Putea să aibă o viață lungă și confortabilă. Putea să aibă slugi, sclavi și robi. Putea să-și exploateze și să-și chinuie propriul neam, precum prea mulți alții au făcut-o. În schimb, el a ales să lupte pentru neamul său românesc și să moară în mijlocul său. Numele său a fost: Pintea Viteazul. Acest viteaz luptător pentru neatârnare s-a născut la data de 25 februarie, în anul 1670, în localitatea Măgoaja, Comitatul Solnoc-Dăbâca. A trecut la cele veșnice la data de 14 august, în anul 1703, la vârsta de 33 de ani. Pintea a fost un vestit haiduc, care a băgat spaima în întreg Sfântul Imperiu Roman. Cum putem să-l descriem cel mai bine pe acest viteaz? Ei bine, printr-o scurtă baladă populară haiducească:
„De-un viteaz așa fălos,
Și la inimă milos,
De-un viteaz așa de mare,
La sărmani dă ajutoare”.
Născut în anul 1670 drept fiu de mici nobili români din Măgoaja, în fostul comitat Solnoc-Dăbâca, conform datelor existente, acest războinic intră în conflict cu nobilii regionali și decide să lupte împotriva nedreptăților sociale. Fuge în codrii Maramureșului și „haiducește”. Cu anii, terorizează nobilii locali, care vor să-l prindă, dar, potrivit legendelor, Pintea reușește să scape de fiecare dată. Potrivit mărturiilor și datelor existente, Grigore Pintea, fiul lui Cupșa Pintea și al Mălinei (n. Costan), s-a născut în satul lăpușean Măgoaja (astăzi în județul Cluj, pe granița sudică a actualului județ Maramureș). Pe domeniile familiei Cupșa s-a întemeiat actuala comună Cupșeni din județul Maramureș. Un lucru care trebuie să nu fie uitat, pentru a înțelege mai bine contextul politic și istoric al acelor vremuri, este reprezentat de către faptul că, în timpul împăratului Leopold I, obligațiile fiscale și militare introduse de către stăpânirea austriacă în Transilvania au determinat o amplă mișcare de rezistență, după ce mulți oameni pur și simplu au murit de foame, sau în urma schingiurilor și chinurilor îndurate, deoarece nu au putut plăti birurile, nu pentru că nu ar fi putut, ci fiindcă nu aveau de unde. Pe acest fundal, principele Francisc Rákóczi al II-lea a declanșat o „luptă de eliberare națională”, bazându-se atât pe sprijinul țărănimii iobage (iobăgia a fost sistemul juridic prin care țăranul iobag era „legat” de pământul unui stăpân feudal, pe care se afla, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta. Obligația în muncă a iobagilor către stăpânul feudal se numea robotă. Cuvântul fiind derivat din „rob/robie”), cât și pe ajutorul promis de către regele Franței (Ludovic al XIV-lea) și țarul Rusiei (Petru cel Mare). Grigore Pintea a făcut parte, cu rang de căpitan, din armata lui Francisc Rákóczi al II-lea. Din documentele epocii reiese că Pintea a fost un om extrem de bine instruit, cunoscător al mai multor limbi străine și al tehnicilor militare moderne, deprinse în garnizoanele imperiale, unde s-a făcut respectat, deși, mai mult ca sigur că a fost discriminat, deoarece era român. Diplomat și bun negociator (putem vedea protocolul încheiat în ianuarie 1700 cu comandantul militar al cetății Sătmar, contele F. Löwenburg), Pintea a fost considerat de către istorici drept fiind: „unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea” (Nicolae Densușianu, 1883). În primăvara anului 1703, mai multe orașe din nordul Transilvaniei (Zalău, Sătmar, Bistrița, Dej, Sighet) ajung sub controlul răsculaților, majoritatea locuitorilor considerându-se eliberați. Armata lui Pintea trebuia să cucerească cetatea Baia Mare. În luna august, orașul era deja sub asediu. Din păcate, în urma unei ambuscade, Pintea Viteazul este împușcat mortal (14 august) în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. În biserica din Budești se află o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea sau pe care le-ar fi luat în luptă de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea. Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântâna lui Pintea, Șatra Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre „berbințele (bărbânțele) cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse în peșteri din diverse regiuni.
Să vedem încă o mărturie despre acest erou național, exemplu de luptător pentru eliberarea națională, cine știe ce ar fi ajuns românii dacă Pintea nu ar fi fost ucis: „Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatra Gutâiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că ș-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de cătă Șugătag; de-aiciuca, ca gându o zburat pă Piatra Săpânții. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime pă lume”. (Dumitru Lupu Feier, 72 ani, Giulești, 1924; cf. T. Papahagi, 1925). Pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare, puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul se află mormântul (poate cenotaful) acestuia. Pe placa de marmură este înscris textul: „Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi”. În lucrarea de referință: „a lui Ioan cavaler. Date istorice privitoare la familiile nobile româneşti din Ardeal (1892 – 1895)”, de Pușcariu (Ioan Pușcariu a fost un istoric și scriitor român, membru titular al Academiei Române. A studiat dreptul până la revoluția din 1848. După restabilirea ordinii, el a început o carieră de patru decenii în guvern care l-a dus în Transilvania natală, precum și la Viena și Budapesta), la pagina 119 ne este prezentat un tabel genealogic prescurtat având drept trunchi al familiei pe Ioan Vlad/Wlad în anul 1486.
