Există o nevoie a redresării economice unde jupânii zilelor noastre pare că își rup coatele pentru PNRR-ul mult visat, iar laptele și mierea va curge râuri, râuri pe autostrăzile „ca afară” din visele iobagilor.
Problema e că iobagul rânjește degeaba la binefacerea boierului de la Viena sau de aiurea, autostrăzile vor fi, dar nu unde e nevoia iobagului; calea ferată se va face dar nu unde vrea iobagul.
El trebuie să fie docil și să stea în banca lui să se bucure de binefacere pentru a putea zice: „totuși se face ceva”!
Deși el vede că nu e în regulă, dar rânjește așa în dorul lelii să nu piardă bruma pe care ar putea să o aibă. Așa parcă suntem noi sortiți: drumul tot cărare, casa tot bordei. S-a împământenit ideea de a face totul pe jumătate, cum o fi e bine și așa, să zicem „a, da”, ”bine, bine” și „lasă, lasă”; muncă puțină și bani cât de mulți și dacă se poate pe spinarea altora cu atât mai bine; discrepanță între ceea ce zic, fac și gândesc; drumul ocolit și nevoia imediată.
Dar pe noi nu trebuie să ne impresioneze casele vechililor din București ori din alt colț de țară. Acolo nu e munca lor, ci grija și nevoia țării. Nu el a muncit, ci a scos la mezat ce nu era a lui.
Nici autostrada, nici calea ferată și nici altceva nu trebuie să ne impresioneze, căci nu pentru noi le fac, ci pentru grijile și nevoile altora sunt făcute. Grija noastră mai pe urmă sau deloc. Iobagul trebuie să îndure că de aceea e iobag.
Noi tot iobagi pe moșia altora, tot săraci și rupți în coate… Doar că în toată această lehamite generală există în interiorul poporului oameni care s-au dat de o parte, o Românie profundă, care nu participă la întins mâna și nici la fericirea mult visată. Ea stă retrasă și așteaptă ca steaua ei să vină.
Statul român actual nu apără bogățiile țării, ci apără îmbogățirea străinilor de români. Politicește suntem vasali, iar social iobagi. Și face aceste lucruri pentru că suntem sucursala de la gurile Dunării a occidentului și a sateliților economici rusești. Grija lor întâi și niciodată a țării!
Națiunea română, România profundă, stă deoparte de viața economică și politică; deoparte de acest stat liberal-democrat, care și atunci și acum ajută pe alții în loc să se ajute pe sine. Noi suntem într-o rezistență pasivă!
Această rezistență pasivă trebuie să devină una activă, dar cine să și-o asume? Pentru a ne asuma așa ceva trebuie să avem conștiința generației lui Petre Țuțea și să mai știm ceva: „că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile și ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.”
