Omul din peșteră și tânărul de azi

Într-un articol scris cu ceva timp în urmă, am comentat critica lui G.K. Chesterton legată de percepția lumii moderne în privința așa-numitului „om al peșterii”. Chesterton sugera că această percepție se bazează pe o prejudecată trufașă, sau ceea ce s-ar mai putea numi „snobism cronologic”, ceva destul de apropiat cu rasismul. Stereotipul pe care l-am creat pentru strămoșul nostru neolitic este acela al unei brute, aproape pe același plan cu un cimpanzeu, care își trata nevasta cu o cruzime sadică, omorând-o când se sătura, căutându-și o înlocuitoare de fiecare dată când avea chef.

Dorind să depășim această prejudecată problematică printr-o mică investigație științifică a dovezilor, Chesterton recomanda să aruncăm o privire în peșteră. „Ceea ce s-a găsit în peșteră nu a fost bâta, teribila bâtă înroșită de sânge pe care era scrijelit numărul femeilor doborâte. Peștera nu era plină de cranii de femei, aranjate pe rânduri, toate sparte ca niște ouă”, scria Chesterton. Ceea ce s-a găsit în peșteră a fost artă „desene și picturi de animale”, despre care Chesterton adăuga că „au fost desenate sau pictate nu doar de un om, ci de un artist”.

Oamenii din antichitate au studiat lumea naturală și au fost inspirați de acest lucru în suficientă măsură încât să o picteze. În timp ce animalele pășteau, omul privea cu atenție. Spre deosebire de creaturile pe care le observa, Omul din Peșteră nu era un sclav al instinctelor. S-a născut să se mire și să admire lucrurile văzute. Se uita în sus. A văzut stelele și s-a întrebat ce sunt și ce semnifică. A trăit la înălțimea etichetei puse de greci. Era antrhopos. Cel care se uită în sus. Era ceea ce îl separa de toate celelalte creaturi. Era un filosof, un povestitor, un credincios al supranaturalului, și în cele din urmă, dar nu mai puțin important, un artist.

Comparați-l cu „homo millennial”, acea creatură ciudată care a răsărit în ultima decadă sau pe acolo. Homo millennial nu se uită niciodată în sus. Ochii săi sunt fixați de ecranul pe care îl ține în față. Își petrece cea mai mare parte a timpului într-o peșteră, probabil un demisol, într-o cameră în care lumina zilei, dacă pătrunde, este ignorată sistematic. Nu se miră față de grandoarea stelelor deoarece nu se uită niciodată la ele. Nu-i pasă de realitate, pe care o bănuiește că este neplăcută, deși nu a experimentat-o vreodată, așa că nu are de unde să știe. Preferă realitatea virtuală lucrurilor reale deoarece poate selecta ce „realitate” dorește să experimenteze și se poate decupla când se plictisește. Rareori face mișcare fizică și adesea este obez. Nu s-a plimbat niciodată până să descopere Pokemon Go. Acum se plimbă obsesiv dar nu se uită niciodată sus. Nu-i sare în ochi frumusețea naturii, sau măreția unui apus. Nu vede decât ecranul unde un semn animat îl cheamă. Nu este un filosof. Nu spune sau scrie povești. Nu se închină nimănui cu excepția propriului ego. Și în cel mai puternic sens al cuvântului, nu este un artist. Nu are relații serioase. Nu știu cum să curteze o femeie sau să întrețină o relație cu cineva de sex opus. Îi lipsește maturitatea pentru a fi tată sau soț. A ales impotența și sterilitatea în detrimentul înfloririi. Nu este un om ci un artefact.

Cine este mai civilizat? Artistul din peșteră sau homo millennial cu viața lui fără sens?

Articol scris de Joseph Pearce și tradus de Editura Contra Mundum