Opinie nepopulară din SUA: Indiferent cine va câștiga alegerile, establishmentul va rămâne

Un diplomat american cu sediul la Constantinopol a scris odată despre o vizită făcută ambasadei în 1906 de către secretarul de stat William Jennings Bryan. Bryan, potrivit diplomatului, părea să nu cunoască regiunea și, după ce a aflat că următoarea etapă a călătoriei sale era în Balcani, a răspuns: „Ce sunt Balcanii?”

Suntem departe de asta acum. Cu toate acestea, din punctul de vedere al anului 2024, inocența lui Bryan pare atât ciudată, cât și preferabilă față de ceea ce avem acum – mai ales după patru ani de cea mai proastă politică externă americană activistă sub conducerea lui Joe Biden. În prezent, SUA se confruntă cu o politică externă impregnată de un zel misionar de a răspândi în întreaga lume cea mai recentă iterație a ceea ce trece drept „valori” americane. Iar atunci când nu este ocupată să facă asta, ucide oameni. O mulțime de oameni. Ce permite ca o astfel de stare de lucruri să continue?

Răspunsul se află în natura instituției politicii externe. După cum a remarcat jurnalistul englez Henry Fairlie cu aproximativ 70 de ani în urmă, establishmentul, nu sunt acei oameni care dețin și exercită puterea ca atare. Sunt oamenii care creează și susțin climatul de presupuneri și opinii în cadrul căruia puterea este exercitată de cei care o dețin prin alegere sau numire.

Pe măsură ce ne apropiem de alegerile de marțea viitoare, merită să ne reamintim cuvintele marelui istoric revizionist William Appleman Williams cu privire la această chestiune. Williams ne-a avertizat să nu confundăm establishmentul cu guvernul sau statul, pentru că în acest fel ne îndepărtăm de orice rol important în modelarea modului nostru de viață.

În primul rând, întreținem iluzia că alegerea sau numirea unor persoane diferite va produce sau va duce la o schimbare Weltanschauung-ului. Dar, în realitate, schimbăm oamenii care nu trebuie.

Singura predicție care poate fi făcută cu certitudine cu privire la marțea viitoare este că sistemul de politică externă va scăpa neatins.

În cadrul establishmentului, o victorie a lui Harris va fi tratată ca o justificare a politicilor administrației Biden de facilitare a genocidului în Levant, a războiului prin procură în Europa și a unui nou Război Rece în Asia. O victorie a lui Harris înseamnă continuitate, nu schimbare. Tabăra ei nu face niciun secret din acest lucru.

Dacă Trump devine primul șef al executivului de la Grover Cleveland încoace care câștigă mandate neconsecutive, politicile ar putea fi similare, în ciuda agitației care vine din cercurile obișnuite. La urma urmei, chiar săptămâna trecută, Trump i-a spus lui Hugh Hewitt că neoconservatori precum Tom Cotton și Mike Pompeo sunt pe lista sa scurtă pentru postul de secretar al apărării. Cei care caută o gândire nouă și noi moduri de a face lucrurile trebuie să se pregătească să fie dezamăgiți.

Prin urmare, problema depășește cu mult punctele forte și punctele slabe ale unuia sau altuia dintre candidații la președinție. Problema este instituția politicii externe în sine, care servește unui singur scop general: să patruleze în parametrii acceptabilului și ai rostibilului pentru a împiedica țara în general să înțeleagă ce se face în numele ei. Cu alte cuvinte, instituția politicii externe a SUA a fost și rămâne în fruntea unui exercițiu de obscurizare care durează de zeci de ani.

Ca atare, establishmentul este implacabil ostil adevărului.

Există lucruri care nu trebuie să fie spuse, lucruri care nu trebuie să fie recunoscute. De exemplu, nu trebuie să recunoaștem că intervențiile noastre în Orientul Mijlociu din ultimul sfert de secol au dus la moartea a aproape un milion de oameni.

Nu trebuie spus că actualul președinte și consilierii săi, inclusiv secretarul de stat, secretarul apărării și consilierul pentru securitate națională, au facilitat uciderea a zeci de mii (poate sute de mii) de civili pentru a prelungi o ocupație militară ilegală și brutală a unuia dintre „aliații” noștri. (De asemenea, nu trebuie spus niciodată că nu există niciun tratat de alianță între noi și venerabilul nostru „aliat”).

Nu trebuie spus că cei mai noi și mai apropiați „aliați” ai noștri din Europa de Est sunt moștenitorii mândri ai etno-naționaliștilor din cel de-al Doilea Război Mondial care au fost printre cei mai entuziaști complici ai celui de-al Treilea Reich și care, nu mai departe de 2014, au desfășurat un pogrom în care și-au ars de vii adversarii politici.

Nu îndrăznim să menționăm nici faptul că liderul acestui nou aliat – venerat și sărbătorit ca reîncarnarea lui Churchill – a închis nu mai puțin de 11 partide politice, precum și numeroase instituții media de opoziție. Astfel de inconveniente sunt scoase din poveste pentru a face să pară că noi (și „aliații” noștri sfinți) suntem întotdeauna și peste tot de partea îngerilor.

Ne-ar plăcea să credem că o astfel de situație nu este sustenabilă pe termen lung. Eu bănuiesc că lucrurile stau exact invers. Și o parte din motivul pentru care sistemul de politică externă este atât de inatacabil este faptul că militarismul a fost impregnat în viața americanilor – în bisericile noastre, în industria divertismentului, în sporturile profesioniste – într-o asemenea măsură încât nimeni nu clipește când, de exemplu, o dronă americană fără pilot distruge o petrecere de nuntă.

Astfel de lucruri sunt retrogradate în categoria anodină a „accidentelor” sau a „greșelilor de război”. Este mai bine să întoarcem pagina și să trecem mai departe.

Îngrijorător este faptul că, aici la Washington, clubul timid și complet insular al realiștilor, moderaților și antiintervenționiștilor pare să nu dorească nimic mai mult decât să fie cooptat de instituția politicii externe.

Prioritizând conformismul în detrimentul principiilor, aceleași fețe și nume vehiculează aceleași idei la nesfârșit. Devine o lume în care cei care repetă ca papagalii, punctele de discuție ale establishmentului sunt recompensați, în timp ce cei care nu o fac, cum ar fi cercetătorul și editorul colaborator al The American Conservative, Ted Galen Carpenter, sunt marginalizați.

Cei care țin frâiele pungii și distribuie locurile de muncă și bursele în această lume par să nu realizeze și nici să nu le pese că creează aceeași structură perversă de stimulente care există în restul Washingtonului.

Acestea fiind spuse, instituția actuală este cea care se află la originea putregaiului. Iar anii următori nu vor vedea nici înlăturarea, nici exilarea sa. În schimb, există toate indiciile că se va înrădăcina și mai puternic, indiferent de rezultatul de marți.

Articol de James W. Carden (fost consilier al Departamentului de Stat), pentru The American Conservative