Cu ocazia Zilei Naționale a României și împlinirea a 104 ani de la desăvârșirea Marii Uniri, R3media vă oferă în exclusivitate un interviu realizat cu președintele Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop.
Profesorul vorbește despre faptul că globalizarea este susținută „de o ideologie agresivă, așezată pe premise greșite, anume pe ideea că unitatea planetei nu se poate face decât prin distrugerea națiunilor”.
Ioan-Aurel Pop afirmă că există oameni foarte bogați care urmăresc distrugerea învățământului „care strangulează educația, cu scopul de a obține promoții și generații de „idioți” ”.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Istoria Românilor, de Petre P. Panaitescu, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media
Domnia sa consideră că „nu ar strica” o lege de protecție a limbii române, dar este pesimist în ceea ce privește viitorul țării: „ne-am vândut cu totul”, spune el. Profesorul nu iartă nici educația, afirmând că decidenții din Minister par să spună că „timpul istoriei a trecut” în școli.
R3media: Domnule profesor, iată suntem la marele praznic al poporului român, ajuns la borna 104. Deși este sărbătoarea Unirii, acest 1 decembrie ne prinde, parcă, într-o dezunire. Ultimii doi ani, cu precădere, au accentuat unele diviziuni între români: vaccinați vs nevaccinați, personaliști vs etatiști, cu mască vs fără mască, etc. Sunt voci importante care afirmă că aceste diviziuni sunt îngroșate, de către anumite zone, pentru a distruge țesutul social al românilor. Credeți că există o doză de adevăr în aceste analize? Cine dorește distrugerea țesutului social al românilor și cum putem să regăsim spiritul constructiv al înaintașilor care au realizat Marea Unire?
Ioan-Aurel Pop: Prea uniți, în sens de solidari, nu am fost noi, românii, niciodată. De aceea, avem atâtea poezii, cântece, discursuri care ne îndeamnă la unire. În momentele fundamentale, însă, am știut să spălăm rușinea și să mergem împreună. Azi, „țesutul social” – cum îi spuneți dumneavoastră – este primejduit în mod evident în cazul românilor, dar și în cazul altor popoare. Sunt mai multe cauze determinante ale acestei păcătoase situații. Una, de suprafață, este globalizarea, susținută de o ideologie agresivă, așezată pe premise greșite, anume pe ideea că unitatea planetei nu se poate face decât prin distrugerea națiunilor. Este ca și cum ai crede că unitatea pădurii se reazemă pe tăierea tuturor copacilor.
Ideea de omenire nu datează de azi, de ieri, dar ea nu s-a axat niciodată pe dărâmarea unor structuri înglobante verificate de istorie. Oare este mai ușor să creăm „frăția universală” din miliarde de indivizi izolați decât să folosim comunitățile mari deja existente? O altă cauză, de adâncime, este decăderea clară a educației, deopotrivă a celei familiale și a celei publice (sociale). Sunt oameni care blamează națiunile, de exemplu, pentru toate relele din univers și mai ales pentru războaie și mai sunt oameni (poate aceiași, foarte bogați) care strangulează educația, cu scopul de a obține promoții și generații de „idioți” (în sensul primar al termenului), agramați, inculți, fără nimic înmagazinat în propriile minți. Astfel de indivizi nu sunt altceva decât instrumente, roboți umani. Deocamdată, mai există și indivizi și grupuri care se opun acestei dictaturi a globaliștilor, a progresiștilor, a neomarxiștilor, fapt care accentuează starea de tensiune din societate. Acele forțe oculte ori vizibile (mai puternice decât guvernele) stau în așteptare deocamdată, asistă la măcinarea forțelor – odinioară constructive – și exultă din când în când, atunci cânt obțin vreo victorie răsunătoare. O altă cauză a individualismului exacerbat este mișcarea mai recentă de „anulare a culturii” (cancel culture), adică de ștergere a experienței spirituale a omenirii. În ultimă instanță, este vorba despre ignorarea istoriei, ceea ce conduce la munca lui Sisif, obligând generațiile s-o ia mereu de la capăt. Or, unitatea națională conferă forță popoarelor, forță de care – pentru planurile celor ce se consideră „arhitecți” ai planetei – nu este nevoie.
De Ziua Națională, însă, este bine să ne păstrăm cumpătul, să ne bucurăm împreună (dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că încă mai există România), să-i preamărim pe înaintașii care au pus patria (=casa noastră) înainte de toate și care ne-au transmis o lecție de demnitate.
R3media: Comitetul Național al Istoricilor Români, al cărui președinte sunteți, a lansat un apel către Ministerul Educației privind revenirea materiei „istorie” la statutul pe care l-a avut altădată și pe care îl merită. Ați primit vreun răspuns oficial din partea MEN la această solicitare?
Ioan-Aurel Pop: Am primit un răspuns vag, din care am înțeles că, în ochii decidenților, timpul istoriei a trecut. Mă tem că – tot conform anumitor concepții „moderne” – trece și timpul matematicii, fizicii, chimiei, biologiei etc. Cu ce rămânem? Cu o sumă de discipline practice care ne vor învăța cum să umblăm pe stradă fără să ne împiedicăm, cum să procedăm într-o bancă, cum să mâncăm anumite „produse” nevăzute și neauzite pe la noi, cum să ne spălăm periodic, cum să facem sex protejat etc. Toate acestea sunt bune și frumoase, dar ele nu mai înseamnă pregătire școlară și nici educație. Nu se înțelege de către decidenții români că istoria noastră este viața noastră și că dacă disprețuim viața trecută, ne disprețuim pe noi, ne transformăm în pigmei ai spiritului.
R3media: Suntem în perioada sărbătorilor de iarnă și avem mai ușor ocazia să vedem cum limba română este de-a dreptul siluită în spațiul public, uneori chiar de autoritățile statului de la nivel local și central. Nu mai mergem la „Târgul de Crăciun”, ci la „Christmas Market”. Copiii nu se mai joacă pe internet, ci sunt „gameri online”, nu se mai fac „reduceri”, ci „sales” și exemplele pot continua. Știm că Academia Română a atras atenția, în trecut, asupra acestui subiect. Credeți, în calitatea dvs de președinte al forului suprem al culturii românești, că ar fi nevoie de o lege care să reglementeze folosirea limbii române în spațiul public – cu excepțiile de rigoare bineînțeles, unde împrumuturile sunt inevitabile – și care să conțină inclusiv sancțiuni pentru cei care o încalcă?
Ioan-Aurel Pop: Nu știu ce mai pot să facă legile la noi, fiindcă avem o mulțime de legi care nu sunt respectate. Există chiar o prevedere legală care stabilește că Academia Română reglementează ortografia și ortoepia limbii române. Dar unii înțeleg această obligație ca pe o activitate facultativă, pentru că legea nu prevede sancțiuni pentru călcători. Academia Română a intervenit de multe ori cu documente prin care condamna pocirea limbii române și reitera regulile corecte de urmat. Această „americanizare” a limbii a atins limite critice.
Remedierea nu o poate face – cred – o nouă lege, ci o educație adecvată la orele de limba și literatura română și la toate disciplinele școlare predate în românește. Până să realizăm acest lucru (aproape utopic), nu ar strica, însă, nici o lege care-i să-i oblige pe toți comercianții să-și scrie firmele și afișele în românește, pe toți „managerii” să dea manifestărilor lor, inclusiv celor științifice și culturale, titluri în românește etc. De fapt, toate anunțurile publice din România ar trebui să fie în românește și abia apoi, după caz, traduse în engleză, germană, maghiară etc. Ce înțelege un trecător care vine dintr-un sat din județul Vaslui, de pe dealurile Olteniei sau din Munții Apuseni când vede scris într-un oraș mare Bakery, Sales, Bread & Meat, Liquors, Sausages sau Cookies? De ce toate titlurile congreselor, conferințelor, simpozioanelor, manifestărilor artistice etc. trebuie să fie în englezește? Nu zice nimeni ca toate acestea să nu fie în altă limbă decât româna, dar încă suntem, totuși, în Țara Românească și nu ne-a obligat (deocamdată) nici un for internațional să renunțăm la limba noastră. Firește, ar fi de dorit ca toți românii să știe, pe lângă limba maternă, și limba engleză, dar, din păcate, în loc de împlinirea acestui deziderat, constatăm un fenomen straniu: românii nu mai știu nici românește și nici limbi străine ca lumea. Și mai trăim o pacoste legată de limbă: scriem românește fără diacritice ori punem – așa, de sanchi – semne diacritice inexistente în limba română. Dacă nu se întrevăd alte metode – și nu se întrevăd pe termen scurt – atunci o lege ne-ar putea ajuta să revenim la matcă. A ne bate joc de limbă este ca și cum ne-am renega sau profana părinții și moșii. Din păcate, Academia Română nu are inițiativă legislativă, așa că proiectul de lege trebuie depus de altcineva.
R3media: Din barometrul de securitate realizat de către Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române, s-a reliefat că majoritatea românilor își dorește revenirea la filozofia politică „Prin noi înșine”. Credeți că această schimbare poate fi semnalul unei „Deșteptări naționale” a poporului român?
Ioan-Aurel Pop: Se poate ca schimbarea aceasta să se dovedească benefică pentru țară, dar nu ajunge doar decretarea ei. Iar aplicarea ar fi, mă tem, un fiasco, fiindcă nu avem elita politică necesară și capabilă să facă aceasta. În plus, „ne-am vândut cu totul” – cum îmi spunea nu demult un unchiaș cu multă înțelepciune – și ne-am pierdut demnitatea. Ce să mai chivernisim „noi înșine”? Natural, o clasă conducătoare pregătită și responsabilă ar mai putea redresa câte ceva, cumva. În epoca interbelică, nicio întreprindere românească nu putea avea capital străin mai mult de 49%, majoritatea de 51% trebuind să fie capital românesc. În acea perioadă scurtă, România a înflorit, ridicându-se, conform datelor din 1938, la nivelul elitei europene. Atunci construiam locomotive, vagoane, macarale, vapoare, avioane, atunci aveam cele mai multe și mai moderne rafinării. Toate au rămas doar amintiri.
R3media: Domnule profesor, vreau să vă întreb dacă credeți că aceste vremuri tulburi vă aduc aminte de perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial?
Ioan-Aurel Pop: Eu nu cred că istoria se repetă, așa că, deși văd anumite asemănări și potriviri, sunt sigur că nimic din ceea ce a fost nu se reproduce întocmai. Asta nu înseamnă că nu avem de învățat din trecut. Războaiele mondiale au pornit de la conflicte locale, iar marile litigii dintre alianțele de state și-au avut originea în mărunte certuri de graniță. Prin urmare, orice conflict, oricât de mic, trebuie stins prin tratative, prin contacte, prin dialog. Un șef de stat care declanșează un conflict armat și-și trimite oamenii proprii la moarte, ca să omoare (înainte de a muri ei înșiși) alți oameni este un criminal. La fel, orice conducător care continuă războiul, în loc să treacă la arma diplomației, este tot criminal. Viața nu ne-au dat-o liderii, ca să ne-o ia tot ei. Iar conducătorii nu luptă și nu mor niciodată în războaie, ci stau confortabil la birou, ordonând să moară popoarele lor. Nici nu vreau să mă gândesc că am fi într-o perioadă-prolog sau într-un fel de „avanpremieră” a unui război mondial. Ar fi catastrofal nu numai pentru noi, ci și pentru întreaga omenire.
R3media: În final, aș dori să ne spuneți dacă sunteți optimist că identitatea și cultura poporului român vor supraviețui sau dimpotrivă, așa cum afirmă unii, se îndreaptă spre diluarea în „satul comunitar sau global”.
Credința mea de istoric român este aceea că vom supraviețui cu identitatea noastră. Cât timp? Asta e greu de spus. Toate popoarele de pe lumea aceasta au avut perioade de geneză, de creștere, de apogeu, de decădere și apoi de stingere. Ele nu au murit, ci s-au topit în alte neamuri, mai tinere și mai viguroase. Probabil că asta va fi și soarta noastră. Învățam la școală despre huni, gepizi, avari, pecenegi, cumani, tătari etc. și despre imperiile/ regatele construite de ei. Unde sunt acum toate acestea?
În „satul global” nu ne vom pierde, fiindcă nu va exista o asemenea lume omogenizată forțat. Întotdeauna, lumea a fost formată din „neamuri” și, cu toate că au existat limbi internaționale de comunicare, limbi ale diplomației sau ale culturii (latina, franceza, engleza), limbile locale nu s-au pierdut niciodată și nu se vor pierde. Iar limbile acestea locale sunt mărcile de identitate și de identificare ale popoarelor. Popoarele și națiunile nu s-au născut prin decrete ale mai marilor lumii, nu s-au plănuit și edificat de către „arhitecți” și „constructori” umani. În consecință, ele nu pot fi distruse la ordin, de către forțe pământești. Demonizarea națiunilor este o imensă prostie și vine din dorința unora de dominare a lumii și este perpetuată din interes ori din ignoranță. Sunt convins că, deocamdată, acești elitiști bazați pe „arginții” lor și pe prostirea maselor – considerate greșit naive și inactive – vor eșua. Sunt forțe situate deasupra lor care ghidează Universul, inclusiv cel pământesc, iar ei vor să se substituie acestor forțe, ceea ce este aberant. Iar noi, românii, avem o misiune aparent simplă, anume să navigăm bine pe o mare agitată. Secretul reușitei nu constă doar în unitate, ci și în ridicarea dintre noi a unor căpitani buni. Ca să nu greșească, popoarele au nevoie de conducători pricepuți, dăruiți colectivității, cinstiți și patrioți.
Da, Academia Română nu are inițiativă legislativă, dar poate scrie un proiect de lege pe care să-l dea cui are drept de inițiativă. Dar este prea greu ! Și poate organiza dezbateri în AULĂ, dar este prea greu !
Merge și așa, nu-i așa ????
D-l Pop a depășit toată Stiunga apuseană: nicăieri n-am văzut-o zisă atât de clar:
„Sunt oameni care vor să stranguleze educația pentru a obține idioți”
respectiv
„Ioan-Aurel Pop afirmă că există oameni foarte bogați care urmăresc distrugerea învățământului „care strangulează educația, cu scopul de a obține promoții și generații de „idioți” ”.”
Acuma, de când și Rusia e decomunizată bine (și un ofițer KGB condamnă frecvent comunismul – bietul om, o fi avut și el nevoie de-un loc de muncă!), iar China a declarat de decenii că nu contează culoarea pisicii, dacă știe alerga șoareci, când vestitul Partid e abia al doilea în preferințele rușilor (deci nici 50% n-are!), acum e mult mai greu de dibăcit cine-s vestiții „oameni bogați”!
Observăm însă tonul măsurat, politicos, lipsa de resentiment pentru mica acțiune de îndobitocire în masă (la scară mondială, uită respectivii să precizeze!), care nu va putea nicicând rivaliza cu îndobitocirea comunistă (nu-i așa ?).
Profesorul Pop surprinde plăcut cu al său 51%-49%. Încă încerc să mă lămuresc ce participație avea statul român comunist în întreprinderile românești (de cele irakiene, ori din URSS și cine mai știe unde, de astea nu zic nimic!) în perioada de „aur și blackout” a istoriei românești, elegant sărite de Prof. IAPop.
După cum nu mă pot lămuri de cine vorbea Constantin Tănase în cupletele sale (ori monologuri, ori ce-or fi fost), când zicea de chibrituri că-s la suedezi, țevile nu știu pe unde (vecinica chestiune a investițiilor străine, atât de iubite de românii liberali „prin noi înșine”).
Wiki, despre Tănase (n-am rezistat, d-le Șomănescu! De faza cu chibriturile, ori cu țevile, Wiki n-are cunoștință! o fi fost invenție a Epocii de Aur, că eu atunci am auzit-o.):
„Life
He was born into a working-class family living in a peasant house in Vaslui, Romania. An adequate but unexceptional student (although he did apparently learn good German), his first exposure to the stage was by attending plays at “Pârjoala” garden, where he saw popular theater, including actors such as Zaharia Burienescu and I.D. Ionescu. This inspired him to start an amateur theater group among his friends; they worked up scenes from the plays Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu and Constantin Brâncoveanu; their closest thing to a stage was a barn.
Constantin Tănase playing Napoleon
His first professional experience as an actor was in the Yiddish-language theater troupe of Mordechai Segălescu: they were short an actor for a performance in Vaslui and drafted the youthful Tănase. In 1896 he completed gymnasium. Despite his wish to become an actor, at his parents behest he enrolled in the Military School at Iași, but his rebellious behavior there quickly got him booted out. He headed to Brăila, where he briefly attended the Nicolae Bălcescu High School, but after a few weeks he dropped out due to lack of funds.
In Brăila he met the schoolteacher and writer Ion Adam, who suggested that the 18-year-old Tănase take over his teaching post in Curseşti, Rahova, since Adam was headed to take some courses in Belgium. He didn’t do badly at the job, but hit it off badly with the headmaster and some of the other teachers. With Adam’s support, he got another teaching job at Hârșoveni, Poienești, where poet Alexandru Vlahuță also taught. Tănase promptly developed his own style of teaching, bringing music and gymnastics to a central role, which drew new students to the school. He also involved his students’ parents through field trips which he used to teach history and geography. He soon became a generally beloved local figure, but apparently the local notary and certain lawyers disapproved of him and his methods and managed to have him fired.
Out of work, he headed for Bucharest on October 14, 1899, where he volunteered to join a military regiment, the 1st Engineer Regiment (Regimentul 1 Geniu). After his military service, he worked in theater, and in 1917, he married Virginia Niculescu.
In Bucharest in 1919, he founded the theater troupe “Cărăbuș” (meaning cockchafer). Over the course of 20 years, he would establish a tradition of humorous cabaret/revue theater that still continues in Romania today, most notably at the “Constantin Tănase” Revue Theatre, the former home of “Cărăbuș” at 33-35 Calea Victoriei in the heart of Bucharest. At “Cărăbuș”, Tănase launched the careers of numerous performers, notably Maria Tănase and Horia Șerbănescu. “Cărăbuș” frequently toured Romania and on at least one occasion toured Turkey. Tănase himself also performed in Paris.
According to at least one source, he also founded 3 schools for children and a church.[1]
Death
Grave of Constantin Tănase at Bellu Cemetery
According to the official account, he died of complications from a tonsillitis on August 29, 1945, in Bucharest.
However, it is rumored that he was killed by the invading Red Army, as reported in the following account. Tănase was still performing in Bucharest a year after the arrival of the Russians, and was killed for satirizing the Red Army soldiers’ habit of “requisitioning” all personal property in sight, in particular of taking people’s watches, demanding them by saying, “Davai ceas” (davai – Russian for “Give me”, and ceas – Romanian for “watch”). Tănase made up a verse:
Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moșie
Harașo tovărășie
It was bad with “der, die, das”[2]
But it’s worse with “davai ceas”[3]
From Dniester to Don
Davai watch, davai overcoat
Davai watch, davai land
Harașo[4] comradeship[5]
Another variant of these verses in loose translation:
It was bad with “der, die, das”[6]
But it’s worse with “davai ceas”[7]
From the Dniester to the Don
Davai watch, coat and long-johns,
You can forego your ownership,
Harașo[8] comradeship[9]
After several performances he was arrested, threatened with death, and told not to do the sketch again. However, Tănase was not a man to be intimidated. At the next performance, he came on stage in a giant overcoat, with his arms festooned in watches. The audience applauded wildly as he simply stood there. Then he opened the overcoat, revealing a pendulum clock. Pointing to it, he said “El tic, eu tac, el tic, eu tac” (punning on tic-tac, the Romanian equivalent of “tick-tock”, but also meaning “It ticks, I am silent, it ticks, I am silent”). Two days later he was dead.[10]
He is buried in Bellu Cemetery, in Bucharest.
Works
Tănase’s theater was often political and avant garde. Simona Pop quotes some lines from a song or his as typical:[11]
În țara asta, țara pâinii
Să aibă pâine până și câinii
Guvernul nostru ne obligă
S-avem o zi de mămăligă
Lor ce le pasă cum e trăiul
Scumpiră trenul și tramvaiul
Scumpiră tot, la cataramă
Până și pâinea și tutunul
Și când înjuri pe șleau de mamă
Ei, cică, eu fac pe nebunul.
In this land, the land of bread
Even the dogs should eat bread
Our government obliges us
To have a day of mămăligă[12]
What do they care how good the living is?
Expensive trains and trams
Expensive everything, to the limit[13]
Even bread and tobacco
And when I openly curse their mother
They claim I’m playing the fool.
Teoria mea-i uşoară
Toată viața e o scară
Care, pe rând, ca și la moară
Toți o urcă și-o coboară”.
My theory is easy
All life is a staircase
Which, by turn, just like at a mill
Everyone climbs and descends.”
Ca să vedeți ce făcură comuniștii. Scumpiră pâinea!
„limbile locale nu s-au pierdut niciodată și nu se vor pierde.”???
Cum să nu se piardă? S-au pierdut și se vor pierde mereu.
…o lege de protecție a limbii române…
Ha! din anii 90 Dl Pruteanu a incercat asta si a fost mazilit!!!!
Cacademia Ro e o gluma macabră!
Legea lui Pruteanu există, la asta face referire profesorul Pop. Dar legea respectivă nu are sancțiuni.
Cu ce-a fost mai brează educația înainte dacă tot românul știe de „o mie de ani sub unguri” (maghiari ar fi zis cinstit).
Nu este nici o bătălie cîștigată prin care regii de la Budapesta să fi cucerit Banatul, Crișana, Sătmarul, Marmureșul și Ardealul (nu-mi place numele de Transilvania; este dat de srtrăini). Zic regii de la Budapesta deoarece Ungaria a fost înființată de Vatican, e stat apostolic. Infiltrarea în ținuturile românești amintite a fost de durată.
După Mohacs, 1526, regatul ungar a fost desființat pt totdeuna. Dacă acele ținuturi ar fi făcut parte din acel regat atunci ar fi fost sub ocupație otomană, pașalîcuri, dar n-au fost.
Așa am aflat și eu (de la un coleg maghiar) că „Transilvania” nu fusese numită de noi (fiindcă profesoara de română nu ne-a spus-o – deși preda și latina și era clar transilvană!). Nu ne-ați spus de ce „Erdely” vă este preferabil – întreb de curiozitate.
Wikipedia zice:
„Why is it called Transylvania?
Transylvania, with an alternative Latin prepositional prefix, means “on the other side of the woods”. Hungarian historians claim that the Medieval Latin form Ultrasylvania, later Transylvania, was a direct translation from the Hungarian form Erdő-elve.”
Păcat că nu vă pot da un răspuns competent, fiindcă în cărțile noastre de istorie se repeta persistent că Transilvania devenise (cam la 15 ani după bătălia de la Mohacs!) ”principat autonom, sub suzeranitate otomană, (1541)”. Au făcut și turcii ce-au putut! Probabil stăteau cu ochii pe Viena, nu aveau timp ori resurse să ocupe Transilvania. Dar or fi trecut pe-acolo, ori s-or fi prezentat conducătorii transilvani de bună voie să-și ofere suzeranitatea ?! Nu ni s-a spus.
Oricum, regii maghiari luptau cu Otomanii, nu cu conducători locali. Dacă vă amintiți, nouă nu ni s-a spus cu cine au luptat Gelu/Glad/Menumorut/etc. (înainte de facultate, poate). Poate trimitea doar niște unități militare, niște căpetenii.