Președintele Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, spune că redobândirea libertății a adus cu sine, pe lângă „dezlănțuiri benefice, salutare și chiar pline de har” și „ura față de aproapele nostru, față de autoritate, față de ordine, față de valoare și chiar față de opinia celuilalt”.
Profesorul Pop a constatat „în această societate a noastră, o nelimitată invazie de ură în comunitate, manifestată – din partea unora – printr-un conținut visceral, veninos, pe de o parte, dar și printr-un limbaj suburban, grobian, rușinos și înjositor, pe de altă parte”.
„Ne-am plâns mereu că regimul trecut a impus un singur partid, o singură ideologie, o singură credință ateistă, o singură direcție în cultură și că a interzis sau asuprit alte curente filosofice decât materialismul, că a combătut credința și că a persecutat biserica, că a interzis unele confesiuni, că i-a închis și ucis pe unii credincioși manifești, că a dărâmat biserici, că a confiscat proprietăți (inclusiv bisericești) etc. În naivitatea unora dintre noi, cu optimismul moderat al iubitorilor de cultură și de spiritualitate, am crezut că toate acestea s-au sfârșit.
Or, din păcate, pe lângă atâtea lucruri bune și eliberatoare, constatăm, cum spuneam, în această societate a noastră, o nelimitată invazie de ură în comunitate, manifestată – din partea unora – printr-un conținut visceral, veninos, pe de o parte, dar și printr-un limbaj suburban, grobian, rușinos și înjositor, pe de altă parte. Că ne umplem câteodată de ură, să spunem că așa este omenesc, dar să revărsăm această ură în comunitate în forme inadecvate, reprobabile și ofensatoare este diabolic”, a scris profesorul Pop.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Președintele Academiei Române afirmă că instituțiile în care poporul român are cea mai mare încredere, Biserica, Armata și Academia sunt atacate și maculate fără încetare.
„Ura are în vedere deopotrivă persoane/personalități, grupuri și instituții. Persoanele (personalitățile) care ne deranjează sunt căutate la origini, la familie și la înaintași, cu metode demne de Inchiziție sau de dictaturile secolului al XX-lea. Marota care persistă de trei decenii este apartenența – reală sau inventată – la „securitate”, la partidul comunist, la UTC, la pionieri și chiar la „Șoimii Patriei”. Grupurile sunt îndată catalogate drept naționaliste, bigote, subversive, masonice, patriotice, tradiționaliste, autohtoniste, și câte altele. Instituțiile, mai ales cele în care, în acord cu sondajele de opinie, opinia publică are încredere, adică Biserica, Armata, Academia Română, sunt terfelite, maculate, acuzate de felurite vini, de la colaboraționism comunist până la implicare prea pronunțată în comunitate. Comunismul ne-a ținut sub obroc și a pus la zid credința românilor și biserica lor. Oare ne-am cucerit libertatea ca să lovim dur și jignitor în credință și în biserică? Cui folosește această atitudine dacă nu distrugătorilor de statui, nostalgicilor comuniști, neocomuniștilor, inamicilor valorilor europene și democratice. Oare am abolit un fel de intoleranță ca să o înlocuim cu un set de intoleranțe”, a continuat profesorul Pop.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Evul întunecat, noua moralitate de Joseph Sobran și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Istoricul spune că, față de trecut, mijloacele de comunicare în masă da accesul oricui la publicitate.
„Existau și în trecut numeroși frustrați, eșuați, incapabili de performanță, inculți, semidocți, analfabeți autodeclarați genii, existau destui stupizi, idioți și proști, dar ei rămâneau în limitele lor locale, în grupuri restrânse, neavând acces la mijloacele de comunicare în masă, ca să-și exhibe ura în forme neadecvate. Lumea lor limitată îi cunoștea și îi trata ca atare, drept marginali, nenorociți, bătuți de soartă. Astăzi, însă, oricine are acces la publicitate. Cel mai bine a exprimat acest lucru marele om de cultură Umberto Eco: „Mijloacele de difuzare în masă dau legiunilor de idioți dreptul să vorbească, pe când odinioară ei vorbeau numai într-un bar, după un pahar de vin, fără să facă rău comunității. După aceasta, ei erau repede reduși la tăcere, dar acum ei au același drept să vorbească precum un câștigător al Premiului Nobel. Este invazia idioților”. Dincolo de asprimea cuvintelor, în spatele lor se ascunde un mare adevăr. Cuvântul idiot nu însemna la origine (în greaca veche) cretin, tâmpit, imbecil, ci pur și simplu „cel ce își vede de treburile sale” sau cel care „nu participă la treburile politice”. De multe ori, cei care nu participau la viața politică – adică la lupta pentru putere – erau educați și inteligenți, dar preferau alte forme de implicare în comunitate. Umberto Eco dă, însă, termenului de idiot conotația curentă actuală. Să ne înțelegem bine: astăzi nu toți cei care critică în chip ofensiv și josnic, fără discernământ, personalitățile, grupurile și instituțiile sunt idioți. Unii sunt foarte instruiți, penetranți și chiar culți, dar cu atât mai periculoși, distructivi, malefici.
Nu cred că ne-am cucerit, cu mari sacrificii, dreptul de a vorbi liber în societate, ca să semănăm furtună, să jignim constant, să respingem aproape orice și pe oricine, profitând de extinderea fără precedent a formelor de comunicare. Din păcate, într-o societate debusolată, lipsită de cultură generală, ademenită de falși profeți, educată precar sau needucată, asemenea atitudini de denigrare permanentă, de condamnare fără drept de apel, de virulență în limbaj pot să prindă, pot să fie ispititoare, pot să producă rod”, a scris profesorul Pop.
