Moarte la capătul telefonului

Mi-am sunat astăzi ginecologul și m-am programat la avort. Parcă aș fi plănuit și comandat o crimă, așa m-am simțit. Părinții mei nu vor să audă de a avea un copil la vîrsta mea, ar fi mai bine să nici nu le spun. Iubitul… cum să-l mai numesc așa? Cică nu e treaba lui, să rezolv problema, face el rost de bani pentru a înfăptui crima perfectă, unde nimeni nu e pedepsit aici pe Pămînt de justiția omenească. Dar cea divină?

Nu știam ce e ura pînă acum. Acum știu. Mă urăsc pentru că nu am curajul să lupt pentru pruncul meu din pîntece, îl urăsc pe el, îmi urăsc părinții și pe toți cei ce nu îmi sunt alături în mod real. Ba mai mult, îmi stau împotrivă! Mă doare că mama și tata nu se bucură că sunt bunici. Sunt, da, din momentul concepției. Primul lor nepot sau nepoată. E mai important pentru ei statutul social și ce ar zice lumea decît viața mea și a pruncului. Îmi urăsc partenerul, care nu știe să fie bărbat, să-și asume consecințele faptelor sale și să fie TATĂ. Pînă și prietena mea cea mai bună m-a sfătuit să îl dau afară, că e mic, că nu simt nimic, că va trece criza în care mă aflu, că pot avea alt copil la momentul potrivit… Dar care e momentul potrivit? Cînd vrem noi sau cînd știe mai bine Domnul… Și dacă, după această sarcină terminată în avort, așa tînără, nu voi mai putea avea copii niciodată?

Mă sperie gîndul de a avorta, deși pare singura opțiune. Am citit pe net mărturiile unor mămici după avort și parcă deja simt aceleași lucruri. Durerea fizică, sufletească mai ales… Și acel gol din suflet ce nu mai poate fi umplut de nimeni și nimic. Deznădejdea, lipsa puterii de a mă ierta că am decis să iau o viață nevinovată. Oare Dumnezeu mă va ierta vreodată? Ce e de făcut? Știu că El e mare și bun și iertător. O știu din predicile de la biserica din sat, din copilărie, cînd bunica mă ducea la slujbă să mă împărtășească în fiecare săptămînă de vacanță petrecută la ei. Și părintele, bătrîn, cu o barbă ca de Moș Crăciun, cu cît drag mă privea, eram singura fetiță de acolo. Mai erau cîțiva băieți din vecini, doi-trei bărbați și multe, multe babe. De ce oare atîtea femei bătrîne acolo?! Încerc să deslușesc în privirea lor ce găsesc aici, de vin duminică de duminică. Bunica îmi povestea că, odată, era plină biserica de copii și părintele le împărțea după slujbă dulciuri, fructe, colivă, ce primea și el. Gîndindu-mă la asta, parcă văd acum o urmă de tristețe în ochii săi la Liturghie, durerea de a se goli parohia sa de prunci și biserica unde slujea de zeci de ani de copii.

Îmi revin din visare, căci sună telefonul. E prietenul meu, speriat. Nu l-am auzit așa niciodată. Zice că a visat azi-noapte un copil frumos, blond, ce, dintr-o dată, îi apare rupt în bucăți, ca într-un film de groază. Îi tot repetă: Tată, de ce i-ai lăsat să mă omoare? De ce nu mă iubești? E tare panicat, vrea să dea înapoi, nu mai e acum așa chitit pe avort. Zice că va fi bine, nu știe ce și cum va face, dar ne vom descurca, poate ar trebui să păstrăm copilul. A făcut niște cercetare pe net și a găsit și alte soluții, l-am putea da spre adopție. Sau am putea cere sprijin de la o asociație ce ajută femeile în criză de sarcină. Cică nu sunt multe în țară, iar în orășelul nostru mic de provincie, nici măcar una. Dar am putea încerca să vedem ce iese.

Îndoiala s-a cuibărit acum și în sufletul meu. Dacă greșesc făcînd avort? Și totuși, cum mă voi descurca? Am de terminat liceul, de făcut musai o facultate, de găsit un job. Copilul ăsta neașteptat și nedorit acum mi-a dat planurile de viitor peste cap. Ce vor zice părinții? Știu că mama a făcut și ea niște avorturi, deși era deja căsătorită cu tata. Ce norocoasă sunt că m-am născut! După mine, mama nu a mai putut avea copii, deși au tot încercat. Unde sunt oare acum frații și surorile mele? Le e bine acolo?

Îmi vine să-l sun pe doctor să anulez programarea. Am fost ieri în parc și erau așa mulți copii acolo. Ca niciodată! Parcă era un semn de sus, pentru mine. Să las să traiască viața din pîntecele meu. Am puterea asta eu? E teribil să simți că ai drept de viață și de moarte asupra altei ființe! Am oare curajul să fiu leoaică pentru bebe și să-l nasc, în ciuda tuturor? Mă bucură cumva și faptul că tatăl copilului pare să nu mai vrea să curmăm o viață, că așa ar fi mai bine pentru noi și viitorul nostru. Ciudat acel vis! Cum l-a întors din calea sa de complice la crimă. Dar ai lui ce or zice? Le-o fi spus? Nu cred, că nu mi-a zis nimic de asta.

Oare întîmplător m-am întîlnit, zilele trecute, cu o colegă de clasă din gimnaziu? Era cu un bebeluș și nu am știut că e mamă pînă cînd nu am vorbit și am povestit vrute și nevrute. Ne înțelegeam bine în școală și nu o mai văzusem de vreo 2-3 ani. Era atît de fericită, deși singură. Tatăl copilului fugise după ce o lăsase gravidă. De fapt, nu era singură, avea cu ea un dar minunat, o fetiță așa drăgălașă!

Oare așa ar fi și fetița mea? Nu știu de ce, dar parcă așa simt, că e o fetiță în burtica mea…

A fost ciudat să o văd transformată pe Irina, ea care fuma, schimba des prietenii și umbla mai mult dezbrăcată. Acum purta o rochie elegantă lungă, portocalie. Îmi povestește că L-a cunoscut pe Dumnezeu, că duce mult mai ușor ,,povara” de a fi mamă singură de cînd a descoperit puterea credinţei şi merge des la biserica de cartier. Îmi vorbeşte frumos de duhovnicul ei, că îi este sprijin şi scut cînd o năpădesc necazurile sau tristeţea şi cînd are de luat decizii grele.

Am schimbat numere de telefon cu promisiunea revederii. Nu i-am spus că sunt mamă şi ce am de gînd să fac. Mi-era teamă să nu mă judece! Ar fi fost încă un om rău cu viaţa noastră, deşi am senzaţia că s-ar fi bucurat şi ar fi încercat să mă facă să mă răzgîndesc.

Am mai sesizat un detaliu, insignifiant (?): sunt programată la avort pe 14 octombrie. Era singura zi disponibilă a doctorului, căci ,,abatorul” său (unde zilnic curge sînge nevinovat) de pe strada Cimitirului e mereu suprasolicitat… Îmi piere țara și neamul. EU ce voi alege, viața sau moartea? Vremelnică și veșnică…

Bogdana

(mărturia nu prezintă o întîmplare reală)