Noua utopie (3)

Dar cea mai importantă victorie pe care ne-o promit planificatorii Fericirii este cea împotriva Istoriei, anume capătul luptei dintre clase. Mult mai mult decât conflictele dintre roluri sociale sau credințe religioase, luptele de clasă sunt cele care au purtat Istoria înainte.

În cheie marxistă, sfârșitul istoriei de care vorbește Francis Fukuyama nu este înlocuirea unei exploatări de clasă cu altă exploatare, de către altă clasă.[1] Ea nu ar face decât să repete scenariul înaintării istorice prin înlocuirea sclavagismului cu feudalismul, respectiv al feudalismului cu capitalismul. Sinteza tezei și antitezei anterioare trebuie să rămână definitivă. Iar noua sinteză nu înseamnă victoria dezlănțuită a capitalismului asupra socialismului de stat, odată ce comunismul s-a prăbușit în 1989.

Sinteza înseamnă fuziunea marelui capital cu birocrația pusă la punct de către socialism în vederea planificării economice și proiectării sociale. O sinteză de acest fel presupune o anumită structură de proprietate, care să fie în acord cu planificarea fericirii. O clasă suplă de foarte mari proprietari va putea conlucra cu o gigantică birocrație de stat pentru a proiecta noua societate, dând-i resursele vitale de care această birocrație are nevoie. Simbiotic, statul modern birocratic este pârghia necesară planificării, pe care niște indivizi privați, oricât de bogați ar fi, nu o pot deține. În coborârea spre baza piramidei, proprietatea va fi tot mai restrânsă, până la atingerea fericirii, conform sloganului Forumului Economic Mondial: „Nu vei avea nimic și vei fi fericit”.[2] Lucrul esențial pe care aceste noi elite de putere, nemaiîntâlnite până la sfârșitul Istoriei, trebuie să-l facă este, așa cum insistă Fukuyama, să nu-și piardă încrederea în legitimitatea lor deplină. Abia când liderii de partid comuniști au început să creadă în lipsa lor de legitimitate, abia atunci comunismul era pregătit să cadă.

Citește și: Noua utopie (2)

Deși scopul ultim al „călătoriei prin pustie” este această Armonie universală, nici dizarmonia nu poate fi disprețuită în fazele anterioare ale efortului de transformare socială. Pentru că ea poate fi folosită pentru a rupe și ultimele solidarități la nivelul societății, în vederea atomizării complete. Precum în logica leninistă a menținerii statului în contradicție cu speranța marxistă a dizolvării lui, doar pentru utilitatea lui în zdrobirea burgheziei reacționare,[3] la fel poate fi folosită și dizarmonia. Mai mult, ea poate fi amplificată și utilitar orientată pentru a rupe toate legăturile de solidaritate persistente, secționând grupurile naturale prin stârnirea și întreținerea unor conflicte existențiale. Războiul din proximitate, simpatia sau antipatia față de o națiune sau de o religie, conflictul intern cu milioanele de refugiați având culturi diferite, instigarea vaccinaților împotriva nevaccinaților pentru crima de zădărnicire a combaterii bolilor (și a „salvării bunicilor noștri”), toate au devenit deja foarfecile necesare ruperii oricărei solidarități. În orice direcție ai privi, nu  vei vedea decât un dușman pe una dintre numeroasele liniile de separare din societate.

Odată atomizată, societatea poate, în sfârșit, să urmeze opinia publică confecționată de propaganda victorioasă, în vederea fericirii generale. Copiii au fost scoși de sub influența nefastă a familiei sau a Bisericii și sunt încredințați sistemului public de educație. La adăpost de credințele înapoiate ale părinților, ei pot acum să se bucure de libertatea de alegere sexuală, într-o atmosferă de „incluziune” și „toleranță” la care nu puteau spera anterior. La limită, copiii se pot identifica cu orice gen, personaj sau chiar animal, renunțând la povara identității stabile, asociate cu îndatoriri și cu virtuți. Fără proprietate privată, fără resurse de încălzire proprii și fără acces la surse proprii de alimentație, fără terenuri și fără animale în gospodărie, oamenii vor putea munci fără povara întreținerii proprietății și fără grija condițiilor de creștere a plantelor și animalelor, bucurându-se de toate bunurile anterioare ca de niște servicii, pe care le vor plăti cu „venitul de bază” garantat de către birocrația de stat.

Citește și: Noua utopie (1)

Deși complet dependenți de birocrația de stat ce a fuzionat cu marele capital, atent supravegheați de sistemul informatic și de telecomunicații digitale, paternalismul statului coercitiv este de preferat riscurilor asociate „pericolelor” ce pândesc în lume. Cine ar risca să fie azvârlit în afara sistemului protectiv, în bătaia vânturilor penuriilor și molimelor? Odată autentificați prin semnătura electronică, prin amprenta lor digitală, prin recunoaștere facială și cea vocală, ei pot lua parte la fericirea sistemului totalitar.[4] Supunerea lor este garanția securității personale, dar și a blândeții statului paternalist. Acesta nu va se va dovedi dur și neiertător decât cu Dușmanul, cel care încalcă „regulile comunității”, încurajând nesupunerea și zădărnicind consensul. Pentru cei supuși însă, întocmai ca un părinte bun, statul totalitar va eradica nesiguranța lumii în care încă mai trăim astăzi, înainte de realizarea Utopiei. Moneda digitală perfect supravegheată, ce înlocuiește plățile anonime în numerar, va elimina definitiv finanțarea unor activități nefaste. Fiind programabilă pentru a fi folosită într-un interval dat de timp, decis de Banca Centrală Guvernamentală, moneda digitală va face imposibilă acumularea de valori, pe care mafioții, teroriștii, traficanții de droguri se bazează în creare unor imperii ale fărădelegii. Facturarea electronică va face evaziunea fiscală imposibilă, din moment ce poliția secretă va cunoaște toate ofertele, prețurile, reducerile și contractele și va urmări toate tranzacțiile.[5] Identificarea facială a indivizilor pe străzi, aeroporturi, în intersecții, parcuri și instituții va eradica infracțiunile cu violență. Toți „cetățenii de bine” vor accepta Paradisul cu deplină bucurie. Pentru a se împlini profeția lui Joseph de Maistre, doar Dușmanul va trebui învățat să accepte să trăiască în noul totalitarism democratic, în care stăpânii spun poporului: „Voi credeți că nu vreți legea aceasta, dar vă asigurăm că o vreți. Dacă îndrăzniți să o respingeți, o să vă împușcăm ca să vă pedepsim că nu vreți ceea ce vreți”.[6]

Acum, Noua Utopie se încrede în ferma convingere a noilor conducători, trimiși de Providență pentru a pune capăt nefericii omenești. Cine să decidă planificarea fericirii, dacă nu marele capital bancar, informatic și tehnologic? Cine să pună în practică această planificare, dacă nu statul modern birocratic, cu legile, mecanismele constrângătoare și angajații săi? Ca expresie a Providenței, Noua Utopie nu se poate împiedica de critici, ezitări sau refuzuri. Orice dizarmonie ce ar proveni din opinii contrare nu este decât un semn de imperfecțiune. De aceea, „transparența decizională”, „consultarea publică”, „răspunderea guvernamentală” au devenit accelerat simple reminiscențe ale unei epoci desuete, în care oameni simpli, numiți „cetățeni”, credeau și aveau pretenția participării la decizii. Ei chiar votau partide și participau la referendumuri, încercând să aleagă dintre candidați și sperând să sancționeze deținătorii puterii. Prin organizare proprie, liberă exprimare, acces la surse alternative de informare, ei puneau în practică un echilibru al centrilor de putere. Când se simțeau marginalizați sau trădați de politicienii activi, deveneau ei înșiși activi în politică, formând noi partide și concurând în alegeri. Acesta este pluralismul pe care ei îl numeau „democrație”.[7]

Noua Utopie nu este posibilă, însă, fără ca ea să devină un sistem totalitar. În sens literal, nici un aspect nu poate scăpa planificării fericirii, deci statul trebuie să fie total. În sens practic, ideologia, propaganda, partidul unic, poliția politică și cultul personalității liderului (sau liderilor) sunt elementele sale definitorii. Lucrând împreună, cei cinci piloni formează armătura Noii Utopii. Viziunea inspirată este opera marii elite economice capitaliste, cea care definește ideologia „salvării planetei”, a „armoniei universale” între grupuri și indivizi, a „siguranței” tuturor locuitorilor. Unul sau câțiva dintre ei își vor asuma sarcina publică de a ghida „caravana umană” prin deșertul aspru al transformării societății. „Sacrificiul” lor nu va fi însă, inutil. Deținând aproape toate mijloacele de comunicare în masă, marile universități, centrele de cercetare și publicațiile științifice, și nu doar industriile în domeniu, marii capitaliști au resursele și mijlocele necesare unei propagande eficace, menită a impune tuturor versiunea „oficială”, „științifică”, în acord cu „progresul cercetării” și „spiritul secolului XXI”. În consecință, toți oponenții (indiferent de statutul lor științific) vor fi marginalizați public, ridiculizați și cenzurați.

Opinia publică, esențială funcționării totalitarismului, nu va putea niciodată trece de bariera informațională. Din contră, ea va exercita presiunea spre conformare, adâncind legitimitatea „versiunii oficiale”, promovând „știința”, ostracizând rebelii și rușinându-i pe cei (încă) sceptici. Astfel, calea către singura reprezentare politică binevoitoare, onestă și pretins dezinteresată este chiar partidul unic, cel care legiferează și pune în practică viziunea emanată de la cei care planifică fericirea, așa cum este această viziune sintetizată de ideologia triumfătoare. Iar tot acest progres are loc în ciuda Dușmanului. Acest dușman nu este altul decât ignoranța, răutatea, sabotajul și, uneori, opoziția frontală a celor sceptici. Aceștia sunt cei asupra cărora (supra)veghează poliția secretă, cu tot arsenalul rezultat din fuziunea dintre marele capital tehnologic și birocrația represivă omniprezentă. Pretextând apărarea fericirii tuturor cetățenilor, poliția politică va furniza sistemului de comunicare materialul necesar pentru cea mai extinsă cenzură, eliminându-i chiar și fizic, la nevoie, pe cei care se prăvălesc în mecanismul de orologiu al sistemului totalitar, riscând astfel să-l blocheze.

Niciodată oamenii (foștii cetățeni) nu vor putea invoca acte de cenzură, din moment ce acestea vor fi executate de terți privați, sub forma „regulilor comunității”. Niciodată nu vor putea invoca lipsa de alternativă politică, din moment ce singurul partid dovedit fidel transformării societății în vederea Fericirii este partidul unic. Niciodată nu vor putea acuza abuzurile poliției politice, pentru că ele sunt acțiuni legitime împotriva Dușmanului, esențiale atingerii Țintei Finale. Niciodată nu vor percepe cenzura, pentru că ea este destinată doar „îndreptării” celor căzuți în eroare, celor plini de ignoranța Scopului. Cei care simt, gândesc și trăiesc în vederea Marii Armonii, cei care și-au abandonat orice pretenție de individualitate, cei care sunt în consonanță cu propaganda, cei care-l urăsc de moarte și-l denunță pe Dușman, ei vor fi gata să guste din nectarul fericirii totale. Ca păsări crescute în colivie, pentru ei George Orwell a scris pe zidurile Lumii Noi, în acel grai neomenesc care este Nou-Vorbirea: „războiul este pace”, „ignoranța este putere”, „libertatea este sclavie”.[8]

[1] Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, New York, Free Press, 1992.

[2] World Economic Forum, 8 predictions for the world in 2030, clip video publicat pe pagina WEF (https://www.weforum.org/agenda/2016/11/8-predictions-for-the-word-in-2030) și pe contul său de Facebook (https://web.facebook.com/watch/?v=10153920524981479). Pagina WEF a fost ștearsă, dar citată între timp în publicații științifice economice, precum: Richard Stewart, Michael B. Charles, John Page, „A future with no individual ownership is not a happy one: Property theory shows why”, Futures, vol. 152, septembrie 2023 (disponibil la https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0016328723001131, consultat la 05.01.2024). Atunci când toate publicațiile tipărite vor dispărea definitiv, dovada probei unui discurs, afirmații, sau idei va fi infinit mai greu de făcut. Poliția politică, folosind instrumente informatice specifice, va avea sarcina de a elimina dovezile contrare prin cenzura care invocă „știrile false”, „erorile” și „dezinformarea”.

[3] Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, București, Humanitas, 2007.

[4] Autoritatea pentru Digitalizarea României, în subordinea Guvernului (https://eidas.gov.ro/roeid/, consultat la 05.01.2024), a emis deja o aplicație electronică (numită ROeID) pentru înregistrarea datelor biometrice asociate cărții de identitate și telefonului celular personal. Cetățenii pot obține voluntar contul ROeID (https://www.roeid.ro/cetateni, consultat la 05.01.2024), dar el este deja asociat cărții de identitate electronice, ce se eliberează automat de la 01.01.2024 celor care împlinesc 14 ani și celor cărora le-au expirat vechile cărți de identitate.

[5] Sistemul de facturare electronică din România, numit e-Factura, implementat la 1 ianuarie 2024, este supravegheat de un serviciu secret, anume de Serviciul de Telecomunicații Speciale.

[6] Citat de Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii, p. 190.

[7] Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție, Iași, Institutul European, 2000.

[8] Nou-Vorbirea este noua limbă destinată a orienta noua conștiință, ca produs al statului totalitar. Vezi George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, Iași, Polirom, 2019.