Noua corectitudine politică

Manufacturarea consensului în postliberalism se realizează printr-o corectitudine politică pe care o denumesc aici „nouă” deoarece îi dau o altă semnificație decât cea obișnuită. Mai întâi, însă, câteva explicații. Prin manufacturarea consensului denumesc operațiuni deliberat concepute pentru a impune la nivel de spațiu public/mediatic/online anumite teze dominante ale puterii. Prin postliberalism înțeleg societățile occidentale, foste democrații liberale, care se află în plin proces de tranziție către un regim autoritarist corporatist.

Spre deosebire de regimurile comuniste, impunerea unui fals consens al tezelor dominante se face în postliberalism nu prin monopolul tehnic al mijloacelor de informare, ci prin monopolul asupra discursului. Acest monopol nu are nevoie de o unică sursă de informare, ci de alinierea pluralității de surse la agenda puterii. Astfel, mijloacele de informare reproduc tezele puterii. Jurnalismul nu mai înseamnă raportarea critică la ce spun cei puternici, fie că e vorba de stat, fie că e vorba de actori privați, ci se transformă în purtător de mesaj, în agenție de PR. Internetul, care părea, la un moment dat, un spațiu care va împiedica această tendință, a devenit la rându-i un mediu puternic controlat prin agitarea amenințării „știrilor false” și a „dezinformării”, de unde apariția noii industrii de „verificare a faptelor”.

Astfel, „mainstream media”, industria de „fact-checking”, rețelele de socializare, motoarele de căutare reglate algoritmic formează un complex propagandistic care impune o nouă „ortodoxie” (adevăruri oficiale care nu trebuie chestionate, ci trebuie preluate și reproduse necritic). Această nouă „ortodoxie” este noua corectitudine politică, ce nu se rezumă nicidecum la ceea ce conservatorii denunță drept PC (neomarxism, transgenderism etc).

Noua corectitudine politică înseamnă că, spre exemplu, jurnaliștii renunță la postura lor de „câini de pază” ai democrației, ai interesului public, renunță la datoria de a chestiona puterea și de a căuta adevărul, și devin căței de pază ai puterii. Jurnalistul se ghidează după alte imperative, după ceea ce se numește, în contextul american, „claritate morală”. Cu alte cuvinte, jurnalistul va transmite ceea ce e oportun și imperativ, nu ceea ce e adevărat sau de interes public. Nu e oportun să vehiculezi teza originii virusului în laborator. Nu e oportun să chestionezi „știința” măștilor. Nu e oportun să pui la îndoială vaccinul. E imperativ să reproduci tezele lui Fauci; să preiei ca atare „știința” CDC & Pfizer, să justifici orice aberație, indiferent de costurile sociale și umane.

Aceasta n-are nicio legătură, evident, cu dezbaterea liberă și critică, despre care până mai ieri oricine se pretindea (filo)occidental afirma că e însăși baza și explicația pentru prosperitatea și civilizația apuseană. Pluralismul, existența „ereticilor”, a gândirii critice, toate acestea au dispărut și sunt puternic contestate de pe pozițiile unui moralism dubios și meta-fariseic. Cine deviază de la linia oficială, fie că vorbim despre pandemie, conflictul cu Rusia, energie și climă, trebuie, în numele aceluiași moralism, denunțat ca, practic, dușman al poporului (propagandist al Kremlinului, dezinformator, prieten al antivacciniștilor etc.). Exemplele lui Tucker Carlson, Joe Rogan, Russel Brand sunt instructive în acest sens, ca să ne menținem la spațiul mediatic și online.

Odinioară, în cultura apuseană, argumentul forte al lui John Stuart Mill despre principiul libertății de exprimare era aproape de la sine înțeles. Mill spunea că fie de ar fi o singură opinie dizidentă față de consensul majoritar, aceasta nu trebuie suprimată, pentru că ea ar putea fi, chiar dacă minoritară, adevărată sau măcar parțial adevărată. Și chiar de n-ar fi adevărată, anularea ei ar transforma opinia acceptată într-o dogmă, ceea ce ar sufoca gândirea liberă. În America se mergea atât de departe cu acest principiu, încât până și tezele negaționiste despre Holocaust erau îngăduite, iar ACLU, în anii 70, cu tot stângismul organizației, a obținut în justiție dreptul unor neonaziști de a organiza un marș.

Dar toate acestea sunt acum de domeniul istoriei. Occidentul, cu SUA în frunte, a intrat într-o perioadă întunecată, în care scientismul, gândirea unică și imperativele decise de complexele și rețelele de putere se constituie într-o nouă corectitudine politică. Evident că ce se întâmplă în centrele de putere apuseană se transferă și la noi, în periferie. Nu trebuie să definim foarte concret conținutul acestei noi corectitudini politice. O recunoaștem acolo unde opiniile dizidente față de tezele dominante sunt înfierate drept „conspiraționism”, „putinism” etc. și sunt cenzurate în diferite forme.

Cu toate că această nouă formă de gândire unică este adaptată contextului postliberal, este la fel de credibilă ca și propaganda unică a regimurilor comuniste. De aceea CNN și cei asemenea CNN au ratinguri în plină prăbușire.