Nu orice temă e susceptibilă de a fi comentată politic. Ca un eveniment să capete tentă politică e nevoie ca o tensiune să izbucnească în cadrul cetății. Unde nu am tensiune socială, acolo nu am politică. Restul e zgură lovită de blestemul insignifianței.
Tocmai de aceea știrile pe care le citim zilnic sunt pseudo-știri sub unghi politic, dar pe care, culmea, analiștii le comentează ca și cum ar fi grave episoade mustind de consecințe sociale. O crimă, un accident, o calamitate, un meci de fotbal, o declarație făcută de Halep, de Ciolacu, de Iohannis sau de te miri cine pot absorbi atenția pentru o vreme. Dar ele nu sunt evenimente cu răsunet politic, ci întîmplări menite a fi uitate. Sunt scame în bătaia vîntului, pe care le rumegăm cu fervoare acută pentru a le uita peste trei zile. Și asta fiindcă nu dau glas unei tensiuni sociale.
Confundăm efemerul cu implacabilul, fortuitul cu necesarul. Confundăm faptul divers, adică hazardul fără urmări adînci, cu actul politic, a cărui esență stă în detaliul apăsător că ne schimbă viața. Actul politic lasă sechele. Sau iscă triumfuri. Și atunci mă întreb: de cîte evenimente cu răsunet politic am avut parte în ultimii ani? De cîte ori cetatea noastră (a se înțelege România) a fost smucită în ultima vreme? Răspund spontan: în farsa criminală numită Covid, în umilința OMV, în rușinea Schengen, în datoria externă a României, în cacealmaua LGBT, în războiul din Ucraina (cu înjosirile la care am fost siliți) și în rezultatul alegerilor locale. Nu sunt singurele, dar pe acestea memoria mi le-a păstrat cu durere. Adică numai traume, decepții, amărăciuni. Dar triumfuri? Ce victorii memorabile a repurtat cetatea României în ultimii ani? Știți vreuna? Și totuși vorbim de politica cea mare, nu de cea meschină a împărțirii prăzii la nivel administrativ. Mai face politică clasa politică?
Politicianul ar trebui să fie paratrăznetul în care se încrucișează tensiunile epocii: războaie, crize de tot felul, revolte stradale, nemulțumiri. Rostul lui e să le înlăture. Dar cum s-o facă cînd mintea îi este acaparată de cutia de rezonanță în care băltesc zilnic sute de pseudo-știri? Politicianul e condamnat să fie reactiv la puzderia de nimicuri: cancanuri, bîrfe, ipoteze, scandaluri, speculații, trăznăi. E silit să comenteze politic întîmplări fără rezonanță politică.
Cea mai atrăgătoare piesă de teatru e cea de pe site-urile de știri: e nimicul zburdînd zgomotos în hainele împăratului lui Andersen. Iar a doua zi nu-ți amintești ce s-a întîmplat ieri. Fiindcă de fapt nu s-a întîmplat nimic. Aceasta e politica celor care ne conduc. Nietzsche avea dreptate: nu există fapte, doar interpretări.
