O mică victorie a binelui

Sisif fericit. Un om cu datoria îndeplinită. Și, de fapt, mult mai mult de atât sau poate cu o datorie îndeplinită în sensul cel mai adevărat al cuvântului, pentru că cei mai mulți oameni „de succes” pe care îi vedem au fost excepționali, poate, într-un domeniu – în cazul fericit – dar de multe ori acea reușită a venit cu prețul desconsiderării altor aspecte ale vieții, poate chiar mai importante câteodată. Au strălucit cu prețul dezechilibrării întregii vieți, de la atleți distruși de băutură și femei și muzicieni naufragiați în droguri, la situații mult mai banale și poate triste, când pur și simplu performanța sportivă sau artistică a fost la un nivel cu totul diferit de restul trăirilor și experiențelor din viață.

Există campioni mondiali la box care au trăit în mizerie restul vieții sau campioane mondiale la gimnastică ce și-au ratat viața personală sau au ajuns pe coperte de reviste deocheate. Aceeași disciplină care-i duce pe sportivii de performanță la cel mai înalt nivel, aplicată în alt domeniu, ar da realizări excepționale, ar da sfinți, așa cum a fost părintele Arsenie Papacioc.

Dar cât de greu este a ieși din arenă și a te putea orienta în lumea de afară, atât de complexă și diferită, în care fairplay-ul, demnitatea și bărbăția sunt de multe ori cele mai împovărătoare calități, cresc frecarea cu o lume suficientă ei înseși care descurajează și debusolează chiar și pe campioni!

Deja este greu a gestiona tendințele contrare din propria fire, cu atât mai greu este apoi când ieși dintr-un mediu strict meritocratic și dai într-o lume în care impostura este regină, când aparent tot ce-ți poate oferi o carieră excepțională este o sumă de bani și o imagine care să asigure cât de cât o independență financiară, în multe sporturi nici pe aceea. Rămân gloria trecută și fanii la care nu prea știi cum să te raportezi. Nu realizezi cât de mult acel talant te obligă cu toată ființa, dar nu față de oameni, și nu-ți mai dai seama cât ești al tău și cât al altora. Riscul risipirii, al delăsării, al derutei la coborârea în lume este extrem de mare dacă nu e deja aruncată săgeata sau piulița Călăuzei mai departe, în lumea în care există adevăr și bine, dincolo de deșertul dintre a fi campion vremelnic și a fi om veșnic. Chiar și a fi cel mai bun din toate timpurile la ce faci e, în final, doar o escală, o oază în drumul spre Citadela descrisă de Saint-Exupéry.

Djokovic este extraordinar pentru că, încă în timp ce urca treptele spre turnul dominației mondiale în tenis, ce nu se va opri aici, avea deja săgeata aruncată către dincolo. A fost și este urât pentru că e sârb, pentru că a refuzat cu demnitate și în mod vizibil manipularea pandemistă, pentru că este ortodox credincios, pentru că mărturisește din propria experiență că războaiele nu aduc nimic bun; pe scurt, pentru că este un om integru ce reprezintă o lume pe care ni se cere să o uităm. Și nu a amânat mărturisirile pentru când se va fi retras din sport, ci a spus adevărul în fața întregii lumi în timp ce încerca să câștige titluri, forțând ipocriții să zâmbească fals și scrâșnind din dinți la fiecare victorie a sa. Dat afară de la turnee pentru că a refuzat inocularea cu un produs experimental, deținut ca un infractor ce a trecut ilegal frontiera, după ce în copilărie se antrena în Belgradul bombardat de „civilizatorii” care-i dau acum premiile, nu a încetat a fi un mărturisitor care, în ciuda tuturor opreliștilor, a câtorva titluri de grand slam furate, tot a devenit cel mai bun tenismen din toate timpurile, depășindu-i pe toți acei conformiști care au pus capul în pământ când era cazul a-și arăta bărbăția.

Vedem la el minunata lucrare nu numai a talentului în sport, ci, mai important, trăirea vie care nu se limitează la un domeniu, ci pune omul întreg în lumină, capabil să stea drept în fața Cezarului fără a îngenunchea. Nu a spus „suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” și nici nu a dat Cezarului ce este al lui Dumnezeu. Toți au fost nevoiți să-i recunoască valoarea și, așa știrbe și demne de milă cum sunt ele sărbătoririle omenești, chiar și cea mai mare – intrarea Domnului în Ierusalim – fiind dureros de nepotrivită, totuși am avut acum o mică victorie a binelui în lume, ceea ce numai lucru mic nu e, mai ales în vremurile noastre.