Poezia queer și Eminescu

Doamna Mihaela Miroiu ar putea fi numită patriarhul feminismului românesc dacă nu ar detesta patriarhatul împotriva căruia luptă de o viață. De curând însă a avut parte de critici din partea feministelor mai mari decât a primit vreodată de la conservatorii cu care s-a luptat toată viața, și unde totuși se păstra un anumit nivel intelectual al polemicii. Iar feministele care o atacă necruțător acum sunt, în marea lor majoritate, ieșite din mâna ei.

Aș spune că revoluțiile ajung să-și devoreze conducătorii pentru că, odată procesul pornit, radicalizarea ajunge la cote inimaginabil de mari, iar cei care inițial erau percepuți ca radicali sunt eliminați pentru că nu sunt doar căldicei, pactizează cu dușmanul și nu mai corespund ideologic. Dar acum procesul radicalizării are și un specific aparte. Doamna Miroiu știe carte, are studii adevărate, făcute pe bune. Generația tânără s-a școlit pe facebook, poate doar să dea cu barda, și aplică acest tratament oricui nu are opinii identice, și are rețineri de bun simț față de toate aberațiile care vor să capete statut mainstream. Mai e o diferență, anume că doamna Miroiu vine pe o filieră heterosexuală, care susține, până la un punct, drepturi normale pentru femei, în timp ce acum sunt la modă și băgate în față tot felul de grupuscule queer. Ultima denumire se referă la toate minoritățile sexuale, lesbiene, gay, bisexuali, transexuali, dar nu se oprește aici. Se mai adaugă toate ciudățeniile pământului (queer înseamnă ciudat) intersexuali, pansexuali sau heterosexuali care practică sado-masochismul sau alte forme de sexualitate alternativă. Toți reprezentanții acestor oameni sunt foarte vocali, pentru că au fost persecutați în tot cursul istoriei și, desigur, la fel sunt și acum.

În numele lor vorbește poeta Ileana Negrea, care a primit premiul Mihai Eminescu Opus Primum. Aș menționa, pentru posteritate, componența juriului: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Alex Goldiș, Mihai Iovănel, Andrei Terian. Vă prezint și una din poeziile laureatei, cu scuze pentru cititorii mai sensibili, dar nu mi-am permis să cenzurez o poetă care a primit un premiu literar așa de însemnat:

Să stăm așa

În timp ce lumea asta

Se duce dracului

Cu virușii și ghețarii

Și animalele și planeta

Și chiriile și evacuările și șomajul

Și violența domestică și precaritatea

Încremeniți

Și perverși

Uitând de toate

Pizda mea e o mașinărie războinică

Care vrea să își facă dreptate”.

Pe mine nu mă deranjează atât de mult folosirea organului sexual feminin în poezie, cu toate că n-aș fi de acord să aud „poezia” asta recitată în prezența copiilor mei. Dar mă supără cacofonia, și nu cred că este o licență poetică. Nu știu cum sunt celelalte poezii ale Ilenei Negrea, dar asta nu m-a convins. Seamănă a program politic, manifest, articol de presă, orice, numai poezie nu. Nu are ritmul, și nici acel ceva special specific poeziei. Dacă aș fi răutăcios cu o doamnă, dar nu sunt, aș spune că parcă e scrisă cu pi@da. Dar asta a zis-o deja poeta, așa că nu prea mai ai ce să mai adaugi.

Mihaela Miroiu a rostit, la faza asta, o frază de bun simț: „Trist și umilitor. Feminismul este, totuși, despre mintea femeilor.” De la asta i s-a tras valul de injurii pe care l-a primit din partea celor pe care i-a format în spirit feminist. Lupta femeilor, și aveau dreptate în multe din revendicările lor, a fost pentru drepturi politice și cetățenești egale cu bărbații. Să nu fie reduse la rolul de reproducere și la treburi casnice. Dar feminismul de tip Iulia Negrea chiar asta face. Pune femeia într-o postură mult mai joasă decât ar face-o orice patriarhat tradițional. Căci, dacă nu e o metaforă prea subtilă ca să o pricep, când poeta spune că „pi@da mea este o mașinărie războinică care vrea să facă dreptate” ea folosește, în locul rațiunii pe care o are orice om, femeie sau bărbat, organul sexual la care nu vrea să fie redusă. Se pare că munca de decenii a Mihaelei Miroiu se duce de râpă cu generația queer de feministe, și nu știu cine și cum îi mai poate rezista. Doamna are un final de carieră trist, îmi pare sincer rău pentru ea.

Premiul de poezie Mihai Eminescu este unul important și este menit să aducă o consacrare binemeritată unor poeți talentați, să intre în atenția publicului larg și să devină personalități publice. Despre acest premiu vorbește întreaga presă culturală, iar dacă mai este și vreo sămânță de scandal, aud de el și cei ce n-au auzit vreodată de poezie. Am însă vaga bănuială că, de data asta, membrii juriului, i-am citat înainte, să îi reținem, printre ei sunt critici literari importanți, au vrut să fie corecți politic, să acorde un premiu în trend cu vremurile, că poezia nu a fost chiar motivația principală a domniilor lor. Din perspectivă queer, Eminescu exprimă o masculinitate toxică, e naționalist, șovin, antisemit și tot ce poate fi mai rău. O poetă care militează pentru valorile queer nu ar fi trebuit să accepte un premiu cu numele Eminescu. Poezia queer este despre activismul pentru egalitate, dreptate socială, lupta cu încălzirea globală și, desigur, sprijinul față de toate minoritățile sexuale, cele prezente și cele care vor mai apare, căci imaginația umană nu are limite. În locul trecutului retrograd vom avea un viitor progresist ale cărui valori vor fi toleranța (pentru cei care gândesc la fel ca ei), solidaritatea (doar dacă le împărtășesc ideile)

Mergând în această direcție, primind girul unor critici serioși, dar prea atenți la tendințele politice din cultură, vom avea în câțiva ani poeți de genul Ilenei Negrea în manualele școlare, iar copiii noștri vor învăța la orele de literatura română (dacă nu le înlocuiesc între timp cu ore de educație sexuală) despre pi@dă ca mașinărie războinică. Deja mi se pare că manualele de astăzi sunt prea închise față de fenomenul lgbt, de sadomosaochiști și intesexuali. Ei sunt viitorul, despre ei se va învăța la școala viitorului. Vorba unui precursor al lui Eminescu:

Viitor de aur țara noastră are

Și prevăz prin secoli a ei înălțare.