Nu am vrut ușor. Am vrut Nicușor.

Orice dictatură este un război camuflat, chiar dacă nu se manifestă în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rând un război al unui stat cu sine însuşi. Între democraţie şi dictatură este mai întâi o diferenţă de ritm. Pe când prima reprezintă o respiraţie comodă, a doua este activă până la sufocare.– Emil Cioran

De 35 de ani, România se confruntă cu un conflict intratabil. Definit prin 2008 de academicianul israelian Daniel Bar-Tal, un conflict intratabil cuprinde segmente ale unei societăți care devin atât de polarizate, pe baza unor probleme acumulate în timp, încât nu se mai pot reconcilia, deoarece discursul, comportamentul și motivația acestor tabere devin atât de radicale încât nu mai pot presupune un compromis organic, astfel încât societatea respectivă are de-a face cu o stare de permanentă beligeranță (în general una mocnită, însă cu destule momente de erupție).

Mai pe scurt, un conflict intratabil (intractable conflict, în engleză – am încercat această traducere deoarece termenul încă nu este definit cu precizie în limba română; un alt sinonim englezesc ar putea fi unmanageable) presupune două tabere ale unei societăți, care au acumulat atât sânge rău încât ajung în stare să-și sară la gât oricând, convinse că dețin, fiecare din ele, adevărul absolut și justețea absolută a propriei cauze.

Ce vreau să spun cu asta? Am mai spus-o și cu alte ocazii. Societatea românească se află într-un conflict interior ireconciliabil, încă din zorii anului 1990. Pornind de la fenomenul „Piața Universității”, trecând prin tranziția economică dezastruoasă a primului deceniu de libertate, continuând cu subordonarea politicului față de militarii din serviciile de informații (fenomen facilitat „magistral” de un căpcăun pe nume Băsescu Traian), apoi cu mobilizarea celor mai slabi de înger într-o „saga” a Pieței Victoriei și terminând cu ura nemaivăzută de mulți (nici măcar în timpul Mineriadelor) între „analfabeții suveraniști fără dinți în gură” și „tinerii educați, frumoși și liberi”, sus-numitul conflict pare astăzi mai imposibil de stins decât oricând. Are sens?

Are, dacă pornim iarăși de la cuvintele maestrului Coposu, care ne avertiza încă de timpuriu că FSN va ajunge să conducă țara de pe ambele părți ale eșichierului politic. La peste trei decenii după afirmația Seniorului, putem observa acest tablou în plenitudinea împuțiciunii lui. Am fost recent spectatorii unei mascaraed electorale fără precedent în lumea civilizată. Au explicat deja mulți ce s-a întâmplat în România între decembrie 2024 și mai 2025.
Însă ultimul exercițiu electoral vine ca o bomboană mucegăită pe coliva încă aburindă a istoriei românești postdecembriste. La fel ca în rândurile precedente (1996 – Constantinescu cel providențial, cu ai săi 15.000 de specialiști ; 2004 – Băsescu cel popular și „anticorupt”, zis și „să trăiți bine!” – Doamne, ce sacrilegiu! ; 2014 – Iohannis și mitul german reîncălzit cu bube, mucegaiuri și noroi), românii s-au raliat din nou în spatele fricii, urii, nemulțumirii canalizate prost, frustrării, auto-suficienței și, de fapt, propriei incapacități de a înțelege timpurile în care trăiesc, încât au votat iarăși prost.

Sunt românii, însă, de vină pentru acest conflict în care au fost prinși? Poate că da, poate că nu. S-a săpat la temelie, încă din anii 1990, pentru a învrăjbi diferite segmente ale populației. Erau unii care, bombardați de ziarele feseniste și de televiziunea de stat, credeau că tinerii din Piața Universității erau niște drogați neo-legionari care contestau „cuceririle Revoluției”, în aprilie-iunie 1990. Apoi, sute de mii au părăsit țara, în semn de protest sau disperare, iar Occidentul ne decădea din drepturi – de la curajoșii anului 1989 la primitivii anului 1990.

Erau unii care îl slăveau pe Băsescu, deși a fost cel care a dat mână liberă Serviciilor să-și bage clasa politică într-un buzunar al boxerilor. Știu, între timp manevra s-a întors asupra sa și a propriei familii. Dumnezeu nu uită! Mai erau unii care credeau că salvează țara aprinzând lanternele telefoanelor mobile în Piața Victoriei, mânați ca niște vite post-moderne de corporațiile sau băncile unde erau angajați, sub amenințarea concedierii, strigând „Cine nu sare, ia condamnare!”, sau „DNA să vină să vă ia!”. Am mai scris despre acele momente, nu reiau.

Perspectivele au alternat, emițătorii și receptorii dictonului „Ba pe-a mătii!” s-au schimbat. Însă cangrena din societatea românească rămâne și se infectează din ce în ce mai mult, doar pentru că niște băieți vor stele mai multe pe umăr, bani mai mulți, și putere prin care să taie și să spânzure tot. Doar la noi, pe cociocul mioritic, căci puși în fața actorilor internaționali (așa slabi cum sunt și ăia în zilele noastre) fac doar sluj umil și iau poziția „pinguinului”, ca să vorbim în termeni argotici.

Spuneam, într-un alt articol, că un băiețaș insalubru pe nume Cătălin Predoiu a cunoscut apogeul avocațial într-o perioadă în care niște oameni „de bine” fezandau economia românească de dragul unor promisiuni vagi ale integrării în absolut. Sistemul nu l-a omis, văzând că are potențialul de a trăda tot ce se poate trăda, astfel încât a ajuns un „must-have” al multor Cabinete succedate la putere, culminând cu actualul.

Mai vorbeam de inși precum Virgil Popescu, care au replicat cu onoare activitatea SOVROM-urilor din anii 1940-1950, spoliind tot ce se putea spolia în mandatele sale. Ori de Dan Vîlceanu sau Raluca Turcan, care repetau obsesiv că nu vom scăpa de pandemie până când ne vom vaccina și că vaccinul reprezintă singura soluție pentru diminuarea valurilor pandemice.

Sau p-afaristul Ghinea, care a scris un PNRR mai inutil decât o fițuică online sponsorizată de la bugetul de stat. Sau bulldogul Blaga, zeu peste vămi și una din hienele care au sfârtecat cadavrul vechiului PNL în fuziunea cu un PD-L care i-a sodomizat identitatea și l-a anulat în plan istoric și doctrinar. Ori Boc, veșnicul yesman care știa exact câtă cremă de pantofi e necesară pentru Traian Băsescu. Și mulți alții.

Ce observăm azi, printre zbieretele unor nefericiți care cred că ne-a trecut glonțul pe la ureche și că am fi intrat într-o uniune cu Uzbekistan, ori că am fi devenit unul din cei 85 de subiecți federali ai Rusiei?

Observăm faptul că întregul sistem descris mai sus, format din oportuniști, analfabeți funcțional, șantajabili, trădători de țară și anexele lor din presă – matracuci, trompete sau mercenari care și-ar vinde chiar mamele pentru suma și poziția corectă în societate (pe scurt, un întreg establishment neo-fanariot care răspunde doar în fața celor ce îl finanțează, nicicum în fața propriilor compatrioți) – s-a raliat în spatele unui parameci crescut exact pentru a fi sacrificat de Ignat, la momentul oportun, unei amibe care crede că regnul mamiferelor este exact ca regnul nevertebratelor, pe numele său Nicu Șordan.
Este bine, este rău? Până la urmă, asta a votat jumătate din societatea românească. Democratic, ce naiba? Sigur, în urma acelorași mecanisme de manipulare dezvoltate, ca la manual, după 1990, 2004 sau 2014. Ce să știe tinerii care s-au speriat de pericolul rusesc, însă aproape că nici nu mai au „Istoria Românilor” în programa școlară?

Ce să știe tinerii despre atacurile speculative la adresa unor monede naționale, precum George Soros vs. lira sterlină, în 1992? Nimic, bineînțeles. Ei cred, folosind whataboutisme puerile, că George Simion a scăzut leul românesc și că tot el e responsabil de criza existențială de care societatea noastră nu se mai vindecă.

Nu are rost să mai încercăm să demontăm toate minciunile aici. Oricum, tabăra cealaltă, a celor „frumoși” și „liberi” opune un zid impenetrabil, construit pe instincte psihologice precum „confirmation bias”, „peer pressure” sau „social judgment theory” în fața oricăror argumente am putea noi, ceilalți, aduce.

Tot ce pot sublinia este că nu am avut niciodată, în epoca post-fanariotă, un organism cu rol de Executiv mai infiltrat de incompetenți (Țoiu, Pîslaru, Moșteanu), alogeni (Cseke, Demeter, Tanczos), dubioși (Anastasiu), relicve (Neacșu), trădători (Predoiu, Bolojan) sau neo-marxiști (David) precum în prezent. Iunie 2025.

Partidul unui alogen insipid, incolor și inodor, fără cetățenie și fără conștiință, pe numele său Dominic Fritz, are reprezentanți în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Probabil că Titulescu, Take Ionescu, Kogălniceanu, Brătianu, Catargiu, Vaida-Voevod, Maniu, Mihalache, Maurer sau Mănescu se răsucesc în morminte precum ventilatoarele la auzul unei asemenea abominații.

Șeful acestor neisprăviți care cocoșează fotoliile Statului cu propriile hoituri este doar holograma butaforică a unui vătaf neo-fanariot, numit în fruntea unei provincii de la marginea Imperiului de către un duo din ce în ce mai lipsit de legitimitate – Macron și von der Leyen. Dacă sub ocupație germane am mai fost, subordonarea totală față de interesele francize este, însă, o noutate. Nu mă surprinde, totuși. În halul în care am ajuns, ne putem da pantalonii jos în fața oricui.

Conflictul intratabil al societății românești este din ce în ce mai departe de a se încheia. Iar dictatura subtilă prin care societatea noastră este ținută în șah, în tensiune și în repaus va putea fi încheiată doar printr-un moment de șoc – așa cum Tudor Vladimirescu a pus capăt epocii fanariote la 1821.

Vrem să respirăm comod sau vrem să ne sufocăm sub ură, sub neputință? Și cine ar putea fi astăzi Tudor Vladimirescu?