Pentru pacea a toată lumea

Imperativele momentului, stările de urgență și situațiile de criză permanentizate riscă de obicei să tulbure gândirea și să încețoșeze judecata. Mai ales în privința unui subiect delicat precum războiul.

Dacă mai punem în balanță și o familiarizare nefastă cu această idee (de la războiul contra terorismului până la cel împotriva schimbărilor climatice și discriminărilor), atunci singura noastră șansă de a mai întrezări ceva rațional și sănătos prin perdeaua de fum a clișeelor belicoase o reprezintă recursul salvator la istorie și teologie.

Din acest punct de vedere, o perspectivă inestimabilă asupra războiului ne-o oferă un cuvios al secolului XX, puțin cunoscut, din păcate, și anume Sf. Filaret de New York. Într-un capitol dedicat special acestui subiect în catehismul său, publicat anul trecut la editura Contra Mundum, „Legea lui Dumnezeu”, Sfântul Filaret expune foarte succint și limpede viziunea ortodoxă asupra războiului.

Potrivit sfântului, războiul reprezintă „un rău absolut”, „profund contrar esenței creștinismului”. Dar cu toate acestea, spune el, realitatea naturii umane căzute ne arată că „doar cei care trăiesc într-o lume a iluziilor sau fanaticii cu gândire îngustă și limitată ar putea afirma că războiul poate fi  înlăturat din viața reală.” Mai mult, susține Sf. Filaret, există cazuri în care adevărul și drepturile omului nu pot fi apărate decât prin război: „Doar astfel de războaie de apărare sunt recunoscute în învățătura creștină”.

În acest sens, ni se oferă un exemplu din viața Sfântului Atanasie Atonitul în a cărui mănăstire se găsea ca monah și prințul Tornikian al Georgiei. Când perșii au invadat Georgia, împărăteasa Zoe l-a chemat pe prinț pentru a conduce oștile dar acesta a refuzat. Totuși, la îndemnul Sf. Atanasie, care i-a spus că „atunci când Dumnezeu socotește că este necesar să folosim atât mâinile, cât și inima în slujba binelui comun, suntem chemați să ne supunem întru totul… Dacă nu vă supuneți conducătorului, va trebui să răspundeți pentru sângele compatrioților voștri pe care nu ați dorit să-i salvați”, Torkinian „s-a supus, a biruit dușmanul și a salvat patria”.

Oarecum în aceeași direcție, mai aproape de noi, putem aduce și exemplul Sf. Daniil Sihastru și al îndemnului pe care i l-a dat Sf. Domnitor Ștefan cel Mare, după bătălia pierdută la Războieni în fața turcilor, de a continua lupta și a nu închina țara turcilor.

Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere că astfel de exemple ilustrează excepțiile acceptabile și nu perspectiva ortodoxă generală care condamnă războiul și uciderea implicită de oameni. O pildă mai lămuritoare se găsește, cred, în viața Sf. Serghie de Radonej care i-a dat binecuvântarea cneazului Dimitrie Donskoi pentru a lupta contra tătarilor doar după ce s-a asigurat că acesta a încercat toate mijloacele pașnice de a rezolva conflictul.

În același sens trebuie amintit că în Imperiul Bizantin, soldații care ucideau în războaie, fie ele și de apărare, erau opriți de la împărtășanie, vreme de trei ani, iar un împărat foarte puternic și milităros precum Nichifor Focas, care dorea ca soldații morți în războaie să fie trecuți în rândul martirilor, a trebuit să accepte mustrarea patriarhului care i-a reamintit franc rânduiala Bisericii: „Cum ar putea fi priviți ca martiri cei care ucid pe alții sau mor ei înșiși în război, când canoanele divine îi opresc de la împărtășit vreme de trei ani? ”

Dacă punctul de vedere ortodox asupra războiului nu lasă loc de multe îndoieli, deși presupune discernământ și judecăți foarte contextuale, putem să aruncăm acum o privire asupra perspectivei conservatoare/tradiționale, așa cum este ea expusă de admirabilul filosof politic american Richard Weaver într-un eseu intitulat „Dialectica războiului total”. La fel ca și Sf. Filaret de New York, Weaver recunoaște inevitabilitatea războiului într-o lume căzută. Acestea fiind spuse, continuă Weaver, acceptarea războiului nu presupune acceptarea oricărui fel de război. Creștinismul, într-o epocă de cumplită barbarie, a inventat un cod cavaleresc prin care a încercat și în bună măsură a reușit să îmblânzească acest fenomen. Rezultatul a fost acela că vreme de sute de ani războaiele europene au făcut distincții, ceea ce a dus la protejarea nevinovaților și a non-combatanților, astfel încât grozăvii precum „Sacco din Roma” figurează pe bună dreptate ca excepții.

Odată cu modernitatea și cu ștergea distincțiilor între persoane (oamenii sunt considerați toți identici) dispare și deosebirea dintre militari și civili, dintre bărbați și femei, dintre maturi și copii, astfel încât ajungem la situația unui război total. La această babilonie conceptuală se adaugă mirajul tehnologiei militare, care anulează de facto orice diferență între oameni. Bombele atomice și rachetele balistice nu discriminează, fiind armele democratice prin excelență.

În plus, remarcă Weaver, războiul total este atât de „auto-contradictoriu încât distruge tocmai lucrurile pentru care se presupune că ne sacrificăm. Războinicul „total” descoperă la final că a obținut o victorie formală, dar că a pierdut nu doar viețile necesare pentru a învinge dar și obiectivele pentru care a purtat războiul.”

Mai mult, în războaiele moderne, „totale”, inamicul este văzut ca fiind complet rău, nu ca având unele părți bune și unele rele, ceea ce exclude apriori posibilitatea oricărei negocieri sau înțelegeri, în afara capitulării necondiționate.

Nu în ultimul rând, conflictele moderne accentuează demoralizarea și duc mai departe, pe repede înainte, surparea societății printr-un control tot mai mare al statului asupra individului.

Exemplele istorice s-ar putea să ilustreze mai bine diferența dintre războiul modern și cel cavaleresc. În timpul Războiului din Crimeea (1854-1856) Rusia a continuat să-și plătească datoriile financiare față de inamica sa Marea Britanie.

În timpul Revoluției Americane, Benjamin Franklin și alți patrioți americani s-au bucurat în continuare de bunăvoința vechilor cunoștințe engleze, iar studenții americani puteau merge fără probleme să studieze în insulă. Soljenițîn, citat de Erik von Kuehnelt-Leddihn în excelentul eseu „Monarhie și război”, povestește despre niște cazaci care în timpul Primului Război Mondial au nimerit peste o mașină unde se aflau generali germani, fără să-i vătămeze.

Au replicat după aceea: „A fost o întâmplare. Nu era planificat”. În același conflict, austriecii, când au recucerit Lvovul, au descoperit într-un apartament părăsit de ocupanții ruși o listă de obiecte stricate, precum și banii care să acopere reparațiile. Von Kuehnelt-Leddihn comentează sec: „Lucrurile au stat altfel în Al Doilea Război Mondial”. Și de atunci până astăzi tot mai rău, adăugăm noi, din moment ce astfel de exemple pot fi multiplicate din abundență pentru ceea ce s-a întâmplat înainte și după revoluțiile democratice.

Așadar, argumentele și motivele de a fi entuziaști cu privire la un război modern în care nu e clar de fel care e miza (steagul curcubeu sau steagul euroasiatic?) și în care precauțiile creștine sunt obliterate din capul locului, arată destul de firav. Pe cale de consecință, ne rămâne pentru moment și pentru totdeauna folosirea celei mai puternice arme pe care o avem la îndemână: rugăciunea.  Sau după cum spunem la Sfânta Liturghie: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu biserici…”