Paternalismul de stat ca mod de viață

Anularea alegerilor prezidențiale din România din 6 decembrie 2024 a scos la iveală, dincolo de ridicolul situației, tendințe ce începeau să fie deja vizibile cu ani înainte. Ele erau vizibile nu doar în România, ci și în alte țări occidentale.

Ca atare, actul de forță din decembrie merită pus în contextul mai larg al transformărilor anti-democratice occidentale, care se referă la acceptarea permanentă a stării de excepție, la paternalismul covârșitor al birocrației de stat, la militarizarea crescândă a spațiului public și la perfecționarea accelerată a autoritarismului concurențial.

Să începem, azi, discuția noastră, cu acceptarea necondiționată a stării de excepție și cu rolul de părinte binevoitor, perfect cunoscător și autoritar, al statului birocratic.

Comasarea alegerilor locale cu cele europene, decalarea alegerilor locale, „mișcarea” alegerilor prezidențiale în calendar (pentru septembrie) și apoi readucerea lor la termen, toate invocă stări de excepție. O excepție bugetară, pentru că alegerile costă prea mult; o excepție de neconstituționalitate, când un candidat „nu corespunde” profilului dorit; o excepție de logică electorală, când Curtea Constituțională validează alegerile parlamentare de pe 1 decembrie, le validează pe cele prezidențiale de pe 24 noiembrie (turul I), dar le anulează pe cele de pe 8 decembrie (al II-lea tur). Asta deși toate s-au desfășurat în aceleași condiții, între aceiași competitori electorali. Această mișcare de forță, în care se invocă, fără dovezi publice, pretinse „ingerințe externe din partea unui actor statal”, este expresia celui mai crud paternalism, care completează starea de excepție.

De la început trebuie spus că suprimarea libertăților prin instituirea unei situații de excepție ce a fost îmbrățișată și cauționată de cei mai mulți dintre oameni nu trebuie privită ca o calamitate, ca un fapt neașteptat, contrar oricărei desfășurări normale de fapte. Asta pentru că terenul acceptării în mod permanent a unei situații de excepție a fost cultivat cu mult înainte. În primul rând, solul propice este cel al transformărilor sociale induse de masificare, de mimetism și de conformism.

Masificarea, specifică modernității occidentale, cu netezirea oricăror asperități ale individualității, a fost întotdeauna terenul propice pentru sistemele totalitare, cele care au desăvârșit în mod brutal opera de uniformizare socială, culturală și politică până la obținerea unui „produs” uman perfect în caracterul său artificial.[1] Deși au reușit să iasă din cleștii totalitarismului nazist în secolul XX, societățile occidentale nu au ieșit de pe drumul mimetismului și conformismului. Prin mecanismul omogenizării opiniei publice, apoi prin controlul ei și îndepărtarea acelor critici etichetați drept neconformi („conspiraționiști”, rău-voitori, retrograzi sau pur și simplu „înapoiați”) cu ajutorul unor noi mijloace de comunicare de masă precum televiziunea,[2] apoi internetul, deținătorii puterii s-au văzut eliberați de riscul criticii sociale, culturale și mai ales politice.

Alienarea produsă prin utilizarea internetului și a rețelelor sociale i-a scutit de mecanisme fiabile de răspundere, atât timp cât utilizatorii acestor rețele s-au pierdut în hățișul realității virtuale, uitând de rolul lor de cetățeni; din contră, uniformizarea gândirii prin mecanismele psihologice ale intrării în „turma digitală” le-a ușurat efortul de monopolizare a puterii.[3] Rezultatul final nu este decât o supunere cvasi-generalizată, în esența sa deloc diferită de cea anticipată în secolul al XIX-lea, cu deplin geniu, de către Tocqueville.[4]

Pe acest sol propice al masificării, uniformizării și supunerii, noile semințe ale stării de excepție nu puteau întârzia să încolțească. Ele au încolțit în atmosfera propice a protejării cu orice cost a confortului, liniștii, bunăstării, sănătății și vieții foștilor cetățeni alienați, acum deveniți „consumatori”, „beneficiari”, „clienți”.

Acesta este rolul pe care și l-a asumat omniprezenta birocrație de stat, ce reglementează orice aspect al vieții celor care și-au încredințat bunurile și destinul în mâinile pretins binevoitoare a mașinăriei de stat. Infantilizați, conduși și corectați ca de un părinte atotștiutor, incapabili de minimul efort personal, foștii cetățeni nu suportă nici o scădere a condițiilor de confort, chiar dacă prețul pe care sunt nevoiți să-l plătească este tot mai ridicat, anume o servitute tot mai întinsă și mai profundă. Nimic surprinzător, deci, în creșterea volumului și întinderii reglementărilor vieții lor din partea puterii publice, pe de-o parte, în adâncirea dependenței și supunerii față de un arbitrar tot mai prezent, pe de altă parte.

Cum remarca Wolton, legiferarea a atins cote nemaiîntâlnite, statul birocratic reglementând acum și cele mai neînsemnate elemente ale traiului zilnic. Familia, educația, munca, sănătatea, petrecerea timpului liber, toate aceste domenii au devenit terenul legiferării din partea puterii de stat. În toate aspectele vieții de zi cu zi din Franța, normele se înmulțesc cu repeziciune.[5]

Volumul textelor legale a crescut cu 67% între 2002 și 2021; codul muncii a crescut cu 50% în douăzeci de ani; codul sănătății și-a dublat volumul; 120 de infracțiuni noi, pedepsite în ultimii cinci ani cu închisoarea, s-au adăugat celor care erau deja reglementate; noile reglementări din 2021 se întind pe nu mai puțin de 83.570 de pagini de Monitor Oficial.[6] Însă enumerarea lui Wolton despre inflația normativă din Franța se poate aplica la fel de bine altor țări europene și Uniunii Europene însăși, devenită fără băgare de seamă un colos birocratic strivitor.

Obișnuiți ca ceea ce era privat să devină public, ca ceea ce era apanajul deciziei personale să devină domeniul reglementării stricte de stat, foștii cetățeni nu se mai revoltă azi că ceea ce era „extraordinar” în termeni legislativi a ajuns să fie complet „ordinar”.

Paternalismul etatist, de fapt infantilizarea cetățenilor de către autoritățile publice, îi ține pe (foștii) cetățeni într-o stare apropiată de copilărie, ceea ce este o condiție excelentă pentru supunere.[7] Ceea ce anticipează Tocqueville încă din secolul al XIX-lea este un sistem în care deținătorul puterii a coborât lângă fiecare individ „pentru a-l îndruma și a-l conduce”,[8] anume un despotism „mai extins și mai blând”, care „i-ar umili pe oameni fără să-i chinuie”.[9] Deși se vor strecura în toate cercurile intereselor private ale oamenilor, reglementând fiecare aspect al vieții, deținătorii puterii totalitare nu vor fi văzuți ca niște tirani, „ci mai degrabă (ca) niște tutori”.[10]

Acum, în epoca maselor, a conformismului și supunerii, ceea ce Tocqueville anticipa se realizează. Deasupra cetățenilor transformați în masă omogenă, deasupra poporului redus la statutul de ficțiune politică „(…) se ridică o putere uriașă și tutelară care-și ia singură sarcină de a-i asigura bunăstarea și de a veghea asupra soartei lui. Ea este absolută, amănunțită, exactă, prevăzătoare și blândă. S-ar asemăna cu autoritatea paternă dacă, asemeni ei, ar avea drept scop pregătirea oamenilor pentru vârsta matură; dar ea nu caută, dimpotrivă, decât să-i fixeze iremediabil în copilărie (…) Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor; dar vrea să fie unicul agent și singurul arbitru al acestei fericiri; le asigură securitatea, prevede și le garantează nevoile, le ușurează plăcerile, le conduce principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moștenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi?”, se întreba Tocqueville.[11]

Acesta este punctul terminus al întregului proces de uniformizare, constrângere și obediență ce a devenit esența democrației moderne occidentale. Această imensă putere birocratică de stat, fără limite și fără milă, bazată pe „o rețea de mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, printre care spiritele cele mai originale și sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulțimii” a reușit să reducă „fiecare națiune la o turmă de animale timide și muncitoare al căror păstor este guvernul”.[12]

De aceea, „recomandarea” guvernului francez din 2020 ca cei în vârstă, față de care guvernul folosește termenii infantilizanți de „tataia” și „mamaia”, să mănânce izolați masa de Crăciun, în bucătărie sau în camera alăturată, pentru a evita orice posibilă „infectare” de către propria familie, este semnul infantilizării generalizate a adulților și bătrânilor, precum și un semnal al creșterii anterior nebănuite a interferențelor guvernului în treburile personale.[13]

La această infantilizare se adaugă starea de excepție coborâtă la standardul politicii curente, banale, de zi cu zi.[14] De fapt, „lupta împotriva terorismului” este cea care a adus în Occident această coborâre a excepției în viața cotidiană.[15] „Patriot Act”, legea americană ce a urmat evenimentelor de la 11 septembrie 2001, a deschis calea unei excepții juridice ce s-a dovedit permanentă, așa cum, de altfel, anunța încă de pe atunci guvernul american. „Politica de securitate internă nu este un răspuns la o criză anume (…) o serie dintre măsurile pe care a trebuit să le luăm vor deveni permanente în viața americanilor”, anunța vicepreședintele american Dick Cheney.[16]

Deși proiectat să expire în 2005, „Patriot Act” a fost prelungit pe o perioadă nedeterminată, transformând excepția în „noua normalitate”.[17] Deloc surprinzător că alte țări occidentale, precum Franța, s-au adaptat noii normalități, în fapt peste tot unde există o potențială „amenințare teroristă”, transformând radical relația dintre stat și (foștii săi) cetățeni. „Legea de securitate globală” adoptată în Franța în 2021 integrează legislației ordinare ceea ce înainte erau dispozitive „extraordinare”, făcând acum absolut banale arestul la domiciliu, perchezițiile la domiciliu, închiderea administrativă a lăcașurilor de cult, zonele de protecție și securitate.[18]

Revenind la cazul românesc, paternalismul birocrației autoritare de stat, care-i „corectează” pe alegătorii neconformi, nedisciplinați și „neinformați”, nu poate funcționa fără sprijinul părții celei mai „educate”, conformiste și „europene” dintre alegători. Aceștia legitimează acțiunea de forță pentru că ceilalți, nedemni de exercițiul electoral, fără capacitate de alegere, sunt gata să „compromită” democrația, să „anuleze drumul european”, să „arunce România înapoi în timp”. Acești conformiști sunt cei „de partea bună a istoriei”, cei „treziți la valorile euro-atlantice”.

Ei legitimează forța brută împotriva celor din „mahalaua ineptă” (Teodor Baconsky în 2012), a celor ce formează „lumpen-diaspora” (Alina Mungiu-Pippidi în 2018) sau „pleava societății”(Antena 3 în 2024). Aceasta este, de fapt, misiunea istorică a minorității ultra-educate, membri în redacția revistelor culturale, cenaclurilor de poezie,  grupurilor de dialog social, asociațiilor pretins civice, anume să-i educe, să-i „corecteze” pe „înapoiați”, la nevoie prin insultă, calomnie și linșaj. Ei ignoră faptul că vor ajunge să fie ei înșiși „re-educați” în chiar clipa în care se depărtează, chiar și cu o nuanță, de „adevărul” propagat de birocrația autoritară de stat.

[1] Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, trad. rom. Andrei Costea, București, Humanitas, 2021.

[2] Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, trad. rom. Mihai Elin, București, Humanitas, 2006.

[3] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre. Alienare, uniformizare, supunere, trad. rom. Adina Cobuz, București, Humanitas, 2021.

[4] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. 2, trad. rom. Claudia Dimitriu, București, Humanitas, 1995.

[5] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 108.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 109

[8] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, p. 342.

[9] Ibidem, p. 343.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 344.

[12] Ibidem, p. 345.

[13] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 108.

[14] Giorgio Agamben, Starea de excepție (Homo sacer II, 1), trad. rom. Alex. Cistelecan, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2008.

[15] Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, p. 96.

[16] Ibidem, p. 97.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.