartierul Fanar al Constantinopolului, reputatul academician arată că și în aceste zile, asistăm la același fenomen.
Semnificativ, profesorul Aligică a ilustrat textul său cu o imagine în care fanarioții au pe fundal steagul Uniunii Europene. (foto)
„Ca să înțelegem era în care am intrat în acest moment în istoria contemporană a României, trebuie să înțelegem un pattern socio-economico-cultural surprins foarte bine în mentalitatea colectivă românească de notiunea de “Fanariotism”. Nu termenul contează însă, ci tipul de structură social-politică și culturală desemnat de acest termen. Sa explicăm:
În mentalitatea colectivă românească, Fanariotismul este perceput ca un fenomen si un moment istoric în care clasa dirigenta si elita social-politică au fost alienate cultural și aspirațional de societatea locală. Politic, vorbim de un regim al loialităților, standardelor și statusurilor impuse de sus, din afară, iar domnitorii și clasa dirigentă nu se simțeau afini cu sau responsabili direct față de supuși, ci față de structurile externe care le asigurau funcția și le defineau identitatea.
Din punct de vedere sociologic și cultural, fanariotismul este văzut asadar ca o ruptură între conducători și populație, o perioadă în care funcțiile publice, justiția, administrația și biserica au fost capturate de rețele clientelare, corupte, orientate mai degrabă spre servirea intereselor externe și personale, decât spre binele public al populatiei locale.
Pe plan economic, fanariotismul este echivalat cu exploatarea fiscală sistematică, cu impunerea de biruri excesive și cu secătuirea resurselor interne în favoarea întreținerii unui aparat administrativ parazitar și ostentativ si a transferului de resurse in afara tarii.
Imaginea fanariotului – bogat, superficial, vorbind o limbă de lemn greco-turco-română, deconectat de la realitatea țărănimii sau a meșteșugarilor locali – a devenit un simbol cultural negativ, transmis în folclor, literatură și discursul politic modern.
Pe scurt, în mentalitatea colectivă românească, fanariotismul este perceput ca un regim al exteriorității si alienării multiple, în care nu doar puterea politică, ci și statutul social și modelele culturale dominante proveneau din afara spațiului românesc, iar societatea românească s-a confruntat cu o dublă marginalizare: politică și simbolică.
NEOFANARIOTISMUL CONTEMPORAN
Repet, vorbim aici de un pattern. Așadar, dacă luăm în considerare toate trăsăturile fanariotismului așa cum sunt ele percepute de memoria colectivă românească – corupția funciară, loialitatea față de centre externe, disprețul față de cultura locală, importul mecanic de modele străine și guvernarea ruptă de interesele reale ale populației – vom observa că toate aceste elemente sunt prezente în mod pregnant în România contemporană.
În primul rând, centrul de greutate nu se află în interiorul țării, ci este mutat simbolic si operational în afară – până în punctul în care interesul național al țării este emasculat, subsumat și definit în funcție de interesul național al unor state vecine sau al unor entități supranaționale.
E o aberație, desigur, ceva șocant, dar iată că acesta aberatie definește momentul actual până la punctul la care însăși ideea centrală care a definit istoria modernă a poporului acestuia, anume „suveranitatea națională” – esența proiectului național-statal românesc modern și idealul pentru care s-au sacrificat fizic strămoșii acestui popor – ajunge să fie luată în derizoriu și considerată negociabilă si dispensabilă de noua clasă dirigentă de factură neofanariotă.
În al doilea rând, asistăm la o ruptură culturală profundă între elite și popor, reflectată în discursul public, în educație și în spațiul mediatic, unde cetățeanul de rând este adesea tratat ca un impediment și ca o problemă de comunicare sau de reeducare, nu ca partener în gestionarea și construcția proiectului național.
Populația este percepută drept „proastă”, „neinformată”, „primitivă” – o entitate inertă care trebuie modelată de sus, nu ascultată sau reprezentată. Asta dacă nu se consideră că este definitiv pierdută și un rebut istoric anacronic pentru vremurile contemporane progresate și globalizat-europene.
Astfel, standardele de prestigiu social și de autoritate morală nu mai derivă din apartenența la o tradiție locală sau din asumarea solidaritatii si responsabilității publice nationale, ci din diferentierea față de “pleavă” si din validarea externă – validare de multe ori autoreferențială, fără a avea de-a face decât mimetic cu standardele occidentale reale de performanță sau statut social.
Ironia este că, deși se afirmă o retorică democratică și participativă, mecanismele decizionale și culturale funcționează în logica unei oligarhii mimetice, care repetă în formă actualizată toate trăsăturile fanariotismului istoric: dependența, înstrăinarea, disprețul față de autohton și obediența interesată, conformistă si servilă față de centre de putere care nu sunt aici.
În plan simbolic, singura diferență față de fanariotismul clasic este schimbarea locatiei centrului de referință: dacă atunci Fanarul era un cartier concret din Istanbul, astăzi “Fanarul” este o abstracție mobilă, o proiecție vagă numită „Occident” sau, mai nou – de când cu anti-americanismul legitimat oficial de regim– „Europa”.
Acest “Fanar” postmodern nu are o adresă fixă, nu e un loc anume, dar asta îl face și mai interesant si mai puternic. Si aici este cheia situatiei.
„Fanarul” ce definește neofanariotismul contemporan este, spre deosebire de Fanarul clasic, o ficțiune care poate lua orice formă și conținut pe care orice neofanariot decide că e în interesul propriu să o ia. Și astfel funcționează ca filtru absolut de validare: ce vine de acolo e legitim, ce vine dinăuntru e suspect.
Dar, până la urmă, fanariotul este cel care decide arbitrar ce e „afară” și ce e „înăuntru”, ce e suspect și ce nu, ce e „Europa” si „europenismul” si ce nu: adică ceea ce interesele, identitățile și loialitățile mele îmi cer, arbitrar și conjunctural…
CONCLUZII DE ETAPA
Asadar: Neofanariotismul nu este o metaforă exagerată, ci o grilă clară de lectură a realității curente, care explică de ce ruptura dintre această mișcare social-politică ce guvernează azi autoritar România și societatea românească – societate extinsă acum la nivel fizic in lume prin diaspora – persistă și se adâncește.
De aici și -de exemplu- ruptura dura cu diaspora. În vreme ce neofanarioții sunt locuitorii unui cartier fictiv și ai unei lumi fictive care este pretext pentru o ideologie si propagandă a justificării poziției lor dominante în societate, diaspora și restul românilor din “clasele de jos” populează lumea reală a României și a Europei anului 2025.
Iar diferența între ficțiunea autogratificantă și autolegitimizatoare a neofanarioților și a mass-mediei și intelectualității care o justifică propagandistic servil si conformist, pe de o parte și realitatea vieții românilor, pe de alta, nu poate fi mai mare…
Așadar, ne aflăm acum în plin Regim Neofanariot. Dacă nu ne place termenul, putem găsi altul. Eticheta e irelevantă. În spatele ei, trăsăturile definitorii ale regimului instaurat acum în România sunt recognoscibile… Și, până la urmă, această realitate a trasaturilor ce definesc viata de zi cu zi este ceea ce contează…”, a explicat Aligică.
