vineri, noiembrie 8, 2024
OPINIIOmul cu masca de cârpă

Omul cu masca de cârpă

Am coborât de dimineață, cu ochii lipiți, la magazin. Deși soarele ne zâmbea printre blocuri și în aer pluteau funigei calzi de toamnă, frigul m-a făcut să mă zgribulesc în scurta de piele îmblănită. Când să intru în micul magazin cu nume latinesc prea mare pentru el, mi-am dat seama că îmi uitasem masca (era înainte de obligativitatea totală). Ce să fac, să mă întorc? L-am văzut pe Nea Nelu, paznicul magazinului. Salvarea mea.

– Nea Nelule, scapă-mă! Ai o mască în plus?
– Pentru tine…costă o cafea.
– Hai, bre, dă-o-ncoa! Cafeaua o primești diseară, când voi ieși cu câinele.

Mi-am pus masca și l-am văzut pe Milică dând colțul. Milică e nebunul cartierului, un amărât care trăiește din ce-i dă lumea. Venea agale, târându-și piciorul sănătos și bâțâindu-l pe cel beteag. Era în tricou. M-am înfiorat. Pe frigul ăsta, în tricou? Am intrat în magazin și m-am pierdut printre rafturile strâmte. Având mirosul obișnuit cu parfumul culorilor de toamnă, am simțit că plutea ceva în aer. Era un parfum bărbătesc fin, franțuzesc, pe care nu-l mai găsisem de multă vreme în România. Am înșfăcat o pâine și o cutie cu ouă și m-am îndreptat către casa de marcat. Atunci l-am văzut.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media

Stătea la rând cu acea detașare englezească care îți sare în ochi indiferent de locul în care se află. Purta un costum croit impecabil, din lână fină, bleumarin, cu cămașă scrobită și cravată de mătase. Mai văzusem astfel de costume doar în City-ul londonez. Pantofii erau pe măsură, costau cât roțile de la mașina mea. Doi pantofi = patru roți, cu cauciucuri de iarnă. „Ce rău o duc unii!”, am pizmuit imediat. Apoi mi-a trecut când l-am văzut cum se dă deoparte, discret, prefăcându-se că se uită la legume atunci când a observat că în spatele lui la coadă stătea o doamnă, cedându-i locul fără ca aceasta să-și dea seama. Apoi s-a așezat înapoi la coadă, în spatele ei. Într-o ureche avea o cască mică bluetooth și cred că vorbea la telefon, încet, aproape în șoaptă.

Mergând spre casa de marcat, mă întrebam: cum Dumnezeu s-a rătăcit ăsta în cartierul muncitoresc de la marginea Bucureștiului? Pe geam l-am văzut pe Milică cum își freca brațele de frig, bâțâindu-se în fața intrării în magazin. După ce am plătit cumpărăturile, am ieșit și mi-am scos masca, bucuros să dau cu nasul de aerul proaspăt. L-am văzut pe individul care ieșise înaintea mea cum se oprește în fața lui Milică, se uită la el, șoptește un „Sorry, just a moment!” în cască, își dă jos haina , o pune pe umerii lui Milică, zâmbește cu ochii și pleacă. Ficțiune curată: Milică și haina lui de o mie de lire sterline. Eu nu-i dădusem scurta mea.

Atunci mi-am dat seama că nu i-am văzut fața din cauza măștii. Sau datorită ei? Nu și-o dăduse jos la ieșirea din magazin și mergea cu ea pe stradă, doar în cămașă, vorbind foarte încet la telefon. Tot atunci am realizat că el era la fel pe dinăuntru ca pe dinafară: nu conta că era ca scos din cutie sau șleampăt, cu mască sau fără.

Dacă în casa ta miroase a pâine caldă tot timpul vei putea zugrăvi de câte ori vei dori și în orice culoare. Vopseaua nu contează, pereții vor mirosi tot a pită.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE