Duminică, 28 martie, am văzut în direct, cum nu credeam că o să apuc, răspunsul conștient al unei părți însemnate a poporului român, la dictatură, la abuz, la tiranie. O revoltă în direct.
Când a început Pompiliu Diplan live-ul din Piața Universității, erau patru inși. Strigătele sale disperate, aproape, de a ieși din case, mi-au amintit de felul în care tinerii ieșiți în 21 decembrie 1989 sau la Timișoara, pe 16 și 17, strigau către cei amorțiți de frică prin apartamente.
Atunci, o parte a sistemului a „lucrat” ca să iasă. Și-au ieșit. Ieri, sistemul a făcut tot ce-a putut ca lumea să rămână în case. Mass-media „democratică”, câinele de pază al democrației și toate celelalte bla-bla-uri, a tăcut.
A suprimat. În cel mai pur stil dictatorial, s-a făcut că nu vede miile, poate peste 10.000 de oameni ieșiți în stradă. Nu într-un oraș, cum era Timișoara pe 16 decembrie 1989, ci în 24! Oameni buni, rețineți acest număr: douăzeci și patru. Din Dobrogea, în Muntenia, până-n Ardeal și Banat. A trebuit să vină organul de represiune prin excelență, Jandarmeria, ca să spună adevărul trecut sub tăcere de cei care aveau ca primă datorie să-l expună.
Sigur, nu mai este o dictatură ca-n 89: acum efectele ei sunt mai camuflate, prin divertisment, prin aparența abundenței mâncării, etc. Dar în esență, este același lucru: un stat polițienesc, în care cetățenii sunt intimidați prin metode brutale, în care li se impun reguli în care nu mai crede nimeni, acoperite de slogane goale de conținut. Suntem terorizați psihologic prin metode mai rafinate: urlete de sirenă, anunțuri privind iminente dezastre sanitare pe care nu le vede nimeni.
Revenind, duminică am văzut în direct, cum cei patru de la început din Piața Universtității s-au făcut 15-20, apoi 100, apoi 1.000 și în final, câteva mii.
Nu-mi venea să cred ce priveam: crearea, în mod natural, a mulțimii psihologice. În 1989, revolta s-a transformat în lovitură de stat când mass-media aservită puterii s-a întors împotriva ei, astfel încât să împiedice răsculații în a schimba ceva.
Duminică a fost o revoltă reală, pentru că s-a făcut ÎN CIUDA mass-mediei puterii și a așa zisei opoziții PSD-iste.
Când manifestanții au cântat „Treceți batalioane române Carpații” între Piața Romană și Piața Victoriei, mi-am adus aminte de strigătul de luptă al soldaților români din Primul Război, în momentul plecării la ofensivă, descris așa de bine de către Henry Stahl, în „Porumbacu”. Acel amestec de sinceritate și curaj, atât de specific românesc: PE EI, BĂ!