O carte eveniment pentru toți conservatorii apărută la Editura Contra Mundum: Monarhie și război. Prefața: Modernitatea în pielea goală

Editura Contra Mundum a scos de la tipar o carte eveniment, de neretat pentru orice conservator. Este vorba despre volumul  de eseuri „Modernitate și război”, semnat de gânditorul austriac Erik Maria Ritter von Kuehnelt–Leddihn.

Ca să vă faceți o idee, înainte de a comanda cartea de pe siteul Editurii, vă oferim un fragment din prefața volumului, semnată de Paul Anicet:

Modernitatea în pielea goală

De mult timp aşteptam să fie publicat un reacţionar veritabil în colecţia „Reacţionarii” – şi iată că a sosit acest volum de eseuri ale gânditorului austriac Erik Maria Ritter von Kuehnelt–Leddihn

Deşi în interviul din finalul volumului von Kuehnelt–Leddihn se declară a fi un arhiliberal – pentru mine pot spune că a reabilitat, într-un fel, ideea liberală, căreia îi dă un înţeles diferit de cele acceptate astăzi în dezbaterile publice – gândirea lui Erik von Kuehnelt-Leddihn reprezintă o punte de legătură cu reacţionari clasici precum Joseph de Maistre ori Juan Donoso Cortes. Nu este un contrarevoluţionar „mistic” precum de Maistre, deşi vine cu putere pe calea deschisă de diatribele acestuia din urmă la adresa Revoluţiei Franceze,  urmându-l în modul în care compară naşterea democraţiilor moderne cu un paricid. Cu Donoso Cortes face parte din aceeaşi familie de gândire politică catolică – ambii analizează, teoretizează şi explică foarte bine acel fapt paradoxal remarcat, în trecut, chiar de celebrul părinte al anarhismului, Proudhon, anume că la rădăcinile politicii găsim mereu teologia:

„Cititorul poate fi înclinat să creadă că accentul pus pe ideile, mișcările și argumentele teologice («religioase») de până acum se datorează numai caracterului profund religios al Evului Mediu. Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă ne întoarcem cu mult timp în urmă, la tragedia lui Socrate, vedem limpede cum ea a fost în mare măsură provocată de un amalgam de sentimente și concepte politice, filosofice și religioase. Legăturile dintre ele au rezistat pe parcursul primilor 1700 de ani de istorie creștină, în vreme ce în ultimii 200 de ani a devenit limpede că «-ismele» nu pot coexista pașnic alături de religiile teiste, ci trebuie să se lupte cu ele prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție. Și vice-versa. Tocmai din acest motiv ideologiile moderne totalitare – de la stângismul simplu la național-socialism, socialism internațional și comunism – au nu doar un aspect pseudomonastic, ci și unul «eretic», făcându-le inacceptabile și incompatibile cu marile religii ale Occidentului: Creștinismul, Islamul și Iudaismul.”

Erik von Kuehnelt-Leddihn este interesat de tema libertăţii, element central al viziunii sale politice, însă nu de acea libertate a modernului, înţeleasă ca emancipare şi eliberare de sub tutela moralei şi nici de cea „juridică”, exprimată prin declaraţii de drepturi şi libertăţi civile şi redusă la contabilitatea codurilor şi deciziilor judecătoreşti – asta când nu e de-a dreptul o simplă lozincă. În opinia gânditorului austriac, libertatea se poate manifesta doar în cadrul unei structuri – altfel se cade în anarhic, iar anarhia anulează libertatea – iar libertatea are un fundament creştin: „creștinul este înlănțuit, dar înlănțuit în libertate. Așa-numitul om modern, pe de altă parte, nu e constrâns de nimic, e dez-lănțuit, și totuși se află prins în strânsoarea predeterminării implacabile, materialiste.”

Atunci când se declară a fi liberal, aşa cum înţelege el liberalismul – tehnic vorbind, îl definește drept modalitatea de exercitare a guvernării care face ca fiecare cetăţean în parte să primească cea mai mare libertate cu putinţă, dar libertate rezonabilă, cu limitările ei tehnice şi morale, formulă care se perverteşte, însă, în afara liberalităţii şi generozităţii aristocratice – Erik von Kuehnelt-Leddihn consideră că acesta îşi poate găsi o ipostază deplină doar în cadrele Tronului şi Altarului, adică într-o monarhie creştină. Libertatea e înţeleasă nu în sensul declarării sau recunoaşterii abstracte a unor „drepturi şi libertăţi”, ci în sensul ei cel mai practic şi concret. Într-un fragment („Monarhie şi libertate”) ce nu se regăseşte în acest volum, gânditorul austriac remarcă faptul că „regi precum Ludovic al XIV-lea, Friederick al II-lea sau George al II-lea, pentru a da doar câteva exemple, sunt liberali autentici, potrivit standardelor moderne. Niciunul dintre cei menționați mai sus nu ar fi putut da vreun decret prin care să-i oblige pe toți bărbații să se înroleze în armata sa, nu ar fi putut da o dispoziție prin care să reglementeze meniurile cetățenilor săi, sau una prin care să le ceară capilor de familie o mărturisire completă a tuturor activităților economice întreprinse, sub forma unei declarații de venit pentru impozit. A trebuit să vină epoca democratică pentru a avea conscripție, prohibiție și taxare modernă, toate transformate în legi de reprezentanții poporului, care au o putere mai mare decât ar fi visat vreodată orice monarh absolut. (…) Parlamentele moderne pot fi mult mai  categorice în politicile lor deoarece lucrează cu formula democrată magică. «Noi suntem poporul și poporul suntem noi».”

Din acest punct de vedere, nu e deloc surprinzător că Erik von Kuehnelt-Leddihn contestă democraţia şi îi demontează iluziile, fie că vorbim despre democraţia liberală sau despre democrația populară, de ex. În orice caz, face o necesară și folositoare distincţie între democraţie şi liberalism (inclusiv între democraţia liberală şi liberalism), noţiuni care astăzi sunt adesea confundate, considerate interschimbabile, practic sinonime.

Continuarea, pe siteul Editurii Contra Mundum