Mai puțin cunoscut decât genocidul armenilor, și, evident, mult mai puțin cunoscut decât genocidul evreilor, Secolul XX mai ascunde și alte măceluri de proporții gigantice. Unul dintre cele mai cumplite dintre acestea este genocidul căruia i-au căzut victime sârbii din timpul celui de-al doilea Război Mondial, genocid de care se face vinovat în mare măsură nimeni altul decât Vaticanul, „deloc sfântul” scaun al romano-catolicilor.
În timpul ultimei conflagrații armate mondiale, în fosta Iugoslavie, episcopii și preoții catolici și-au dat mâna fără nicio jenă sau diferend religios și au purces împreună la ceea ce se poate numi fără problemă – genocid contra populațiilor sârbești, evreiești și țigănești. Între anii 1941-1945, regimul lui Ante Pavelici, instalat de naziști în Croația, a comis Holocaustul Iugoslav, ucigând peste 800.000 de oameni. Un număr de aproximativ 750.000 dintre aceștia au fost etnici sârbi, 60.000 au fost evrei, iar circa 26.000 au fost țigani.
Pentru efectuarea acestor crime împotriva umanității, ustașii croați și musulmanii extremiști au fost ajutați și susținuți deschis de către Vatican, prin Arhiepiscopul de Zgreb, Cardinalul Alojzije Stepinac ( 1898-1960) și Marele Muftiu de Palestina, Hajji Amin al-Husseini. Timpul a trecut, influența și dorința Vaticanului de a-și ascunde mizeria sub preș aproape a reușit, căci puțini îți mai aduc aminte de Genocidul Sârbilor, dar totuși adevărul rămâne. Și nu poate fi șters sau uitat niciodată. Mai ales atunci când adevărul istoric are culoarea și consistența sângelui victimelor nevinovate.
Cauzele urii
Multe dinte victimele regimului Pavelici din Croația au fost ucise în cel de-al treilea lagăr ca mărime din această țară, cumplitul lagăr de la Jasenovac, provincia Slavonia. Acolo, peste 200.000 de sârbi au fost exterminați în timp ce alți 240.000 au fost forțați să se „reboteze” catolici de către preoții fundamentaliști din „Regatul Catolic al Croației”, ca parte din politica oficială a acelor vremuri, politică care dicta „ucide o treime din ei, deportează o treime, și convertește ultima treime”.
Timp de secole, Croația a făcut parte din Imperiul Habsburgic. În aceste locuri, au trăit oameni de etnii și religii diferite, existând astfel o legătură puternică între identitatea etnică și afilierea religioasă a oamenilor, în principal croații fiind catolici și apropiați Occidentului, iar sârbii fiind ortodocși. La finele primului Război Mondial și în urma dispariției Imperiului Habsburgic, dorința de independență a croaților naționaliști nu s-a putut realiza, iar țara s-a trezit inclusă în așa numitul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, o bizară entitate politică și organizatorică dominată de către sârbi care erau mai numeroși.
Sub regele Alexandru Unificatorul, granițele interne ale Croației au fost redesenate, împărțind astfel această națiune în mai multe provincii. Această măsură a fost picătura care a dat pe dinafară în fierberea ultranaționalismului croat și a dat naștere mișcării Ustașa (Rebeliune), fondată în anul 1929 de către Ante Pavelici cu susținerea Italiei lui Mussolini. În anul 1934, Regele Alexandru a fost asasinat de către un extremist bulgar din cadrul Organizației Revoluționare Macedonene, un grup radical care dorea independența Macedoniei și se aliase cu ustașii croați în acest sens. Lucrurile păreau însă să se stabilizeze, după ce prințul regent Paul Karageorgevici era convins de succesul Partidului Țărănist Croat condus de către Vladko Macek, partid care câștigase alegerile electorale din 1938 și care promitea o autonomie lărgită pentru Croația.
Însă situația avea să degenereze într-o epurare etnică fără precedent în Europa. Pe data de 6 aprilie 1941, Germania Nazistă a invadat Iugoslavia. Pe 10 aprilie, același an, ustașii lui Pavelici au primit permisiune de la Hitler și Mussolini să facă un stat „marionetă independent” din Croația. Hitler a garantat „statut arian” pentru Croația, iar Ante Pavelici a trecut la treabă. Anterior acestor evenimente, Pavelici și oamenii săi se antrenaseră în taberele de pe Insula Aeoliană cu permisiunea lui Mussolini care le permisese să-și facă propaganda proprie la Radio Bari. Imediat ce ustașii au preluat puterea, sângele a început să curgă și teroarea să domnească, după cum notează și istoricul John Cromwel în lucrarea sa „Hitler’s Pope: The secret history of Pius XII”. Avea să aibă loc un act de epurare etnică înainte chiar, ca acest termen să intre în istorie. Căci ustașii și cardinalii catolici din aceste locuri au încercat să creeze o „Croație Pură și Catolică” prin orice mijloace, de la convertiri forțate și deportări la exterminări în masă. Atât de cumplite au fost faptele, încât până și soldații germani de acolo au fost oripilați.
Măcelul administrat de Pavelici în principal la adresa sârbilor avea să devină unul dintre cele mai cumplite masacre ale civililor din întreaga istorie omenească. Ante Pavelici, conducătorul ustașilor era un personaj anti-sârb și catolic până la a friza nebunia. El vedea catolicismul ca pe o parte integrală, esențială chiar, a culturii și identității croate. În scrierile sale, istoricul Michael Phayer a demonstrat că pentru ustași „relațiile cu Vaticanul erau la fel de importante precum cele cu Germania Nazistă”, odată ce recunoașterea acordată de Vatican regimului Pavelici a fost cheia susținerii și implementării statului croat. Crearea acestei entități a fost binecuvântată de ierarhia Bisericii Romano Catolice, precum și de către marea majoritatea a preoților catolici croați. Arhiepiscopul Stepinac a susținut ruperea Croației din Iugoslavia dominată de sârbi și a aranjat ulterior primirea lui Pavelici de către Papa Pius al XII-lea. Acest papă, nu doar că a „binecuvântat entuziasmat” naționalismul croat, după cum arată și istoricul Cromwel, dar chiar înainte de izbucnirea războiului, în anul 1939, acest papă i-a elogiat pe croați într-un discurs în care i-a numit „avanpost al creștinății catolice căruia i-a urat un viitor strălucit”. Ulterior, Papa Pius al XII-lea și Pavelici au avut o corespondență cordială în telegrame, iar cu ocazia Anului Nou din 1943, papa nu s-a sfiit să-l binecuvânteze personal pe Pavelici.
Binomul ustaș-catolic
În anul 1941, Pavelici decretat că toate publicațiile private sau de stat, care aveau alfabet chirilic trebuiesc interzise. În același an, Pavelici a lansat și o legislație antisemită care le interzicea evreilor să se căsătorească cu etnici croați. În luna iunie a aceluiași ani, toate bisericile, mănăstirile școlile primare și chiar grădinițele sârbești din Croația au fost închise. Catolicii nu au stat deloc cu mâinile în sân, imediat ce Ante Pavelici a luat puterea, clerul acestui cult a început să facă presiuni asupra sârbilor ortodocși pentru ca aceștia să se convertească la catolicism. Numai că această politică erau una deosebit de diabolică, binomul de acolo, compus din clerul catolic și ustași, nu intenționa să-i facă pe intelectualii sârbi și pe preoții ortodocși să treacă la catolicism, ci să-i suprime laolaltă cu propriile lor familii. Nici sârbii care au fost obligați să devină catolici n-au avut viață ușoară, căci n-au fost ocrotiți de Biserica Catolică în momentul în care ustașii au trecut la genocid, după cum indică însăși discursul de la Gospici, al lui Mile Budak, ministru în regimul Pavelici – „Vom omorî orice sârb care pune rezistență, iar din cei care s-au convertit catolici, vom face cu orice preț croați”.
Implicarea clerului catolic croat în binecuvântarea crimelor ustașilor este un fenomen despre care s-au păstrat documente detaliate. Arhiepiscopul Stepinac în persoană s-a aflat în fruntea comitetului responsabil cu convertirile forțate ale sârbilor, sub amenițarea cu moartea, și tot el ocupa rangul de Vicar Militar Apostolic Suprem al armatei ustașe. Stepinac era numit de ustași „Părintele Confesor” și continua să binecuvânteze toți ustașii precum și acțiunile acestora. Încă de la începuturile genocidului, Vaticanul a știut foarte bine ce se întâmpla în Croația, dar nu a fost deloc deranjat de aceste realități macabre. Ba din contră, Papa Pius al XII-lea l-a felicitat pe Ante Pavelic la doar patru zile după ce acest criminal de război ordonase masacrul de la Glina.
Papa era chiar mai bine informat despre Yugoslavia, comparativ cu orice altă țară din Europa acelor vremuri. Cardinalul său apostolic delegat, Marcone, era un vizitator frecvent al Croației, călătorind cu un avion militar între Roma și Zagreb. În timpul regimului ustașilor, în paginile a peste 150 de publicații cotidiene și săptămânale, Biserica Romano-Catolică justifica existența regimului fascist al lui Pavelici drept… „Voia și Munca Domnului”. În plus, mulți preoți catolici serveau și în statul ustașilor fiind situați în funcții majore. Pe lângă acest aspect, mulți alți cardinali catolici din Europa știau de masacrarea sârbilor, dar nu le păsa, ba chiar erau bucuroși că dispar incomozii creștini ortodocși. Pe data de 6 mai 1942, cardinalul francez Eugene Tisserant, un consilier apropiat al papei declara:
„Se știe deja peste tot că Ordinul Franciscanilor, spre exemplu prin părintele Simici din Knin, a fost implicat în atacurile asupra credincioșilor ortodocși și a făcut tot ce este posibil pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Croația. Alți franciscani au distrus frumoasa biserică ortodoxă din Banja Luka. Sunt sigur că și franciscanii din Bosnia și Herțegovina s-au purtat abominabil și acest lucru mă umple de tristețe. Asemenea acte cumplite nu ar trebui comise de către oameni educați, civilizați și culturalizați, cu atât mai puțin de călugării și preoții noștri”. Însă adevărul este că Biserica Romano-Catolică se bucura deplin de înfrângerea și invadarea Iugoslaviei din anul 1941. Vaticanul urmărea, cum a urmărit dintotdeauna, și urmărește și în zilele noastre, creșterea puterii și influenței sale în Balcani și în restul lumii ortodoxe. Evident, nu toți preoții și călugării catolici au fost niște scelerați, în rândul lor existând și câțiva clerici care nu au luat parte la măceluri, dar aceștia au fost tocmai excepția care a confirmat regula.
Jasenovac – Locul pe lângă care pălește chiar și Auschwitz-ul
Cele mai multe atrocități s-au petrecut în cumplitul lagăr de concentrare de la Jasenovac , care a devenit astfel cel mai mare lagăr de exterminare din Balcani. Aici, ustașii au ucis în chinuri inimaginabile bărbați, femei, bătrâni și copii, o mare parte dintre femei fiind violate în prealabil. Cea mai marea partea a victimelor erau sârbii, a căror credință ortodoxă i-a făcut ținta predilectă a ustașilor.
Încă dinainte de a intra în Jasenovac, prizonierii erau marcați cu petice colorate similar cu modul utilizat de naziști. Însă croații atașau sârbilor petice albastre, comuniștilor roșii, iar țiganilor nu le puneau nicio culoare. Sârbii erau capturați îndeosebi din regiunea Kozara, majoritatea celor bănuiți a fi avut legături cu partizanii fiind uciși cu serii de mitralieră. Ustașii croați au mers până într-acolo încât au editat un adevărat „manual de execuții” pentru gardienii care foloseau cuțite sau măciuci din lemn. Arma favorită a acestora, era așa numitu-l Srbosjec (tradus aproximativ drept Tăietorul de Sârbi), un cuțit de formă specială, asemănător unei seceri, folosit inițial ca unealtă pentru retezatul spicelor de grâu. Execuțiile în masă aveau loc în locații diverse. La Granik, pe râul Sava, victimele erau ridicate de o macara, după care li se tăiau gâturile și erau eviscerați.
Unii prizonierii erau legați spate în spate, apoi înjunghiați abdominal și aruncați în râu în timp ce încă agonizau. În apropiere de Donja Gradina, victimele erau tăiate cu cuțitele sau li se zdrobeau capetele cu răngile. În apropierea acestui loc, au fost identificate numai puțin de 105 gropi comune. La Velika Kustarica, doar în iarna dintre anii 1941-1942 au fost ucise peste 50.000 de persoane. Ororile aveau să ajungă la dimensiuni de neimaginat în noaptea de 29 august 1942, când gardienii de la Jasenovac au făcut un concurs pentru a afla care dintre ei poate ucide mai mulți sârbi. Premiile puse în joc constau dintr-un ceas de aur, un seriviu de tacâmuri de masă din argint, un purcel de lapte la frigare și o sticlă de vin italian. „Câștigător” a ieșit gardianul Petar Brzica, care a tăiat gîturile a 1.360 de prizonieri, fiind urmat de Mile Friganovic, cu cifra de 1.100 de sârbi, locul trei fiind ocupat de către Ante Zrinusici cu peste 600 de victime la activ. O altă „distracție” de-a dreptul diavolească a gardienilor croați era aceea de a tăia capetele sârbilor cu fierăstrăul…
Orori asemănătoare au avut loc și la lagărele din Stara Gradiska și Sisak, unde au fost torturați și uciși în special femei și copii sârbi. Acolo, grupuri de 400-600 copii, erau gazați cu Ziklon B, exact ca victimele lagărelor naziste. Mulți copii sârbi și țigani au fost uciși de ustași și la Jastrebanko, de unde spre finele războiului partiazanii sârbi au reușit să mai salveze doar 700 de copii. În lagărul de la Jadanovo, au fost masacrați 40.123 oameni nevinovați, dintre care peste 38.000 erau sârbi. Atrocitățile ustașilor le-au întrecut cu mult chiar și pe cele făcute de naziști și comuniști. Spre exemplu, generalul de brigadă englez Sir Fitzroy Maclean, șef al misiunii militare britanice pe lângă mișcările de partizani relatează oripilat în rapoartele sale oficiale despre ustașii care colecționau ochii sârbilor, ochi pe care-i trimeteau la comandamentul de la Poglavnik în speranța obținerii de avansări, sau despre cafenelele din Zagreb unde erau expuse organe care aparținuseră sârbilor. Tot acest general britanic relatează despre faptul că ustașii mai obișnuiau să-și incinereze victimele, uneori de vii. Astfel de atrocități s-au petrecut la o fabrică de cărămizi din Zagreb, unde inginerul croat Hinko Dominik Picilli modificat cuptoarele fabricii în crematorii. Masacre similare au avut loc și la Gudanovac, Javor, Korita, Kosinj, Metkovic, Otecac și Prebilovic.
Sfârșitul primei părți
