Misterele unui concurs din 1982

0

Am urcat emoționată scările în formă de melc ale bătrânei săli Dalles, într-o seară încruntată de joi.

Simțeam că mă îndrept spre (o) Cunoaștere rară, mediată de un artist. Că mă voi desprinde binefăcător, pentru cîteva zeci de minute, dintr-un sfârșit de noiembrie cam depresiv, cu alegeri prezidențiale ratate și cu lideri politici meschini. Dar și că voi reveni obligatoriu, în același loc, în fiecare joi seara. Citisem întâmplător anunțul despre un curs de cinematografie și am îndepărtat, în zilele premergătoare, toate piedicile inerente, problemele, obligațiile care se cereau a fi rezolvate, pentru a fi acolo. Nu reținusem subiectul anunțat pentru seara respectivă, ci doar că vom viziona săptămânal, sub o baghetă specială, filme de marcă. Nu o cunoscusem înainte pe Elena Dulgheru, cea care-l citise cândva într-un mod unic pe Tarkovski și care descifrase taine și cărări neștiute până la ea, dar așteptam demult această întâlnire.

Ca o gazdă desăvârșită, ne-a creat cu delicatețe cadrul pentru a intra în Povestea aleasă pentru prima seară a cursului. A stat cumva, de la început, în semi-umbra subiectului: Concurs nu este un film care merge povestit sau poate fi pregătit în culise, Concurs este un film care se privește, care te trage de mânecă și care, în mod obligatoriu, se trăiește.  Doamna Dulgheru ne-a vorbit despre regizor, despre afinitățile cu filmografia lui Tarkovski a peliculei din seara aceea și ne-a avertizat că vom întâlni o pleiadă impresionantă de simboluri. A zâmbit apoi, și ne-a lăsat singuri în pădurea din film pentru a participa, fiecare, conform propriei conștiințe spirituale, artistice și emoționale, la traseu.

***

Capodopera realizată de regizorul Dan Pița în 1982, în plin regim ceaușist, are o distribuție de excepție și un scenariu care, datorită simbolurilor prezente la tot pasul, se pliază pe diferite interpretări. Când filmul a început să se deruleze, de pildă, eram fixată în clișeele cvasicunoscute: o creație de critică socială, o peliculă curajoasă care scoate în evidență ipocrizia discursului oficial al Partidului Comunist Român, limbajul de lemn și  închistarea cadrelor de partid.

Subiectul este banal: un colectiv de oameni ai muncii participă la un concurs de orientare turistică ținut într-o pădure. Sosesc aici, aduși într-un autocar galben, sosesc însoțiți de toată clișeistica din gând și din faptă a oamenilor muncii. Acțiunea, dacă se poate numi astfel, constă în descoperirea indiciilor din pădure care ajută grupul să parcurgă traseul prestabilit astfel încât să ajungă la destinație înaintea altor echipe  competitoare.

Colectivul de oameni ai muncii este condus de șeful de secție a cărui soție, inițial înscrisă-n competiție, renunță inopinat să mai participe la concurs din motive de naturel simțitor (se cuplase cu șoferul autocarului sfidând, oarecum, morala socialistă). În lipsă de soluții, șeful apelează la un puști aflat prin zonă și care, pe nesimțite, se transformă în Călăuza grupului. În planul prozaic, asistăm la tot felul de incidente mărunte: ba scapă niște găini dintr-un tir, ba se rătăcește cineva, altul își luxează piciorul (știți cum vine treaba, incidente de parcurs). Fiecare din membri avea câte o însărcinare: unul controla busola, altul ducea rațiile de mâncare iar altul deținea o condiție fizică superioară, asigurând celorlalți securitatea în traseu.

Am dat deoparte primul văl și am descoperit că, întocmai ca Mircea Eliade, și Dan Pița introduce în film semne care ne decriptează realitatea din spatele jocului, deseori grotesc, pe care ni-l înfățișează aparențele.

Pasagerii autobuzului galben, vizitatorii pădurii erau, dintru început, trăitorii banalului cotidian înțesat de truisme, de lozinci și de falsitate. Niciunul din ei nu părea  pregătit să parcurgă Drumul. Mens sana in coropore sano. Orientarea e o dovadă că omul e stăpân pe natură: trăiau după prescripțiile simțului comun, neavând acces la o experiență proprie și la o trăire autentică.

Busola reprezintă un instrument, o invenție, o mașină. E o expresie a raționalismului științific iar a o urma orbește stă într-o opoziție evidentă cu a urma o Călăuză (expresie a Adevărului întrupat în Persoană). Într-un concurs de orientare busola este determinantă fiindcă îți arată direcția și te ajută să nu te rătăcești. În planul realității profunde, unde cursa este însăși viața, direcția reprezintă sensul vieții. Tocmai de aceea, în cursa în care se angajează pasagerii autobuzului galben, ei participă la inițierea într-o realitate superioară. Atunci când avem acces la sacrul camuflat în profan, busola (instrumentul rațiunii științifice) este de prisos.

Nu știi semnele? Îl întreabă Mitică (Gheorghe Dinică în film), arogant, sigur pe cunoașterea lui rațională, pe Puștiul – călăuză (un alt Andronic din Șarpele lui Mircea Eliade). Ce fel de semne? întreabă Puștiul. Mitică îi transmite șefului că noul membru al Grupului nu poate merge cu ei fiindcă nu are acces la semnele cunoașterii profane.

Pe parcurs, asistăm la înfruntarea dintre șeful formal (Bărbulescu, interpretat de Vladimir Juravle) sprijinit de ceilalți membrii ai echipei, și Păzitorii Regulamentului, deținătorii autorității reale: călăuzitorul profan, care se ghidează după busolă – Vasile (Valentin Uritescu în film), respectiv Panait (Ștefan Iordache), care doar aparent se supune șefului formal având altă comandă din exterior, cea a Securității.

Sosirea Puștiului (Claudiu Bleonț), îngerul de lumină care se botează sub ochii lor în apa bălții și care nu-și dezvăluie numele, atrage după sine invazia Sacrului (sub forma nunții tradiționale, convoi de nuntași, muzică lăutărească) ce duce la distorsiuni, la pierderea busolei (călăuzitoarea lumii materiale). Atingerea tulburătoare a planurilor, lumilor, e o hierofanie consacrată în scrierile eliadești. În lumea desacralizată materialist-dialectică a concursurilor de orientare turistică, într-o pădure supravegheată de securiști, într-un moment de împerechere vulgară, pătrunde cu fast un convoi de nuntași de acum un secol!

Asistăm mai departe la vindecări miraculoase și la învierea morților. Îngerul – călăuză îl readuce la viață pe intelectualul încastrat în norme și care justifica laș pietrificarea vieții prin dictoane latine. Vorbea o limbă moartă și aștepta învierea. Tot îngerul coboară în Infern pentru a-l scoate de acolo pe Mitică, brusc devenit străin de ei.

Păzitorii Regulamentului se scandalizează și încearcă să instige grupul împotriva celui care-i mântuiește, trimiterile biblice fiind evidente.

În fapt, întregul plan al filmului stă așezat pe binecunoscuta tehnică eliadescă a camuflării sacrului în profan. E El, călăuza, Cel care, cu pelerina aurie fluturând pe fondul verdelui crud al pădurii, urcat pe un Pegas are deschise Căile, e El Cel care înaintează către Lumină, trece de Porți și intră în Rai. Tema mașinii cu farurile aprinse în pădure apare în Noaptea de Sânziene a lui Eliade. La fel cum strigătele de ajutor ale femeii disperate le regăsim Nopți la Serampore. 

***

Există însă anumite aspecte surprinzătoare (enigmatice?) ale filmului, greu de înțeles publicului de la momentul premierei dar care nouă, astăzi, ne sunt recognoscibileSă spună fiecare tot, să se spargă buboiul. Spre sfârșitul concursului, schimbarea petrecută în cei mai mulți dintre ei este reprezentată de faptul că încep să vorbească deschis despre problemele lor și ale celorlalți. Deși pe tot parcursul filmului există o luptă surdă între protagoniști, în final totul devine pe față: dac-a văzut ceva să spună. Călăuza distruge ierarhiile, șefii reali și șefii aparenți (putem compara limba de lemn a activiștilor cu rigiditatea evreilor unde Iisus schimbă legea veche). Cei buni încep să vorbească, să rupă tăcerea, lașitatea.

Filmul se constituie într-un document important din perspectivă istorică cu privire la promovarea în societatea românească a ceea ce s-a numit abia mai târziu glasnost, politică de transparență a vieții publice, ce însoțea schimbarea de orientare din fosta Uniune Sovietică, începută în 1985 de fostul președinte M. Gorbaciov. Să nu uităm, Concurs este lansat la noi în 1982! Leit-motivul peliculei este în fapt foarte limpede exprimat.

„Un adevăr spus pe jumătate este mai rău decât minciuna; el poate estompa pentru un timp fenomenele dureroase, le poate împinge undeva în adâncuri, însă nu le vindecă și, prin urmare, împiedică dezvoltarea normală, sănătoasă”, spunea Mihail Gorbaciov. Glasnost a urmărit să-i determine pe cetățenii sovietici să discute public problemele sistemului lor și să caute soluții, fiind lansat oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986. Noua concepție trebuia implementată în colectivele muncitorești. Or, pelicula chiar asta face: urmărește schimbarea de mentalitate din cadrul unui asemenea colectiv prin noua orientare: discutarea liberă a problemelor. Contrar a ceea ce s-a vehiculat, nu cred că filmul ar avea de-a face cu mesajul de protest, cu introducerea unor șopârle prin care să critice regimul, nu este un film îndreptat explicit împotriva lui Nicolae Ceaușescu și nici măcar nu ridiculizează concepția socialistă așa cum ne-ar putea părea azi.

Pelicula are ca subiect promovarea unei noi orientări în politica socialistă, iar funcția sa este una de pregătire. Din acest punct de vedere, subiectul ales, orientarea turistică, se pretează foarte bine. În fapt, în limbajul epocii cuvântul „orientare” avea o puternică componentă politică. Orientarea statelor socialiste de pildă era un termen comun oricărui buletin de știri.

Faptul că filmul anticipează ceea ce mai târziu va purta numele de glasnost în Uniunea Sovietică poate că nu va părea cititorului atât de straniu. În fapt, perioade de dezgheț au mai fost iar dacă un regizor român cerea în 1982 o mai mare transparență și libertate de exprimare nu constituie în sine ceva extraordinar. Cu toate acestea, este important de reținut că transparența și exprimarea liberă din Concurs se referă strict la relațiile din cadrul unui colectiv muncitoresc! Adică exact conceptul gorbaciovist de glasnost lansat în 1986. Glasnost în tradiția rusă se referea inițial la publicitatea proceselor din justiție, termen permutat apoi în domeniul managementului întreprinderilor și abia ulterior, din 1988 extins la libertățile cetățenești, în primul rând libertatea cuvântului.

Dacă am stabilit subiectul manifest al filmului, trebuie mai departe observat că noua orientare nu se naște spontan în cadrul colectivului și nici nu vine implementată de sus, de la cei care stabileau regulile jocului, „concursului”. În mod neașteptat, cineva din afara colectivului de oameni ai muncii sosește și stabilește noua orientare, fără a mai ține seama de busola consacrată și de liderii colectivului, care realizează pe parcurs că au devenit inutili și încearcă să reacționeze. 

Această călăuză providențială este tânără și îi conduce pe oamenii muncii cu experiență pe calea dificilă a „schimbării orientării”. Călăuza, precum în Scriptură Păstorul care-și pune viața pentru turma sa, intră în apa tulbure și primejdioasă. Puțin lipsește ca masivul copac uscat și mort să nu-l strivească. Să fie o aluzie la structurile rigide KGB-iste care încearcă a se opune noului și tânărului lider care va sosi – Mihail Gorbaciov?  

Eu zic să ne descotorosim de el, să-și vadă de treaba lui, el cu drumul lui, noi cu drumul nostru!” șoptește instigator Vasile, deținătorul busolei și păzitorul Regulamentului (Valentin Uritescu). Este, în fapt, discursul oficial ceaușist despre calea proprie a socialismului românesc. 

Semnificațiile politice ale filmului Concurs nu se opresc aici. Intriga peliculei debutează cu un careu rebusistic și cu o soluție dată de Călăuză: GRUP, termenul semnal. Ulterior, toți îmbracă treningurile, uniforma de grup. Membrii grupului sunt avertizați în permanență că este necesar să rămână împreună și nimeni să nu se rătăcească fiindcă ”pădurea este primejdioasă” iar schimbarea orientării ideologice presupune mari primejdii. Cine iese din grup moare fiindcă terenul este minat și elicoptere de supraveghere zboară neîncetat. Fără călăuză vei sfârși prost, deseori se văd cruci ale celor rămași izolați în pădure. Nimeni nu te poate salva atunci când te rupi de grup.

Grupul nu este singurul concurent. Mai acționează în pădure și altele. Ba chiar Călăuza – Puști ar fi fost tentată să se alăture grupului Oanei (Oana Pellea) dar… altfel s-a stabilit. Au mai fost, oare, și alte încercări care s-au soldat cu eșecuri despre care vorbesc crucile din pădure?

Mesajul din Concurs este adresat unui grup conspiraționist care pregătește România pentru glasnost (în fapt societatea deschisă), care era în permanență filat de Securitate iar orice greșeală (ieșirea din grup și de sub protecția Călăuzei – URSS) conduce la pierderea vieții? Ne întrebăm…

Să nu uităm că grupul părăsește autocarul galben, poate o trimitere la celebrul yellow submarin al lui Beatles (simbolul societății închise).

Iarăși, anumite detalii ale filmului par și azi șocante: Infernul în care coboară Călăuza este chiar Fortul 13 de la Jilava (inundat cu apă atunci). Observăm la începutul peliculei prim-planuri cu eprubeta în care se zbate un cobai în timp ce deasupra zboară fluturi. Eliberarea, ca în Gorky Park, lansat în 1983, este aproape. Phoenix lansase deja Canarul…

Pelicula este înțesată în continuare de simbolurile mesagerului. Deținătorul busolei și apărătorul sistemului (Vasile – Valentin Uritescu) împinge înciudat calul alb (inorog) ce are tatuat pe coapsă cifra 200, cunoscută în numerologie ca încorporând un mesaj puternic legat de parteneriat și diplomație. Calul înseamnă solul (mesagerul). Din această perspectivă, mesajul schimbării de orientare pare să vină din zona diplomatică. Iese ușor în evidență faptul că privim o oră și jumătate cum un tânăr călăuzește 8 persoane pe cărările înșelătoare ale unei păduri. Tratatul de la Varșovia avea 8 membri.

Chiar după evenimentele din 1989 care au condus la dizolvarea Tratatului de la Varșovia și prăbușirea CAER, despărțirea de ”călăuzirea” Moscovei nu va conduce la dizolvarea Grupului. Azi încă acționează pe scena internațională Grupul de la Vișegrad!

Ceea ce-l interesează pe regizor este în primul rând transmiterea unui mesaj puternic. Subiectul este bine reliefat și explicat: 

-mijloacele de acțiune prin care să se păstreze coeziunea Grupului (cuvânt din patru litere, butadă rebusistică, cod de acces: GRUP);

-schimbarea orientării – cuvânt cu puternice conotații politice în epocă; renunțarea la busola care ne ghidase până atunci și oamenii trebuie convinși să nu mai urmeze acea cale fiindcă îi va rătăci în concurs (care este chiar viața lor);

-un sistem anchilozat care se bazează pe repere pozitiviste, lipsit de suplețe și de energie, poate fi revigorat prin personalitatea unui lider care să arate noul drum Grupului; tocmai despre acest lider vorbește pelicula. Noul lider va sosi, va fi tânăr, carismatic și va promova o nouă etică și o nouă orientare, umanistă,  care îi va ține departe de primejdii.

Cine nu va urma Grupului va avea soarta tinerei femei care țipă noaptea în pădure și nu poate fi localizată, iar dimineața este găsită ucisă, cu spaima pe chip.

Esențial este însă anunțarea, prin intermediul operei de artă, a unor schimbări majore în politica blocului estic, la inițiativa unui lider tânăr. Procedeul nu este deloc neobișnuit, ba chiar în istorie este des uzitat: anunțul apariției unui lider providențial, crearea unei panoplii de simboluri și chei de recunoaștere prin care membrii unor grupuri mai mult sau mai puțin oculte sunt îndemnați să-i acorde încredere și sprijin și să promoveze noua concepție. Toate aceste procedee politice își au sursa în Biblie, ele caută a se mula pe o mentalitate creștină, pe subconștientul colectiv care așteaptă cu înfrigurare în epoci de criză apariția Salvatorului, a tânărului lider rupt de vulgarul cotidian și care prin inocența și idealismul său descoperă Calea. Încorporarea mesajului într-o operă deschisă unor variabile interpretări (vezi Numele trandafirului – 30 de petale, adică nenumărate sensuri) permite construirea în underground a unei narațiuni simbolice profunde, conexate la universul tarkovskian și la opera lui Mircea Eliade dar, în același timp, devine facilă inserarea unui mesaj diplomatic și a unor semnale conspiraționiste adresate unor grupări care promovau politica  Moscovei în România.

În final, membrii Grupului părăsesc confortabilul autocar galben și urmează Puștiului – Călăuză pe fondul exploziilor și fumului persistent. Se anunțau vremuri nesigure și vorba intelectualului latinist (Aristide în film – Theodor Danetti) : Amicus certus in rei incerta, o formulă care a făcut epocă abia prin anii `90, cu trimitere la alianța cu Serbia (care participase activ la lovitura de stat din 1989!).

Să nu uităm, Dan Pița a regizat și Noiembrie, ultimul bal, care a rulat în toamna lui 1989, concomitent cu organizarea în luna noiembrie a ceea ce s-a dovedit a fi ultimul congres al PCR.

Vizionarea unei asemenea pelicule prezintă interes nu doar artistic ci și din perspectiva prezenței și a influenței deținute de grupuri de putere din România socialistă care erau bine conectate la realitatea din Uniunea Sovietică și pregăteau schimbarea de orientare în planul politicii din blocul comunist. Activitatea acestor grupuri și pregătirea de evenimentelor din 1989 o putem doar bănui, până la deplina documentare pe care numai o cercetare serioasă și liberă, cu acces la surse din arhive, o poate realiza.

Conexiunea unor asemenea grupări moscovite cu mediul artistic din România este bine evidențiată chiar de către evenimentele din 1989, când activitatea publică a unor actori și regizori (Sergiu Nicolaescu, Ion Caramitru) au contribuit din plin la acceptarea de către populație a grupului complotist care a realizat lovitura de stat.

Prof. Ioana Nancu
Absolventa de istorie în 1997, doctor în istorie cu lucrarea „Relația dintre Biserică și Stat în perioada modernă”, mamă a patru copii și profesoară de liceu. „Ceea ce fac în calitate de dascăl nu e simplă meserie: dăruiesc zilnic ce am primit de la Dumnezeu”, spune Ioana Nancu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.