Povestea aventurii cu un hobbit a fost publicată în 1937, dar așa cum o avem noi azi, ea e rescrisă de Tolkien până în cele mai mici detalii, după publicarea ciclului Stăpânul inelelor (1954-1955). Motivul este ușor de intuit: povestea hobbitului avea nevoie să fie integrată în desfășurarea epică mai largă a ciclului inelelor, devenind o parte din marea bătălie asupra Pământului de mijloc de la sfârșitul celui de-al treilea ev.
Trilogia, fiindcă Stăpânul inelelor este publicat în trei volume, devine astfel tetralogie. Doar citită în logica Stăpânului inelelor, povestea hobbitului (The Hobbit or There and Back Again), ar putea fi înțeleasă corect. Întrucât inelul puterii funcționează ca un soi de horcrux pentru Sauron, salvarea Pământului de mijloc începe cu găsirea inelului de către hobbitul Bilbo Baggins în galeriile goblinilor din Munții Cețoși. Dacă Frodo (Baggins) este cel care va distruge inelul în focul din Muntele Destinului (Doom), Bilbo este cel care îl găsește mai întâi și îl păstrează pentru a-l lăsa moștenire nepotului său. Inelul devine într-un fel problema internă a hobbiților, care se vor trezi astfel angajați în această bătălie crucială pentru salvarea Pământului de mijloc. Frodo nu ar fi existat, dacă Bilbo nu ar fi ajuns în stăpânirea inelului. Pe de altă parte, lupta pentru Erebor din povestea hobbitului devine nu numai o epopee a întoarcerii acasă a piticilor/ gnomilor (dwarfs), ci o parte a marii bătălii pentru Pământul de mijloc. Și exact acest lucru pare să fi urmărit să obțină Tolkien.
Pe scurt, trilogia devine tetralogie. Evident, povestea aventurilor lui Bilbo Baggins nu mai este acum o simplă poveste pentru copii, așa cum a fost concepută inițial. Ea devine o parte a unei mari epopei, care pune într-o tensiune ireductibilă domnia oamenilor asupra Pământului de mijloc cu inelul puterii, reunind imaginarul germanic medieval precreștin cu simboluri și elemente de credință sau teologie catolică**. Ceea ce nu ar trebui să mire, de vreme ce Tolkien însuși a luat parte la Primul Război Mondial (de unde i-a venit ideea Pământului de mijloc)*** și a conceput Stăpânul inelelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până undeva la începutul anilor `50. Literatura lui, nu întâmplător, este o literatură de război.
Bun, povestea aventurilor hobbitului nostru trebuie văzută pe două mari coordonate: coordonata inelului și coordonata întoarcerii acasă (Muntele Erebor). Prima coordonată nu se descarcă în acest volum, ci continuă în Stăpânul inelelor. Inelul este găsit în Munții Cețoși de Bilbo Baggins, dar nu va fi distrus decât 60 ani mai târziu de nepotul lui, Frodo, în focul Muntelui Destinului (Doom) din Mordor.
Iată de ce avem de-a face mai curând cu o tetralogie a inelului decât cu un basm pentru copii, fără legătură cu restul. Deși se numește O poveste cu un hobbit, iar povestea începe și se încheie cu Bilbo în Shire, în realitate ea e povestea încheierii anilor de exil ai piticilor (dwarfs) în Munții Albaștri — o profeție le vestea că a sosit timpul— și a întoarcerii acasă. Patria lor este Muntele Erebor, mai exact regatul de sub munte. Bilbo e mai curând hoțul (burglar) și martorul acestei aventuri (de unde vom avea memoriile lui, la care Frodo va adăuga mai târziu continuarea lui) decât eroul ei principal, deși se va dovedi crucial pentru succesul călătoriei în câteva momente. Coordonata inelului este deci secundară, pentru a deveni principală abia în Stăpânul inelelor, mai târziu.
Și cu asta este deschisă coordonata secundă, care este de fapt centrală. Tolkien a refuzat analogiile imediate sau alegoria, dar a spus că, dacă i-ar identifica pe pitici/ gnomi cu cineva, aceștia sunt evreii. Ceea ce ne sună familiar cumva, întrucât, dacă el are în vedere ceva, acesta e înfățișarea lor ciudată, încăpățânarea, preocuparea pentru giuvaericale și comori, dar și altceva, precum tiparul ieșirii, tiparul întoarcerii din exil și re/ dobândirii.
Indiferent dacă suntem de acord sau nu cu acest lucru, exilul și întoarcerea acasă sunt mișcări arhetipale, care pot fi regăsite într-o formă sau alta peste tot: de la eterna reîntoarce, descrisă de Mircea Eliade**** ca o încercare recurentă a omului arhaic de a face față terorii istoriei, de a se ancora regulat în sacru și în real, spațiu și timp, la ciclul naturii, la sufletele eterne și căderea lor în materie (din sistemele dualiste) și anamnesis-ul platonic, la creștinismul așa-zis cosmic al țăranilor din Balcani — descifrat de același Eliade***** în Balada Meșterului Manole și Miorița, care nu sunt altceva decât forme de contopire, prin jerfa zidirii și jertfa ciobanului, a sufletului cu cosmosul etern, moartea devenind, în această liturghie cosmică, o nuntă mistică, în timp ce viața capătă, vrei nu vrei, aspectul dureros al unui exil—, la aventura prostească a fiului celui mic din Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), sau, de ce nu, la Călătoria creștinului a lui James Bunyan (1675), care nu este altceva decât drumul spre eliberarea de povară și adevărata casă.
Analogia cu exilul babilonian (586-538 î.Hr.) este însă mult mai potrivită, întrucât piticii sunt alungați din Erebor de sinistrul dragon Smaug, care funcționează într-un fel ca o judecată divină, de vreme ce bogățiile pe care piticii le adunau sub munte ajung să pună stăpânire pe ei și să le îmbolnăvească sufletele.
Iar întoarcerea în patrie, care este o întreprindere anevoioasă comparabilă cu o ieșire din Egipt, de natură să-i pună serios la încercare, este miezul întregii aventuri. Reîntoarcerea acasă nu putea fi făcută oricum, nu de oricine, nu aceiași oameni care fuseseră odată alungați puteau redobândi Ereborul și bogățiile. Aceiași oameni nu puteau decât să fugă din fața lui Smaug.
Te întâmpină deci același ecou biblic al ieșirii din Egipt și/ sau al întoarcerii din exil, ca o chemare spre pământul promisiunii și/ sau spre casă, care este în egală măsură o chemare interioară spre un alt om, la o altă viață, prin botezul în Marea Roșie (1Corinteni, 1-14), deopotrivă cu un alt Dumnezeu, care este în realitate Dumnezeul părinților lor, Avraam, Isaac și Iacov. Câștigarea patriei exterioare trece prin dureroasa întoarcere interioară în cealaltă patrie, o mișcare care pe mulți îi va pierde pe drum, agățați de vechii idoli și iluzii. Cele două nu pot fi separate.
Similitudinile sunt numeroase. Călătoria eroilor lui Tolkien comportă numeroase provocări din categoria poemului sau legendei medievale eroice, dar, spre deosebire de șablonul inițiatic, eroul e de fapt o „frăție” de pitici, plus un hobbit și un vrăjitor, ceea ce face ca transformarea să privească frăția mai degrabă decât individul. Thorin este fiul lui Thror și principalul moștenitor al regatului de sub muntele Erebor, unul din cei mai în vârstă care au asistat la decăderea Ereborului, sub puterea copleșitoare a aurului adunat, și a văzut și trăit alungarea piticilor de către temutul Smaug. Nu întâmplător, moare împreună cu cei doi veri, Fili și Kili, în bătălia celor cinci armate de la poalele Ereborului, lăsând să răzbată un alt ecou biblic, conform căruia ceea ce este vechi, trebuie să moară (Ioan 12, 24; Romani 6, 6; 1Corinteni 15, 36-37).
Tolkien rezumă acest efect al călătoriei, la final, în felul următor: „Gandalf se uită la el spunând: `Dragul meu Bilbo, cu tine s-a petrecut ceva. Nu mai ești hobbitul de altădată`.” (p.343).
Lucrurile nu se opresc aici. Ereborul se transformă și transformă mai departe totul în jur, devenind centrul unei mari înflori și un punct de atracție, pustia se umple de pomi și păsări, multe bogății ajung să circule pe Râul Grăbit (râul butoaielor), dar ceea ce e mai important, o mare prietenie se leagă acum între pitici, elfi și oameni. O explozie de vitalitate, un focar de viață și abundență, o adevărată renaștere.
Luată separat, O poveste cu un hobbit ar putea fi un excelent basm creștin conceput mai mult sau mai puțin sub forma unei întoarceri în patrie/ acasă. Mitul eternei reîntoarceri nu a dispărut odată cu secularizarea societăților sau din literatura modernă, să ne înțelegem. În Pe aripile vântului, întoarcerea lui Scarlett O’Hara la moșia părinților, Tara, de fiecare dată când simte că pământul îi fuge de sub picioare, este marele secret nu numai al forței ei, dar și al fulminantului succes al cărții/ peliculei din anii `30-40. Reușea să demonstreze nu numai o vitalitate uluitoare a valorilor jeffersoniene sudiste, puternic atinse de Marea Criză (1928-33), dar mai ales să arate unde trebuie să privești, în marile momente de criză, utilizând doar un tipar al eternei reîntoarceri.
Ceea ce probabil este adevărat și în O poveste cu un hobbit, până când Tolkien s-a apucat să lucreze la ciclul Stăpânul inelelor. În logica mai largă a tetralogiei, găsirea inelului de către Bilbo și drumul piticilor înapoi spre casă, adică spre Erebor, devin o parte a marii confruntări pentru Pământul de mijloc din Stăpânul inelelor.
Ca și cum, luptând pentru patrie, lupți de fapt pentru lumea întreagă. Inelul nu este încă obiectivul central. El ajunge de la Gollum la Bilbo, în galeriile Munților Cețoși, și aici va rămâne o vreme, Bilbo folosindu-se liniștit de el, după cuviință.
În definitiv, Sauron este doar un necromant dintr-o cetate părăsită, Dol Guldur. Tolkien nici măcar nu simte nevoia să integreze acest lucru în cursul poveștii, ci îl atașează sub forma unei addende, la sfârșit, povestind doar unde a fost Gandalf și ce s-a întâmplat în timp ce frăția piticilor și Bilbo se rătăceau în Pădurea întunecată, cu tot ceea ce urmează (de pildă cad prizonieri la elfii pădureni, ajung cu niște butoaie în Orașul Lacului, unde sunt primiți cu mare vâlvă, iar, în cele din urmă, la munte, intrarea secretă din Erebor).
Inelul din O poveste cu un hobbit, unde nu este altceva decât un obiect magic, care îi permite lui Bilbo să iasă din încurcături, trebuie să aștepte Stăpânul inelelor pentru a deveni acel nucleu hotărâtor care atrage atenția tuturor și de care atârnă soarta Pământului de mijloc.
Ceea ce face din povestea aventurii lui Bilbo altceva decât o simplă reciclare a unui material medieval precreștin nordic, rearanjat într-o dublă cheie biblică și cvasi-shakespeariană, adaptat (inițial) pentru copii, este, cred eu, eroul inelului. Mai exact, contra-eroul inelului. Membrii acestei frății nu sunt chiar decupați din marile legende eroice —până și numele lor au ceva contra-eroic în ele, Fili, Kili, Oin, Gloin, Bifur, Bofur, Bombur etc—, dar eroii inelului lui Tolkien sunt tocmai niște hobbiți din Shire, recunoscuți doar pentru preocupările lor domestice, în măsura în care cineva auzise de ei. În plus, erau mărunței. Nu aveau nimic din măreția unui erou al inelului ca Siegfried sau al unui erou în general******. Gandalf rezumă excelent: „Ești o persoană foarte bine domnule Baggins, și eu țin foarte mult dumneata, dar la urma urmei, ești o făptură mititică într-o lume mare, mare.” (p. 347).
Din nou, același ecou biblic. Nu pot să nu citez cuvintele ap. Pavel care exprimă succint această logică răsturnată a lui Dumnezeu, de care altfel Biblia abundă, de la un capăt la celălalt: „Fiindcă uitați-vă la chemarea voastră, fraților: că nu mulți sunt înțelepți după trup, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de neam bun; dar tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei înțelepți; și tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de rușine pe cei tari; și tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele disprețuite le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt, așa ca nici un trup să nu se laude în fața lui Dumnezeu” (1Corinteni 1, 26-29).
Cultura post-medievală creștină a înțeles acest lucru. Iar literatura în genere, dar mai ales basmul, au încercat să-l exprime. De la contra-eroii gargantuelici ai unui Rabelais, la cavalerul cu mințile rătăcite al lui Cervantes, la contra-eroii unui Gogol și Dostoievski, la eroii de tipul motanului încălțat al lui Charles Perrault, la un Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă sau Stan Pățitul ai unui Creangă, contra-eroul reprezintă materialul uman care se mulează cel mai bine, într-o logică supra-umană a lumii.
La el au apelat geniul popular fantastic, ca și imaginația literară modernă, în cea mai bună descendență biblică. E suficient să te gândești că Iisus Hristos este fiul unui tâmplar dintr-un orășel obscur din Imperiul roman, iar apostolii, niște simpli anonimi low class, care practicau munci manuale prost plătite, complet invizibili pe măsură ce urci pe scara socială, ca să înțelegi patentul.
Tolkien a rezistat ispitei eroice în O poveste cu un hobbit, după ce în 1936 revenise la poemul eroic Beowulf, iar succesul și influența lui Wagner******* cu același material medieval ar fi trebuit să-l descurajeze definitiv. Și a fost răsplătit. Cu acest erou al inelului din Shire, Tolkien a devenit extrem de atractiv deopotrivă pentru copii, care aveau deja acest exercițiu al contra-eroului din basme, și creștini cam fără deosebire, care trebuie că au înțeles logica biblică răsturnată în care numai Dumnezeu lucrează și semnificația adâncă a întoarcerii în patrie. Pe de altă parte, mulând un material de proveniență precreștină în tipare creștine, precum cel al ieșirii/ întoarcerii din exil acasă și îmbogățindu-l cu figuri noi, într-un secol al alterităților naționale preocupate de rădăcini și istorie și aflate în căutarea unor formule politice adecvate, nu putea decât să nimerească în plin. Nu întâmplător, O poveste cu un hobbit a fost un succes general în 1937. Nu mai vorbesc de stilul lui Tolkien de a povesti, adică de un soi de jovialism literar, cu ecouri în literatura unui alt contemporan ca P.G. Woodehouse, care îl face fermecător și accesibil copiilor și adulților în mod egal.
În pelicula Hobbitul, Peter Jackson încearcă să abordeze cartea lui Tolkien în dubla logică a Stăpânului inelelor și a contra-eroului mai mult sau mai puțin, dându-i o avengură similară (pe care de fapt nu o are), dar în același timp se desparte de carte în multe privințe și în general de spiritul lui Tolkien.
________________
Note:
* J.R.R. Tolkien, Aventuri cu un hobbit, Editura Ion Creangă, 1975, https://archive.org/details/tolkien-j.-r.-r-o-poveste-cu-un-hobbit-v.-1.0
** Peter Kreeft, „The Lordship of Christ in The Lord of the Rings”, (a lecture – January 9th, 2004), 30.10.2018, https://youtu.be/ELi_80z0fwI?si=HxlsFRkea3KBZrMx
*** Joseph Loconte, „A Hobbit, a Wardrobe, and a Great War: J.R.R. Tolkein, C.S. Lewis, and World War I”, The Heritage Foundation, 18.09.2015, https://youtu.be/DEdYdOu2cic?si=Z7Wkh2x8ctt74JCT
**** Mircea Eliade, Sacru și profan, Ediția a III-a, Humanitas, 2005
***** Mircea Eliade, „Casă, corp, cosmos” din vol., Arta de a muri, Moldova, Iași 1993; „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, din vol., Arta de a muri, Moldova, Iași 1993
****** Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Institutul european, 1998
******* Alex Ross: „Wagnerianism: Art and Politics in the Shadow of Music”, (14.11.2020) https://youtu.be/A6ck9Bpmfh4?si=SPUfJawAUQj8EjQC
Crestinismul comic din Balkanistan