Oaspeți cu ecran în gene – sau despre ce colindă Biserica atunci când nu se cântă colinde

Cu câteva zile înainte de Crăciunul abia trecut – când societatea românească era prinsă între cozonaci, colinde și shopping compulsiv – a scăpat prin spațiul public un document intern al Sectorului Cultural și Comunicații Media al Patriarhiei Române. Acest document intenționa să modereze avântul festiv din biserici, devenite mai cu seamă în luna decembrie spații pentru serbări, concerte și alte festivități. Cele două pagini ale adresei pot fi citite integral aici.

Documentul nu a fost băgat prea mult în seamă de opinia publică și nu știu în ce măsură a putut fi și aplicat. Dar acestea nu îi scad din importanță. Căci – dincolo de adresarea cuprinzătoare care include, generos, și „sectorul cimitire, monumente și servicii funerare”(!) –  mi-a atras atenția faptul că accentuează puternic sacralitatea spațiului bisericii, se arată atent față de folosirea unor dispozitive „electronice” și avertizează împotriva potențialei transformări în spectacol a slujbelor:

Punctul 1 – „Reamintim slujitorilor bisericeşti și credincioșilor că lăcașurile de cult sunt spaţii sacre, liturgice, incompatibile cu orice manifestări care ar umbri sau diminua această dimensiune liturgică”

Punctul 5 – „De asemenea, în legătură cu fenomenul tot mai îngrijorător, care ia amploare în lăcaşurile de cult, și anume folosirea excesivă a unor dispozitive electronice (isocratimă, tabletă, telefon etc.) pentru ţinerea isonului în cântarea de la strană, îndemnăm clericii şi psalţii din Arhiepiscopia Bucureştilor la mai mult discernământ şi să nu transforme slujbele bisericeşti în spectacole.” (sublinierile îmi aparțin).

De altfel, dispozițiile de mai sus reactualizează o hotărâre a Sf. Sinod, aflată deja în vigoare de 6 ani, prin care se încearcă luarea unor măsuri împotriva unor „tendințe de auto-secularizare a spațiului sacru” (formulă pe care o găsesc foarte inspirată).

Poate că și eu aș fi trecut cu vederea documentul dacă, cu doar câteva zile înainte de emiterea lui, nu aș fi fost prins într-un mic, dar semnificativ incident conex. Venit la capitală pentru câteva ore și având șansa unui mic răgaz între două treburi mai pământești, am profitat să intru puțin într-o biserică dragă și cunoscută multora. Însă abia dau să deschid ușa că un domn lunguieț – care nici preot nu era, nici personal auxiliar nu părea – poziționat strategic la intrare, face un pas marțial în față, îmi blochează calea și, fără alte formalități, mă întâmpină cu un lapidar: „Pentru interviu?”. Luat prin surprindere de așa apariție – combinată cu întrebarea despuiată de subiect și predicat – răspund timorat, sincer și smerit ca un bursuc: „Nu… ca să mă închin…”. Domnul cel lunguieț, insensibil la asemenea pretenții exagerate, mă informează la fel de laconic: „Păi nu se poate. Că e interviu”. Mă uit lung la el și nu pricep nimic, mă simt tâmp, stingher și lipsit de replică. Cum probabil tăcerea devenise prea ridicolă, iar fața mea îi inspira totuși puțină milă, îmi oferă, pe un ton mai șoptit, un detaliu confidențial: „E interviu. E cu un părinte important”. Încurajat de sclipirea de omenie, îmi recapăt graiul și o iau pe ocolite: „Păi și… se filmează acum?”. „A, nu – zice – n-a venit încă părintele”. Simt breșa din discurs și plusez: „Păi și atunci nu mai bine intru și eu un pic, până vine părintele la interviu?”. Cerberul e intrigat, pesemne nu aștepta la un asemenea contra-atac îndrăzneț (de altfel, nici eu) și, după o clipă de reflecție, îmi răspunde ferm, cu aerul că îmi face o concesie altminteri nedemnă de muritorii de rând: „Bine. Un minut și atât, ok?”. Și se dă, cu un gest elegant de turnichet, jumătate de pas în lateral. Intru, copleșit de senzația nemaiîntâlnită că nu sunt binevenit acolo, că am forțat intrarea, că sunt, de fapt, un intrus. Nu plictisesc cititorul cu tot amestecul de stări care m-au încercat. Consemnez doar că studioul ad-hoc era gata – două scaune și un trepied pentru camera video, între racla cu sfintele moaște și icoana sfintei protectoare. M-am închinat (la moaște și la icoane, nu la trepied), m-am retras într-o latură spre intrare și acolo am stat câteva minute bune, cu gândul de a nu tulbura și de a nu mă lăsa tulburat. Între timp, cerberul se vânzolește alert de colo-colo, dă sms-uri cu un aer extrem de preocupat, ba chiar intră la un moment dat în altar ca să ia/să lase ceva, cam cum ar intra într-un depozit. După aceea, se plasează câțiva metri în spatele meu. Îl simt în ceafă, nerăbdător – înțelegerea noastră a fost pentru un minut, e clar că nu joc corect, nu e frumos, ne văd și Tatăl din ceruri, și zeul televiziunii. Tensiunea ajunge la apogeu în momentul intrării în biserică a invitatului – părintele intră cu pas hotărât, vorbind îndesat la telefon, încercând să încheie o conversație cu cineva insistent. „Unde să mă așez?”, întreabă. I se arată, serviabil, locul, iar mie, dintr-o privire, mi se arată locul pe unde ar trebui să ies. Gata, am priceput. Îmi fac o cruce, fac stânga-mprejur și mă îndrept supus spre ușă. Cerberul respiră ușurat, din doi pași mă prinde din urmă, mă conduce galant și profesionist punându-mi o mână pe omoplat și – lăsându-mi impresia că are pe undeva ascunsă o „sabie de pară rotitoare” – dintr-o frază îmi dă șah-mat:

„Vin să încui în urma ta, să nu mai intre altcineva”.

Și a încuiat.

***

Revenind acum la documentul menționat mai sus, cred că avem de-a face cu un caz inedit de strecurare a țânțarului și înghițire a cămilei. Adică o nedreaptă disproporție în judecată. Deranjează (pe bună dreptate) tehnicizarea stranei, dar nu deranjează tehnicizarea desfășurată în întregul spațiu liturgic, și nici tehnicizarea conduitei și discursului clericilor și mirenilor de dinăuntrul și dinafara spațiului fizic al bisericii. Am auzit adesea cum, pe baza unor (adesea întemeiate și rafinate) argumente biblice și patristice se fundamentează interzicerea radicală în biserici a anumitor instrumente a căror utilizare, adesea benignă, e oricum ocazională și marginală față de slujbă, dar nu se încearcă aplicarea unor argumente similare și adictivelor „instrumente” de comunicare care năpădesc duminică de duminică bisericile și zilnic mințile multor enoriași și preoți. Se atenționează în note grave asupra a ceea ce se întâmplă, în mod concentrat, în decembrie, trecându-se cu vedere fenomenul difuz și perfid care se petrece pe tot parcursul anului, de la Sf. Vasile cel Mare la Cuv. Melania Romana.

Deduc, atât din lectura Hotărârii din 2018, cât și din circulară, că prezența și utilizarea din ce în ce mai pregnantă a „instrumentelor” numite telefoane, aparate foto și camere de filmat, nu ar „umbri sau diminua dimensiunea liturgică”, că nu ar fi „străină de spiritualitatea ortodoxă”, nu ar transforma spațiul într-un spectacol și nu ar contribui la „auto-secularizarea spațiului sacru”. Rezultă că prezența lor este acceptată tacit, fiind considerată a fi cel puțin benignă, dacă nu chiar benefică Bisericii.

La drept vorbind, fascinația Bisericii de astăzi față de tehnologiile media pare mult prea adâncă pentru a putea fi risipită prin comunicate și circulare. E limpede pentru din ce în ce mai mulți dintre cei puțini: arca prin intermediul căreia ar fi trebuit să navigăm, feriți și recunoscători, s-a izbit de ghețarul Tehnopolisului și, prin crăpături, înăuntru au început să țâșnească apele veacului. Mai întâi au fost becurile clasice înlocuind lumânările[1], boxele, microfoanele[2], apoi led-urile, apoi clopotele electronice. Cu foarte puține excepții, mai nimeni de la altar n-a refuzat și mai nimeni de la catedră nu și-a bătut capul să lămurească public dacă aceste „instrumente” nu cumva nu sunt neutre și posibil incompatibile cu spațiul liturgic, dacă nu cumva pierdem ceva câștigând în confort și eficiență, dacă nu cumva inovațiile nu au același potențial simbolic, dacă nu cumva prezența lor diminuează prezența preotului, rolul cântărețului și chiar nevoința clopotarului și celui ce se îngrijește de lumânări, dacă nu cumva transformă la nivel abia perceptibil ambianța liturgică, trivializând-o, dacă nu cumva afectează relația dintre preot și credincioși și relația tuturor cu Cel Răstignit și Înviat, și tot așa mai departe, o seamă de întrebări care ne-ar fi fost tare de folos. În general, mai nimeni n-a avut nimic împotrivă. Și chiar și așa, arca a mai plutit o vreme, fără prea mare tulburare.

În ultimii ani însă, culminând cu anii pandemenței, unda de șoc s-a resimțit cu mult mai puternic. O seamă de zeloși voioși, parte mânați de intenții bune, parte încântați de spectacol, au luat răngile și adâncesc crăpăturile. Înăuntrul nu ne mai ajunge, trebuie deschidere, trebuie aerisit cu aer nou, din afară, cu adaptare, cu evoluție, cu progres. Astfel că rețelele sociale duduie azi de activitate misionară: cei mai simpli înșiră poze cu icoane și comentează cu „amin”; cei cu talent la scris „creează conținut” din țărână de pixeli și se erijează în apostoli ai tastaturii: cu o productivitate de uzină, scriu omilii la statuile virtuale, ne țin la curent cu toate impresiile și pozele lor; cei mai orali ctitoresc conferințe pe zoom, cei cu șarm plăsmuiesc podcast-uri, cei oficiali oficiază la ecranul oficial. Nu de mult, un altminteri harnic jurnalist teolog justifica descinderea în rețele a predicatorilor prin nimic mai puțin decât exemplul magnific al pogorârii lui Hristos la iad. Așadar, de la preacucernicii utilizatori și până la călugării digitalizați, consensul pare a fi câștigat – era nevoie de un pic de tehnologie să ne scoată din încremenirea asta, să ne dinamizeze.

Entuziasmul nu face casă bună nici cu atenția, nici cu discernământul – așa că valul virtual a pătruns și în spațiul Real al bisericii. Slujbele se filmează și difuzează cu nesaț. Internetul mustește de predici filmate, pendulând între amatorism tremurat și montaj profesionist. Să scoți telefonul, să faci câteva poze, să le editezi un pic pe fugă, să le postezi, să faci un live cu măcar o parte din slujbă – aceste gesturi trec azi drept inofensive, dacă nu chiar cucernice și folositoare sufletului (nu de mult am văzut un selfie fabulos cu un părinte și o bătrână enoriașă privind la obiectiv de sub epitrahil, nu îmi e clar dacă memorabila poză are rol de supliment la moliftă sau bonus la canon). În general, pare că toată lumea emite, emană și s-a umplut de informație. Iar informația suflă unde vrea ea. În toată hărmălaia, mai nimeni nu pare să vrea să fie absent sau măcar discret. E haos în naos-ul virtual: like-uri vesele, inimioare pioase și emoji înlăcrimate zboară în toate direcțiile, ca fulgii dintr-o mare bătaie cu perne. Dar se pare că toate acestea nu sunt motive de îngrijorare oficială, nu pot fi numite „spectacol”, „auto-secularizare” și, prin urmare, nu sunt probleme demne de luat în seamă.

Nu am dat deoparte aceste „instrumente”, deoarece suntem siguri că ne sunt necesare. Nu le-am judecat, pentru că ne credem suficient de inteligenți ori de înduhovniciți să stăpânim, să le înțelegem efectele. Și nu le-am cântărit, pentru că de fapt ne plac, tare mult ne plac. Cu puține excepții, le-am îmbrățișat încântați fără să ne întrebăm dacă nu sunt cumva purtătoare de o anumită irealitate în flagrantă contradicție cu Realitatea liturgică – și, mai cu seamă – fără să ne întrebăm care ar trebui să fie criteriile după care un anumit instrument să poată fi acceptat în această Realitate… Cât de puțină magie tehnică ar trebui/ar putea să încorporeze aceste inovații – al căror caracter adictiv este demult demonstrat –  astfel încât să nu devină surse de seducție și nici măcar cauze de distragere de la scopul Crucial către care sunt „direcționate”?

Astăzi suntem siguri că vinul vechi al tradiției milenare poate fi turnat fără nici un risc în burdufurile de plastic și siliciu ale modernității fără a se contamina. Dorința unui distins părinte se pare că a fost îndeplinită mai devreme decât s-ar fi așteptat oricine: digitalul a fost „înduhovnicit” și „îmblânzit”. Atâta doar că realul ne-a devenit mai nefiresc, mai searbăd și mai inaccesibil. Și pare că astăzi, nu doar oaia s-a pierdut, ci și păstorul. Stau amândoi pe net, fiecare în colțul lui de pășune…[3]

Rândurile de față nu trebuie luate nici ca insultă, nici ca „lovitură” împotriva Bisericii, nici ca pamflet. Nu sunt nimic mai mult decât încă[4] o încercare a mea de a căptuși măcar puțin crevasa prin care șuvoiul digitalizării ne-a inundat pe nesimțite Arca. Apa-roz tulbure aduce și alte semne și minuni tehnice pe care, din păcate, adresele și hotărârile sinodale (și mai ales, bunul nostru simț) le trec cu vederea. În contra Marelui Aggiornamento Digital, sunt nevoit să spun răspicat:

• că nu trebuie pus cod QR pe o turlă de Catedrală, sub nici o formă și sub nici un pretext, din o sută de motive, al o sutălea fiind acela că turla bisericii este locul unde ortodocșii îl găsesc, cu nădejde și înfiorare, pe Pantocrator. Cu Pantocratorul pe dinăuntru și cu PantoQRatorul pe dinafară – iată ceva ce ar fi trebuit evitat: un rezumat simbolic al potrivirii Bisericii cu chipul veacului nostru utilitarist & eficace – cu credincioși inițiați digital care, înălțându-și cucernic dispozitivele magice către invocația obscură cocoțată pe turlă ca un gargui postmodern, pot deveni ctitori mai repede decât oricând, din două click-uri între două semafoare.
• că e strigător la cer ca, în timpul săvârșirii Tainei Cununiei, rolul sacerdotului să fie luat de un fotograf.

(Despre recentul taifas al recentului Dorian Popa în fața ușilor împărătești dintr-o biserică din Dâmbovița nu pot comenta acum – încă sper că știrea care circulă e de fapt un fake-news, dacă nu chiar o halucinație a unei inteligențe artificiale).

• că vorba unui preot-prieten drag – „a fotografia în Sfântul Potir nu înseamnă altceva decât pornografie”[5]…,
• că e mai înțelept să fim rezervați cu orice intelectual / teolog / preot / monah ecranofor – adică a cărui activitate ori prezență pe social media este incontinentă. Sunt mult prea mici șansele de a învăța trezvia prin scroll, multitasking și reach, prea mici șansele de a deveni smerit prin mediul care a instaurat narcisismul global, prea mici șansele de a dobândi discernământul prin îngurgitarea de tiktokuri și dreapta măsură acolo unde totul e prea mult, prea scurt și prea repede. Și sunt prea mari șansele de a uita că seducătoarea prezență în Rețea, această catedrală a bântuirii neamului, se plătește cu absența din realitatea întrupată.

Rezumând toate cele de mai sus și cerându-mi iertare pentru tușele groase: că lumea de azi ne promite triumfal mântuirea prin propriile ei metode nu ar trebui să ne mire și nici să ne sperie. Dar cine – văzând nebunia ei – s-ar lăsa chemat de o biserică ce se străduiește să adopte cu atâta zel chiar mijloacele acestei lumi?

***

„Vin să încui în urma ta, să nu mai intre altcineva”

În urma mea, s-a auzit țăcănitul metalic al cheii. În câteva clipe urma să se săvârșească – cu ușile încuiate, cu iconostasul pe post de decor, cu racla cu moaște pe post de butaforie – ierurgia mediatică. Și poate chiar în vremea ce citiți aceste ultime rânduri, roada ei – înmulțită algoritmic – va fi fost depusă pe drept-credinciosul ecran al drept-credinciosului de secol XXI. Iar el se va bucura și like va da, smerita lui ofrandă…

Voi mai trece pe la biserica cea dragă, desigur – nu pentru dezbinare și nici pentru scandal am scris toate acestea. Dar îmi va fi mereu și puțin teamă; căci mă aștept ca în orice clipă să aud o Voce de după colț, tunând înfricoșător:

 „Ați făcut din casa Tatălui meu studio de televiziune!”.

[1] Vezi Sorin Dumitrescu, Tristele II, în Rock & Popi, Anastasia, 1998, pp. 64-65

[2] Tot în Rock & Popi, Părintele microfonofor, p. 133. În doar câteva pagini, Sorin Dumitrescu arată (de acum un sfert de secol!) câteva din efectele perceptive ale „mirajului psyhedelic” și al „vrăjii sonorității” microfonului – omogenizarea tăriei glasului preoților, delocalizarea sursei de sunet și, altfel, desconsidererea direcției dinspre care se transmite înțelepciunea hristică (dinspre altar spre credincioși, nu „din altă parte”, nu „de pretutindeni”). Pentru o lectură suplimentară, referitoare la spațiul catolic, dar relevantă în cea mai mare parte și la noi, recomand și capitolul lui Marshall McLuhan – Liturgy and the Microphone, în Medium and The Light. Reflections on Religion, Wipf & Stock, 2010 și trei articole, ale lui Brantly Millegan, Kevin White și Leroy Huizenga. Pentru un comentariu scurt și accesibil, vezi Constantin Coman – O încercare de abordare niptico-filocalică a Internetului, în Anti-Logos sau cuvântul celuilalt, Editura Bizantină, 2019, p. 81.

[3] Iar pășunea are ceva de „cyberspace amprentat evanghelic”, cum scria acum câțiva ani un preot în ziarul Lumina.

[4] https://www.syntopic.ro/apocrife-din-noul-tech-stament-romanesc/ și serialul al cărui prim episod poate fi citit aici: https://matricea.ro/iphone-ipad-idol-despre-idolatria-tehnologica/

[5] În caz că formula are nevoie de explicații – prin hiperexpunerea vizuală, conținutul Potirului e redus în mod odios doar la ceea ce poate fi văzut – materia, ca o suprafață perfectă, care nu ascunde nici o adâncime. Ceea ce se petrece și în hiperexpunerea pornografică – nu surprinzător facilitată de aceleași mijloace video.