Odată cu prăbușirea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, Iranul devine o pradă pentru Imperiul Britanic colonial. Cu toate că Iranul deține resurse semnificative de gaze și alte zăcăminte, petrolul reprezintă una dintre marile bogății ale fostului Imperiu Persan.
Britanicii, precum alte mari puteri coloniale de mai târziu, pe lângă forța militară, s-au folosit de tehnologia prelucrării resurselor ca de un permis de intrare.
Abia la începutul perioadei Războiului Rece, Iranul dă semne puternice de independență sub conducerea lui Mossadegh. Intenția conducătorului iranian de naționalizare a resurselor proprii se lovește de data aceasta nu doar de interesele britanice, ci şi de cele americane, Imperiul Unchiului Sam fiind în plină ascensiune a extinderii sale globale.
În consecință, Mossadegh a fost înlăturat în 1953 de la putere printr-o lovitură de stat orchestrată de CIA și MI6. Este adus la putere Şahul Reza Pahlavi care va beneficia de o puternică susținere occidentală. Aceasta este perioada de maximă occidentalizare a Iranului, care se va reflecta în stilul de viață laic. Perioada aceasta este una de boom economic pe fondul creșterii prețului petrolului. Acest fapt a dus şi la problemele regimului, creșterea corupției, formarea unei oligarhii financiare. Nu în ultimul rând, în pofida adoptării unei culturi mai liberale la nivelul societății, regimul a devenit extrem de dur şi coercitiv prin poliția politică SAVAK.
Însă aceste condiții nu erau sine qua non pentru prăbușirea unui regim. În general, există un tip de istoriografie inocent voită care preferă mereu pe post de explicații a prăbușirii regimurilor cauzele intrinseci, un fel de cauze naturale implacabile aidoma unui organism aflat în descompunere. Însă culisele istoriei arată de cele mai multe ori că fără loviturile aplicate din afară, nu se prăbușește nimic. Stagnări şi crize au fost și în societățile liberale occidentale, dar de la sine nu s-au prăbușit.
Așa – zisa revoluție iraniană din 1979, soldată cu alungarea Șahului, a putut avea loc și cu sprijinul discret al Americii care era nemulțumită de politica petrolieră șantajistă iraniană. E unul dintre multele exemple de joc dublu al marilor puteri în raport cu regimuri pe care le instalează și le sprijină până la un anumit punct.
În același timp, în contextul Războiului Rece cu URSS, regimurile religioase musulmane erau preferate de către Washington, dat fiind faptul că statele laice erau mai deschise ateismului bolșevic propagat de către URSS. Însă chiar dacă balanța susținerii putea înclina în funcție de unele particularități ideologice, principalul resort geopolitic l-au reprezentat mereu resursele. Iar jocul geopolitic e mereu dublu.
De pildă, în plin Război Rece între URSS și Occident, livrarea de energie de la Moscova înspre capitalele Europei de Vest era una la parametri substanțiali. Politica aceasta de cooperare energetică a atins apogeul ulterior odată cu conducta North Stream 1 realizată în timpul mandatului cancelarului Gerhard Schroeder și North Stream 2 de către Angela Merkel.
În aceeași notă a jocului dublu se înscrie şi ajutorul secret livrat de SUA, Iranului, în perioada războiului cu Irakul, 1980 – 1989. La nivel oficial, Irakul era susținut de către forțele occidentale, în timp ce Iranul beneficia de sprijin pe linia Rusia – China – Pakistan. Cu toate acestea SUA via Israel a oferit un anumit sprijin militar Iranului, care oficial era un regim ostil Americii. Una dintre motivații era dată de legăturile militare între cele două state păstrate și după înlăturarea Şahului, ceea ce conferea un atu Americii în cazul unei acțiuni de înlăturare a Ayatolahhului Khomeini.
Jocul dublu geopolitic funcționează şi astăzi după aceeași logică în pofida antagonismului militar – politic. La fel cum în jocul politic, oligarhii pariază financiar în ambele tabere politice antagonice la fel fac şi marile puteri. O altă trăsătură a acțiunii puterilor neocoloniale o reprezintă sprijinul otrăvit. Vezi cazul dictatorului libian, Gaddafi, care s-a bucurat de susținerea de imagine a Franței lui Sarkozy, pe care l-a onorat cu 50 de milioane de euro, bani negri pentru campania electorală a fostului preşedinte francez.
Ca răsplată pentru finanțarea campaniei sale de către Gaddafi, Sarkozy a angajat Franța în 2011 în acțiunea de asasinare a dictatorului libian cu prilejul operațiunii ”Primăvara Arabă” inițiată în 2010 de către America lui Obama. Fiul colonelului Gaddafi a dat la iveală după uciderea tatălui său, întregul troc sângeros. Recent, justiția franceză l-a condamnat pe Sarkozy în acest caz la cinci ani de închisoare.
Celebrul personaj al telenovelei americane, Dallas, JR Ewing finanțează căderea unui guvern într-o țară din Orient. Când omul său de legătură îi comunică impasul operațiunii acesta răbufnește: „Trebuie să găsești un oportunist lacom într-o mare de fanatici”.
Noua putere instalată devine prietena Americii, iar petrolistul texan este exonerat de către tribunal pentru una dintre cele mai grave acuzații, implicarea în schimbarea unui regim al unei țări străine. Morala nescrisă de super putere spune că dacă încalci legea în avantajul țării tale ești patriot.
În acest caz oligarhul texan reprezintă puterea americană, așa cum oligarhii ruși, americani, chinezi sau UE își întind tentaculele economico – politice în țările cu autonomie șubredă. În concluzie, marile puteri pierd cel mai mult de pe urma naționalizării. Dușmanul de moarte al marilor puteri coloniale sunt guvernele naționaliste care legiferează naționalizarea resurselor.
