Ortodoxie și domnie, Mănăstirea Argeșului: o altă privire asupra statalității românești în era turcocrației

Xenopol vedea în Neagoe Basarab (1512 – 1521) un domnitor bigot, domnia lui fiind doar „o lungă urmare de ceremonii religioase”, în „Istoria românilor din Dacia Traiană” (vol 2, 1986).

Ca și Radu cel Mare (1495 – 1508), Neagoe nu s-a remarcat prin nimic împotriva turcilor și a ungurilor. Iar Nicolae Iorga îi alocă un spațiu restrâns, în cursul lui de „Istoria românilor pentru poporul românesc” din 1907 (Chișinău, 1992), la capitolul despre cultura secolelor XIV-XV.

Într-un fel este explicabil. Domnitori ca Basarab I, Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Țepeș, fără a mai vorbi de marele Ștefan sau Petru Rareș, au combinat politica de ctitorie cu campanii militare antiotomane susținute.

Ce se întâmplase între timp? Balcanii erau pașalâc turcesc în ciuda rezistenței și a cruciadelor (cad pe rând Târnovo, 1393; Vidin, 1396; despotatul sârb, 1459), Hagia Sofia era moschee de peste 50 ani (1453), marele Ștefan, oarecum ca Mircea cel Bătrân înaintea lui, va sfârși prin a accepta pierderi de teritoriu și plata haraciului, în ciuda eforturilor militare (Mircea cel Bătrân își va câștiga renumele de „făcător de sultani”). Fără să mai discutăm că doar la câțiva ani după moartea lui Neagoe (1521), Ungaria și Transilvania vor fi transformate pentru multă vreme în pașalâcuri, după bătălia de la Mohacs, 1526. Tăvălugul otoman părea de neoprit.

Pe scurt, acești voievozi au înțeles ceva, și anume că rezistența antiotomană era o chestiune de durată, care trebuie construită încetul cu încetul, incluzând întreg arealul creștin ocupat de turci. Neagoe Basarab e dintre acei domnitori care vor duce o politică de susținere a mănăstirilor din Balcani, Athos, Constantinopol sau Sinai. În era „turcocrației victorioase”, pentru a folosi expresia acad. Răzvan Teodorescu, și/ sau a „conflictului asimetric”, pentru a folosi o altă expresie a istoricului Florin Constantiniu, confruntarea în câmp deschis a unui asemenea adversar era o greșeală (Constantiniu, 2014). Ca atare, ctitoriile, sprijinul mănăstirilor din arealul otoman și pregătirea rezistenței pe termen lung la tine acasă prin ctitorii, restaurări și cultivarea culturii (tiparul e una din invențiile care vor fi foarte repede adoptate la noi încă din 1508), sunt nu doar simple acțiuni pioase, ci în mod egal sau, poate mai ales, acțiuni politice. Nu doar independența politică era amenințată de pericolul otoman, ci ființa, existența noastră ca neam.

Nu doar turcii ne trezeau neliniști, să ne înțelegem. Dincolo de Carpați, prozelitismul catolic și maghiarizarea erau bine cunoscute. Sinodul latin de la Buda (1279), de exemplu, interzice preoților schismatici, adică ortodocși, săvârșirea cultului și construcția de biserici. Ludovic cel Mare (1342-1382) inițiază o serie de acțiuni represive împotriva românilor schismatici. Astfel, în 28 iunie 1366, el refuză să mai recunoască cnejilor calitatea de nobili, dacă nu sunt confirmați prin diplome regale. Cei care erau confirmați printr-un act regal erau asimilați nobilimii, ceilalți erau reduși la condiția modestă de juzi sătești. Printr-un alt act, regele condiționa dreptul de stăpânire asupra pământului și recunoașterea calității de nobil de apartenența la confesiunea catolică. La 20 iulie 1366, Ludovic emite un al treilea decret prin care vizează biserica ortodoxă: se ordona nobililor, cetăților și orașelor să aresteze preoții schismatici pentru a fi duși la comitele Heem în așteptarea unor dispoziții regale.

Rezultatul este transformarea catolicismului într-o componentă esențială a sistemului politic al Transilvaniei. Confesiunea ortodoxă este scoasă în afara legii, iar românii sunt eliminați din viața politică.

Sigismund de Luxemburg (1387-1437) continuă politica lui Ludovic cel Mare față de români. Astfel, în 5 decembrie 1428, el dispune ca nimeni să nu poată păstra vreo moșie cu titlu nobiliar sau cnezial, dacă nu este catolic. Ba le este interzis nobililor să ajute vreun preot schismatic, sub pedeapsa pierderii moșiilor. Se cerea ca până și țăranii să își boteze copiii cu preoți catolici. Preoții ortodocși nu puteau săvârși taina botezului, iar în districtul Caransebeș erau interziși cu totul (Păcurariu, 1980; 2014).

Răscoala din 1437, generată de abuzurile clerului și ale nobilimii, impunerea dijmei către Biserica Catolică etc s-a încheiat cu faimoasa uniune frățească formată din nobili (maghiari), sași și secui, Unio Trium Nationum. Uniunea a fost îndreptată din capul locului împotriva țăranilor români, care sunt excluși dintre stările recunoscute.

În 1514, o a doua mare răscoală se încheie cu condamnarea țăranilor la șerbie pe viață (pierd dreptul de strămutare) și obligația de a livra stăpânilor o mare parte din produsele lor și de a plăti dijma bisericii catolice (Păcurariu, 2014). Un nou cod este adoptat, Tripartitum, Viena, 1517, de pe urma căruia au de suferit țăranii români.

Una peste alta, mulți români sunt nevoiți să treacă la catolicism și să se maghiarizeze. Cazul Huniazilor e probabil cel mai elocvent, o familie de nobili români care trece la catolicism și se maghiarizează (un Matia Corvin, ca rege al Ungariei, nu mai avea nimic din obârșia lui românească). O parte dintre cnejii care au rezistat și-au pierdut moșiile și titlurile nobiliare. În 1459, conform acad. Mircea Păcurariu, un cneaz român a pierdut satul Lupșa din Munții Apuseni pe motiv de credință, satul intrând în posesia Episcopiei catolice de Alba Iulia. Vladislav II al Ungariei confiscă moșia nobililor români Mihai și Nicolae din Porecea (Dunăre) doar fiindcă țineau de schismatici (Păcurariu, 2014, p. 110). Șamd.

Nu este singurul mod prin care regii maghiari doreau asimilarea așezărilor românești, să ne înțelegem. Inchizitori papali sunt trimiși în Ungaria și Transilvania în scopul catolicizării forțate a schismaticilor, de exemplu Iacob de Marchia în 1436 sau Ioan Capistrano, 1453 (p. 108).

Mult mai eficientă era metoda de înlocuire a vechilor așezăminte bisericești răsăritene cu altele catolice, care capătă caracterul unei adevărate politici religioase. Episcopiile catolice de la Oradea, Alba Iulia și Morisena-Cenad sunt ridicate pe locurile unor vechi eparhii ortodoxe. Biserica Prejmer (Brașov) sau mănăstirile catolice Cârța (Sibiu), Igriș (Timiș), Sâniob (Bihor) au fost ridicate pe locul unor vechi așezări monahale răsăritene (p. 101-2). Toate aceste biserici și mănăstiri latine vor fi înzestrate de regii arpadieni cu danii de sate românești, unde vor munci țărani ortodocși români. Cotropirea pământurilor de către regii unguri a făcut ca o bună parte din pământul obștilor românești să intre în proprietatea lor. Așa s-a ajuns la constituirea domeniilor nobiliare și bisericești catolice prin deposedarea satelor românești de pământul lor. Anumite cetăți-orașe vor deține și ele un număr însemnat de sate românești de țărani aserviți (p. 102-3).

Toate astea, adică discriminarea românilor din Transilvania și eliminarea lor din viața politică, se întâmplau în timp ce românii de la sud și est de Carpați se emancipau de sub dominația maghiară și mongolă și își dobândeau propria identitate politică și structuri statale. Regii maghiari vor căuta să se extindă dincolo de Carpați, dar victoria de la Posada a lui Basarab I (1330) contra lui Carol Robert de Anjou și cea a lui Bogdan I împotriva lui Ludovic cel Mare elimină pericolul dizolvării celor două creații statale românești, Țara Românească și Moldova, care vor urma un proces de consolidare de-a lungul întregului secol XIV.

Patriarhia de Constantinopol dă o replică expansionismului militar maghiar și prozelitismului catolic prin întemeierea mitropoliilor românești în 1359, în Țara Românească, și în 1382, în Moldova. Funcția lor, observa istoricul Florin Constantiniu, era de a consolida ortodoxia în spațiul extracarpatic și de a legitima cele două state românești. Orice autoritate politică, în evul mediu, trebuia confirmată de autoritatea religioasă, Roma sau Constantinopol. Odată cu instalarea mitropoliților, domnii români au devenit conducători politici recunoscuți și integrați în familia principilor sau în commonwealth-ul bizantin (Constantiniu, 2014, p. 82-3).

Recunoașterea patriarhului a noii mitropolii aducea după sine  recunoașterea noului stat de către împărat**. În mod similar: „[…] cei dintâi mitropoliți ai Țării Românești, rezidenți la Argeș […], au reprezentat la sud de Carpați, din cel de-al șaselea deceniu al secolului al XIV-lea până către 1400, punctul de vedere confesional, dar și politic și, în ultimă instanță, cultural, al Bizanțului Paleologilor, au introdus definitiv, pe multiple căi, statul lui Nicolae Alexandru și al lui Vladislav Vlaicu, al lui Radu I și al lui Mircea cel Bătrân în sistemul politic și de civilizație, strict și internațional organizat, al Orientului ortodox, cu ierarhiile, cu preeminențele, cu dependențe sale – uneori fie ele și formale – de toată lumea cunoscute.” (Teodorescu, 1976, p. 175).

Nu e cazul să insistăm mai mult, în genere împărații sau regii maghiari au trebuit să accepte aceste „două libertăți”, Țara Românească și Moldova, cum le-a numit Iorga, și să se mulțumească cu recunoașterea suzeranității lor de către voievozii români, la rândul lor recunoscuți de ei. Campaniile antiotomane la care au luat parte și domnii români, căsătoriile mixte și alianțele nu puteau ascunde sub covor situația bisericii și a românilor din Transilvania.

Pe scurt, aceste două realități, adică tăvălugul otoman, care urmărea să transforme Europa în pașalâc zdrobind orice rezistență, și prozelitismul latin sau maghiarizarea din Transilvania, care i-a scos pe români dintre stările sau națiunile recunoscute, reducându-i în decurs de câteva generații la statutul de țărani aserviți și tolerați, erau la începutul secolului XVI realitățile inconturnabile ale unui Radu cel Mare sau Neagoe Basarab.

Pe de altă parte, arta religioasă, ctitoriile etc erau în mod egal purtătoare de semnificații politice. Așa cum se exprima acad. Răzvan Teodorescu, „au existat momente în care arta a exprimat cu limpezime proiecte politice” (Teodorescu, 2021). În era „turcocrației victorioase” și/ sau a „conflictului asimetric” (crește haraciul, domnii sunt numiți direct de către Poartă etc), fără să mai discutăm de expansionismul maghiar, alianța dintre biserică și domnie devine mijlocul prin care statalitatea se afirmă la nordul Dunării într-o manieră unică, vreme de câteva secole. Această statalitate este demonstrată prin ctitorii care reflectă puterea economică și politică ale unei clase care dispăruse la sudul Dunării (o bună parte migrând la nordul Dunării), iar dincolo de Carpați, e maghiarizată sau redusă la statutul unor țărani, pe scurt o alianță între domnie și biserică pe care o au doar românii de la nordul Dunării.*

O alianță care poartă o puternică amprentă dinastică, să ne înțelegem. Mânăstirea Argeșului (1517), de exemplu, cu acel pronaos lărgit, care are un loc pentru mormintele domniei, separat prin coloanele și icoanele cu dublă față, este o necropolă dinastică, dinspre ramura Dăneștilor (a Basarabilor), o replică a Mânăstirii Dealu (1501), ctitoria lui Radu cel Mare (din branșa Drăculeștilor). La Argeș și-au aflat mormântul Neagoe și soția sa, Despina, fiicele sale, Stana și Anghelina, Ioan, Petru și ginerele lui Neagoe din ramura Drăculeștilor, Radu de la Afumați. O întreagă tradiție a ctitoriilor mausoleu dinastice cu pronaos lărgit se va dezvolta timp de 200 ani, pornind de la modelul Mânăstirii Argeșului. Mânăstirea Sfintei Troițe din București (Radu Vodă), ctitorie a Mihneștilor dinspre Drăculești, biserica metropolitană de pe Dealul Mitropoliei, ctitoria lui Constantin Vodă Șerban, rudă prin Radu Șerban cu Neagoe, Mânăstirea Cotroceni a lui Șerban Cantacuzino, Biserica Sfântul Gheorghe Nou și Mânăstirea Hurezi ale lui Constantin Brâncoveanu, descendent din Neagoe Basarab, sunt tot atâtea ecouri ale necropolei domnești de la Argeș (Teodorescu, 2021, 2022).

Pe scurt, statalitatea se manifestă în această perioadă prin edificii religioase de mare rafinament și prestigiu, fiecare ramură basarabească venind cu ctitoria sa. Semnificația politică a acestor monumente, precum Mânăstirea Dealu sau Mânăstirea Curtea de Argeș, la granița imperiului otoman, este cea a afirmării unei autonomii românești fundamentale, a statalității, a branșei dinastice, a Ortodoxiei și, se înțelege, a continuării tradiției rezistenței în fața islamului. Prestigiul ctitoriei lui Neagoe va determina noii Basarabi să se revendice de la Neagoe și legătura cu Argeșul.

Ctitoria lui Neagoe Basarab de la Argeș (1512-1517) a fost ridicată pe locul unei foste biserici mai vechi care aparține lui Vlad Dracul.** Construită din marmură, piatră și mozaic în plan triconc, cu patru turle și o bogată decorație exterioară, cu turnuri torsate și sculptată în piatră, cu motive geometrice și vegetale stilizate de factură orientală, care o vor diferenția de ctitoria de la Dealu a lui Radu cel Mare, Mânăstirea Argeșului va fi împodobită cu fresce de Dobromir (1526), în timpul lui Radu de la Afumați. În față, e înzestrată cu un aghiazmatar de clară influență islamică.

Așa cum o avem astăzi, ea e rezultatul restaurării dintre 1875-1886 a lui Andre Lecomte de Nouy, o restaurare extrem de controversată (Lăzărescu, 1967)*.

Mănăstirea Curtea de Argeș este într-un fel replica sau continuarea și desăvârșirea mănăstirii Dealu a lui Radu cel Mare. Grigore Ionescu scria că mănăstirea Dealu și mănăstirea Curtea de Argeș aduc o notă nouă și originală. Contrar celor care cred că arhitectura și pictura românească sunt simple imitații ale unor modele de dincolo de Dunăre și bizantine, Grigore Ionescu aduce dovezi că planurile de la Argeș și Dealul sunt o prelucrare originală a modelelor împământenite la noi, concepute de vreun meșter local, același și la Dealu și la Argeș, foarte bun cunoscător al monumentelor noastre mai vechi. Ca formă și structură, planimetria e specifică școlii sârbești din care face parte și Cozia. În exterior, aspectul decorativ este oriental. Predomină elementele de origine armenească, probabil pentru că meșterii sunt buni cunoscători ai artei din Caucaz (Ionescu 1937, p. 77).

Dealul lui Radu cel Mare (1502)  este în plan trilobat. Naosul, absidele laterale și absida altarului, observa același Ionescu, este de tip sârbesc în felul mănăstirii de la Vodița, ridicată de Nicodim (1369-1374). Turla e mai înaltă decât la Cozia, dar se sprijină pe patru arcuri, așa cum erau arcurile Vodiței. Pronaosul este de tip nou, cu un dreptunghi alungit împărțit în două compartimente inegale. Compartimentul mai îngust susține două turle mici. Partea pătrată a pronaosului este acoperită cu o boltă cilindrică dispusă pe axa bisericii (p. 78-79). Fațadele exterioare sunt împărțite în două registre printr-un brâu profilat din piatră la jumătatea bisericii. Decorația cu arcade oarbe în arc de cerc în registrul superior este talonată în registrul inferior de ferestre dreptunghiulare, încadrate în rame de piatră. Intrarea deschisă în fațada vestică este încadrată de două ciubuce, echipată cu o firidă deasupra, în care se află zugrăvită icoana de hram. Turlele au fețele decorate cu panouri dreptunghiulare de sculpturi din împletituri mărunte geometrice (Ionescu 1937, p. 80).

Mănăstirea Argeșului se face ecoul unor monumente din Țara Românească ca Dealu sau Cozia în alcătuirea naosului și altarului, spune prof. Emil Lăzărescu. Ce deosebește Argeșul de aceste monumente este că utilizează elemente arhitecturale folosite în alte părți ale Orientului ortodox (1967, p. 17-18).

Altarul constă dintr-o absidă semicirculară pe interior și cinci laturi în exterior, luminată de trei ferestre, însoțite deasupra de câte-o deschidere de aerisire fiecare. Avem două firide nu prea mari, pe care le întâlnim la Cozia și Dealu: în partea de nord, proscomidia, iar în partea de sud, diaconiconul. O bancă de zid, numită exedra, și un jilț episcopal, tăiat în piatră, se mai păstrează în câteva biserici vechi muntene; scaunul episcopal (cathedra), doar aici și la Biserica Domnească din Târgoviște, 1583 (Lăzărescu, 1967, p. 18-19).

Tâmpla e făcută în partea de jos din marmură încrustată în bronz, iar în partea de sus, din bronz cu încrustații din marmură și onix, o fantezie ciudată, comentează Lăzărescu, a restauratorului francez, lipsită de orice valoare. Inițial, tâmpla era mult mai joasă, împodobită cu o icoană de mozaic bizantină adusă de la Constantinopol de Neagoe, separarea naosului de altar fiind completată prin două văluri de tâmplă brodate în fir de aur și mătase (o broderie se află la muzeul din Kremlin) (p. 19).

Naosul este un dreptunghi care poartă o turlă, ce se sprijină pe patru arce mari în formă de pătrat, și două abside laterale. Fără a mai intra în alte detalii, toate astea se regăsesc la monumentele mai vechi din Țara Românească.

Turla, spre deosebire de edificiile anterioare, este octogonală și în interior, și în exterior pe modelul de la Tismana, închisă cu o boltă din opt triunghiuri curbe. Noutatea o dau trompele de colț (de clară influență orientală și caucaziană, neîntâlnite la bizantini*), cele patru mici arce care reduc suprafața pătratului, format de arcele mari, la cea a octogonului interior al turlei (p. 21-22). Fiecare dintre fețele turlei sunt străpunse de câte-o fereastră, ca la Dealu și Cozia. Trompele sunt folosite în arhitectura religioasă doar în mod excepțional, observa prof. Lăzărescu.

Pronaosul este de o originalitate care nu aduce elemente noi, ci combină procedeele constructive mai vechi. Astfel, meșterul a găsit o soluție ingenioasă pentru a integra mausoleul dinastic în biserică fără a stânjeni trecerea din pronaos în naos, fără a micșora spațiul încăperii cu aceste morminte și, evident, fără a risca ca acestea să fie călcate în picioare. Pronaosul e o mare încăpere în plan dreptunghiular, cu două turle mici și una mare. Turla mare e mai mică decât turla naosului și e octogonală numai în exterior. Ea e susținută prin intermediul tradiționalilor pandantivi, pe o bază pătrată ca turla naosului. Ca și turla mare a pronaosului, turlele mici de pe pronaos sunt susținute tot de pandantivi. Încăperea e luminată prin opt ferestre, care străpung, atât pereții, cât și turlele (p. 24).

Careul de douăsprezece coloane susține turla mare a pronaosului. Ideea coloanelor nu e nouă, comentează prof. Lăzărescu, o întâlnim la edificiile din Țara Românească din secolul XIV, dar turlele se sprijineau pe un număr de patru coloane. Ridicând numărul coloanelor de la patru la douăsprezece, meșterul a reușit să delimiteze magistral spațiul în formă pătrată destinat slujbelor de spațiul destinat necropolei domnești (Lăzărescu, 1967, p. 25).

Extrem de interesant, la limita dintre pronaos și naos, între coloane se aflau mari icoane împărătești, astfel că intrarea din pronaos în naos se făcea printr-un ancadrament de ușă. Între coloanele laterale, erau dispuse icoanele cu dublă față. Pe partea dinspre interiorul careului erau zugrăviți sfinți cuvioși, iar pe partea dinspre morminte, sfinți militari reprezentați călare, ceea ce nu era obișnuit la bisericile din Țara Românească; evident, o trimitere directă la misiunea voievozilor sub otomani (p. 26).

Numai patru icoane s-au mai păstrat. Icoanele lasă să se vadă calități artistice remarcabile care fac din Dobromir de la Târgoviște, pictorul de la Dealu și Bistrița, un artist de o valoare cu totul specială, al cărui aport e comparabil cu cel al școlii din Creta (Drăguț et al, 1970, p. 43-44). Pictura e încheiată în 1526, adică după moartea lui Neagoe, dar ilustrează concepția politică exprimată în „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, pe scurt dubla misiune militară și creștinească a voievozilor. Principala imagine este tabloul votiv în mai multe panouri care includ înaintași ca Nicolae Alexandru și Mircea cel Bătrân (copiat de la Cozia) sau cneazul Lazăr, strămoșul Despinei, mort în bătălia contra turcilor de la Kosovo (1389), cneazul fiind privit ca un simbol de virtute militară și creștinească. Pajura bicefală de pe mantia lui sugerează ideea succesiunii a împăraților bizantini (p. 44).

Când a conceput interiorul edificiului, observa prof. Lăzărescu, meșterul a avut în vedere programul trasat de comanditar, dar când a conceput exteriorul, a trebuit să țină seama de modul în care a conceput exteriorul (1967, p. 29). Era o practică generală în Evul Mediu ca meșterii să realizeze ansambluri unitare și armonioase. Astfel, orice detaliu exterior era direct sau indirect legat de dispozițiile interioare, observa prof. Lăzărescu. Privind exteriorul monumentului, recunoști unde se află încăperile de cult. După abside și baza turlei,  cunoști care e planimetria și structura naosului. Numărul și mărimea turlelor spun ceva despre numărul coloanelor care susțin boltirea și vei ști, așa cum comentează prof. Lăzărescu, că formele curbe ale acoperișurilor altarului și naosului le repetă pe cele ale bolților (p. 29-30). Este vorba de ceea ce prof. Lăzărescu numește „principiul sincerității”.

La toate absidele mari poligonale, suprafețele mari, plane ale pronaosului ar fi fost monotone și goale prin comparație cu bogăția arhitectonică interioară a naosului și pronaosului. Astfel, decorației exterioare îi revine rolul, spune prof. Lăzărescu, de a elimina deosebirea în special prin ruperea uniformității suprafețelor mari (p. 31). Această problemă, spre deosebire de monumentele mai vechi precum Cozia, care obțin unitatea de aspect prin jocul de culoare derivat din alternarea materialelor, se punea diferit. Ca și Dealu, Argeșul are întregul parament din piatră de Albești. Or cum albul pietrei de Albești e luminos, se impunea utilizarea decorației sculptate, care taie linii de umbră și contururi precise fațetelor. Meșterul va adopta schema folosită la Dealu (p. 32). Rostul decorației este de a întări unitatea de aspect a monumentului. Sunt folosite tot felul de ornamente, stilizări de elemente vegetale, vrejuri, frunze etc, sau împletituri, adică îmbinări abstracte de figuri geometrice, scoase în relief prin benzi subțiri. Prof. Lăzărescu comenta că, deși originea îndepărtată a acestor motive este armeano-caucaziană, ele au devenit un soi de cultură comună între timp, odată absorbite de arta musulmană (p. 38). Nu întâmplător motivele ornamentale ale Argeșului se întâlnesc la monumentele musulmane, mult mai apropiate de edificiile din Armenia și Georgia, de exemplu turlele torsate ale Argeșului, care se fac ecoul minaretelor torsate de la Adrianopol sau Plovdiv, Bulgaria. Elementul oriental de la Dealu și Argeș se întâlnește peste tot în Balcani, de la Adrianopol și Edirne până la Varna, la Dunăre. Acad. Răzvan Teodorescu sprijinea ideea unui curent de sinteză islamo-creștin la ora aceea, care pornea din Adrianopol via Balcani, numit bededrinism, regăsindu-se în arta decorativă de la Argeș*.

Pentru o analiză arhitectonică detaliată vezi cartea prof. Emil Lăzărescu.

Mănăstirea Argeșului, un edificiu care a impresionat maxim pe contemporani și în general pe toți cei care l-au văzut, un Bizanț după Bizanț la nordul Dunării, a fost însoțită de două mari producții culturale de mare rezonanță teologică și politică, „Învățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie” și legenda meșterului Manole. Prima este structurată în două secțiuni: sfaturi duhovnicești și sfaturi care țin de arta de a guverna, ceea ce, dacă i-a făcut pe unii să se gândească la „Principele” lui Machiavelli, l-a determinat în schimb pe prof. Lăzărescu să facă legătura, de exemplu, cu icoanele cu dublă față din pronaos, privind astfel „Învățăturile” ca programul teologico-politic al edificiului de la Curtea de Argeș, conceput de însuși Neagoe.

Cât privește legenda meșterului Manole, Eliade (1992) a crezut că descifrează în ea o structură a religiosului. Timp mitic, spațiu mitic. Pe scurt, dacă toate construcțiile, viața etc își au centrul într-un astfel de timp și spațiu (singura realitate a omului arhaic), atunci nimic nu poate dura dacă nu este înfăptuit în real, reintegrat în cosmos etc. Astfel, întreaga viață a omului nu e altceva decât o continuă repetare a unor gesturi primordiale. Un act nu are semnificație decât în măsura în care participă la un prototip sau arhetip, la un act primordial. „Omul arhaic se înfățișează pe sine, scrie Eliade, în termeni cosmici și își valorifică viața reducând toate actele lui la arhetipuri”(p. 122). Omul arhaic este obsedat de real.

Privită astfel, legenda meșterului Manole, mai exact ideea sacrificiului Anei și a lui Manole, nu este altceva decât o repetare a cosmogoniei sacrificiului primordial. Ana și Manole vor muri, dar vor trăi în trupul de piatră și var al Mănăstirii Argeșului, își continuă existența în cosmos într-un nou trup, pe care îl însuflețesc și îl fac să dureze (p. 111-112, 121).

Atât că nu știm ce credea poporul român despre legenda meșterului lManole, recunoaște Eliade (p. 127), explicațiile lui urmărind să integreze legenda într-un „univers spiritual de sine stătător”, o metafizică ecumenică veche, un univers care nu este al țăranilor români. Sau este, dar numai în măsura în care este, de exemplu, al aborigenilor din Australia, sau al unor băștinași din Polinezia sau Amazon. Ceea ce, una peste alta, reduce religia la un soi de psihologie abisală colectivă, făcând ușor de codificat întreaga varietate de forme religioase cunoscute, o problemă care în loc să-l apropie pe istoricul religiilor de teolog, îi va îndepărta și mai mult.

Mult mai aproape de gândirea țăranilor e părintele Stăniloae (2002), care, pornind pe firul numelui (Manole, Emanoil etc), ajunge la Hristos și astfel la biserică, meșterul Manole devenind o imagine hristologică. Or atașată de un edificiu ca Mănăstirea Argeșului, în contextul „turcocrației victorioase”, legenda devine atunci cultură populară, care va spori semnificația teologico-politică și prestigiul monumentului în tot arealul creștin.

Celebrarea târnosirii Mănăstirii Argeșului s-a făcut cu mult fast, o mare mulțime de oameni sosind atunci din toate colțurile creștinătății orientale: patriarhul Constantinopolului, câțiva mitropoliți și o mare mulțime de egumeni, călugări și preoți, din Grecia până la Ierusalim, cca 1000 de invitați. Semnificația evenimentului era nu doar creștină, ci mai ales politică, iar ea trebuia să aibă partea de amploarea cuvenită. E adevărat că prin aceste monumente dinastice, judecând după necropolele integrate în pronaosuri mari de la Dealu (Drăculeștii) și Argeș (Dăneștii), ctitorii urmăreau să își consolideze poziția în lumea medievală. O astfel de ctitorie nu era doar un act de pietate, așa cum scrie prof. Lăzărescu, ci unul prin care voievodul își putea afirma poziția în societatea vremii. Cu astfel de „afirmări de prestigiu” voievozii munteni de la sfârșitul secolului XV își dovedeau puterea economică și politică, încercând să pună capăt anarhiei medievale, într-un moment în care domnia trecea de la un domn la altul în funcție de interesele partidelor boierești rivale (1967, p. 7). Dar prin aceleași edificii de prestigiu dinastice, prin această alianță între ortodoxie și domnie, ei afirmă statalitatea*, ceea ce nici la sudul Dunării, nici dincolo de Carpați pentru ortodoxia politică sau creștinismul oriental nu era posibil. Argeșul devine, prin strălucirea și faima lui, acel Bizanț după Bizanț, situat la granița cea mai apropiată de Imperiul otoman și de cea a expansionismului catolico-maghiar medieval, la nord de Carpați, acea viziune, acea speranță de neînlocuit pentru întreaga creștinătate orientală.

Canonizând o figură ca cea a lui Neagoe Basarab, Biserica Ortodoxă se face astfel păstrătoarea întregii ortodoxii politice care a dominat spiritualitatea medievală a secolelor XIV-XVI. Așa cum icoanele cu dublă față pun sfinții militari pe același plan cu sfinții cuvioși și îi aduc împreună, tot așa domnia și ortodoxia nu doar că nu pot fi separate, dar ele nu se pot afirma decât în alianță. Ele formează un binom. Ceea ce, evident, face din Biserica Ortodoxă, în era globalismului, o instituție extrem de problematică, nu întâmplător supusă atacurilor din toate direcțiile și slăbită.

Note:

Constantiniu, Florin (2014), „O istorie sinceră a poporului român”, Univers Enciclopedic Gold, e-book

Drăguț, Vasile, Vasile Florea, Dan Grigorescu și Marin Mihalache (1970), „Pictura românească în imagini”, Meridiane

Eliade, Mircea (1992), „Meșterul Manole”, Junimea

Ionescu, Grigore (1937), „Istoria arhitecturii românești”, București, https://pdfcoffee.com/istoria-arhitecturii-romanesti-pdf-free.html

Lăzărescu, Emil (1967), „Biserica Mânăstirii Argeșului”, Meridiane, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/monumentele-patriei-noastre/dl.asp?filename=biserica-manastirii-argesului-Lazarescu_1967.pdf

Păcurariu, Mircea (1980), „Istoria bisericii ortodoxe române”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București

Păcurariu, Mircea (2014), „Istoria bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, ediția a II-a

Stăniloae, Dumitru (2002), „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Elion

Teodorescu, Răzvan (1976), „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)”, vol. 3, Meridiane

Teodorescu, Răzvan (2022), „Idee dinastică și arhitectură eclezială: posteritatea Curții de la Argeș”, Contemporanul, 1 iunie, https://www.contemporanul.ro/istorie-documente-politica/idee-dinastica-si-arhitectura-ecleziala-posteritatea-curtii-de-arges.html?fbclid=IwAR2EDfg5YOwkwgpcDWEC9SX_wbTWRZt6sn4kXnSonoMpXNwNWq9Y-PlrZ9I

Teodorescu, Răzvan (2021), „Artă și statalitate în spațiul premodernității românești”, Conferință – Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie, https://m.youtube.com/watch?v=cXytcoz6brk&si=oY6hLGR9Sn7JNdep&fbclid=IwAR3nHOXUhuud7qrHQljZGm7wFhSEiDTZ-cYXe_67fikCNqroOWZPX2H2hi0

*„Mănăstirea Curtea de Argeș – 500 ani de la sfințirea ei”,  emisiunea Trinitas TV – Comori ale Ortodoxiei, moderator pr. Florin Șerbănescu, invitat acad. Răzvan Teodorescu (11.06.2017), https://youtu.be/QsO_EGQwPIE?si=GpVB5B71YQNXPmZn

** „Mănăstirea Curtea de Argeș” – emisiunea Trinitas TV Comori ale Ortodoxiei, moderator pr. Florin Șerbănescu, invitat pr. Prof. Radu Tascovici, (16.04.2017), https://youtu.be/ssop1MzQZOw?si=oY-v8jH79JQ4Lbtm