Lumea creștină, în chiar interiorul Bisericii, nu arare ori s-a confruntat cu lipsa de statornicie față de învățăturile lui Hristos. Cu felurite derapaje, provenite din exagerări, din ambiții personale; or din percepția greșită a unor învățături. Prin apariția unor idei eterogene, omenești, fără de substanță divină, erorile au dus de-a lungul celor două milenii la un inepuizabil sumar de așa-zise erezii și ideologii, de schisme, crize sociale și spirituale ce uneori nu mai aveau nicio legătură cu principalul obiectiv al creștinismului: mântuirea sufletului; pentru care Hristos s-a întrupat exclusiv pe pământ.
Misionarismul de început
Nestatornicia noastră și nevoia de a ne impune limitata rațiune, pe care o posedăm mai mult sau mai puțin, eminamente inferioară celei divine, a dus omenirea către forme de pervertire și rătăcire, aproape fără întoarcere. Singura care a rămas intactă, neclătinată, a fost ortodoxia. Mai exact creștinismul neschimbat. Cel fixat de la începuturi și până în prezent. Nu fără de luptă!
Un rol important în acest câștig inestimabil, l-a avut misionarismul necondiționat de nevoi umane imediate. Apostolul Pavel, avea să limpezească încă de la început multe din învățăturile Mântuitorului, fără a adăuga ceva de la el: „Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, pentru ca, credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (Cor. I 2:4-5).
Astfel, Pavel stabilea fără echivoc ce este dreapta credință și misionarismul autentic. Care nu țin seama de nicio învățătură omenească, ci cu hotărnicie de acelea provenite de la Duhul Sfânt. Apostolul Pavel de fiecare dată când își începea epistola către o cetate sau către un frate creștin sublinia mai întâi cu lumină cuvintele sale: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfânt” (Rom. 9:1). Un lucru esențial pentru orice misionar pentru a fi credibil. Autenticitatea misionarismului devine astfel dacă vreți, supervizat de Suprema Autoritate, Dumnezeu.
Viața misionarului, în primele secole creștine a fost una necontenit aspră. Întâmpinând opoziție din partea oamenilor neștiutori. Căci sensul propus, se afla în răspăr cu societățile încremenite în obidirea celui slab și în încurajarea omului spre păcat. Misionarul devenea astfel, în ochii autorităților, un răzvrătit al societății. Un corupător al obiceiurilor viciate și distructive, dar prin care, împăratul putea stăpâni masele.
Hristos, propunea eliberarea. El devenea adevăratul Împărat, cel care salva, nu exploata: „Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Și unde Mă duc Eu, voi știți și știți și calea. Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14: 1-6). Hristos venea să ridice vechiul om, căzut, înapoi la Tatăl: „Cu moartea pre moarte călcând”. Misiunea devenea așadar una dificilă, de conflict frontal cu societatea trasă spre păcat și moarte. Căci perspectiva creștină nu se mai leagă de această lume, ci de una superioară; nu de chin, ci de odihnă veșnică; nu de păcat, ci de eliberarea spre curăția luminii lui Dumnezeu. Din acest motiv, fără excepție, Sfinții Apostoli, primii misionari ai lui Hristos, au fost supuși persecuțiilor, chinurilor și execuțiilor celor mai cumplite inventate de om, insuflate de diavol. Cei mai mulți misionari ai lui Hristos, au fost deplini și nemenajați mucenici.
Sfinții apărători ai dreptei credințe
Un tip de misiune din sânul Bisericii lui Hristos s-a desfășurat și prin intermediul Sfinților Cuvioși și Înțelepți. Prin aceia care, sub lumina Duhului Sfânt, au răspuns cu fermitate ereziilor și blasfemiilor. Luptând fără clintire pentru apărarea credinței. Un astfel de sfânt a fost Sfântul Spiridon al Trimitundei. Este de notorietate cum a ajuns Sfântul cu trăsura trimisă de Împărat, cu ajutorul cailor înviați, dar cu capetele inversate, numai ca să fie parte la Întâiul Sinod Ecumenic. Dumnezeu făcuse deja din el un vajnic apărător al credinței, iar aici avea să-și arate mai cu seamă roadele. Sfântul Spiridon, în fața ereziei lui Arie, care căuta schimbarea adevărului despre Sfânta Treime, prin separarea lui Dumnezeu în trei ființe, a acționat printr-o minune dumnezeiască ce avea să înfricoșeze audiența: „Sfânta Treime este asemenea acestei cărămizi” a spus el. Și strângând-o în palmă, din aceasta a curs apă, mai apoi s-a aprins o flacără, iar în final a rămas doar pulberea de pământ. Prin această minune, Sfântul Spiridon arăta că Sfânta Treime este una și nedespărțită ființă, în trei ipostasuri (substanțe).
La același Sfânt Sinod a luat parte alt mare Sfânt. Hărăzit de Dumnezeu ca vas ales, încă din pruncie, mare apărător al credinței. Nimeni altul decât Sfântul Nicolae. Cel care, cu riscul de a fi arestat și întemnițat, nu s-a sfiit să-l pălmuiască pe Arie pentru încercările de a frânge Biserica lui Hristos: „Având vicleană cunoștință, Arie a început a învăța eresurile cele fără de Dumnezeu și a intrat în turma ta, ca un lup, vrând ca o fiară s-o apuce” (Ac. Sf. Nicolae – condacul 7).
Nu sunt de mai puțină importanță misionar-creștină cei care au fost scriitori și oratori desăvârșiți precum: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Eusebiu al Cezareei, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Nectarie de la Eghina etc. combătând la rândul lor ereziile vremurilor, inclusiv pe cele pornite împotriva icoanelor.
Sfinții Doctori Fără de Arginți
Această categorie deosebită de sfinți, a complinit adesea cununa muceniciei. Preadestoinici în cunoașterea științelor medicale. Preadestoinici în dragostea de Dumnezeu, Sfinții Doctori Fără de Arginți precum cei din primele secole creștine: Sfântul Pantelimon, Sfântul Ermolae, Sfântul Chir, Sfântul Cosma, Sfântul Damian și mulți alții, au fost adevărați misionari, atât prin mărturisirea credinței în Iisus Hristos și prin apărarea învățăturii creștine, dar și prin vindecările și minunile pe care le-au săvârșit adesea cu putere de la Dumnezeu. Pentru asta au fost vânați și pedepsiți de stăpânire, îmbrăcând haina muceniciei, dându-și viața juruită pentru Hristos.
Această tradiție a misionarismului doctorilor fără de arginți nu s-a oprit niciodată. Ea a continuat până în vremurile noastre. Unul dintre cei mai mari Doctori Fără de Arginți apropiați contemporaneității a fost Sfântul Luca al Crimeii. Prin mâinile lui au fost vindecați nenumărați suferinzi cu trupul, dar și cu sufletul. Nu numai cât a fost în viață! Ci și după! Prin empatia sa, prin dăruirea deplină spre semeni, prin stăruința de a se ruga la Dumnezeu; deopotrivă prin stăruința de a se perfecționa și a perfecționa actul medical – chirurgia cu precădere (a scris numeroase tratate și manuale folosite și astăzi), Sfântul a atins perfecțiunea, devenind un real taumaturg. Niciodată nu a acceptat să opereze fără icoana Maicii Domnului cu Pruncul, lângă el. Prin asta, nu numai că arăta evlavia nețărmurită pe care le-o purta, dar mai cu seamă sublinia neputința omenească fără Dumnezeu. Vădea astfel lupta pe care omul trebuie să o ducă împotriva forțelor răului atunci când facem un bine. Căci în luptă armele noastre sunt icoanele, rugăciunea, metanierul etc. În ultima sa predică, Sfântul Luca spunea: „Copii mei vă rog îmbrăcați-vă cu toate armele pe care vi le dă Dumnezeu, ca să puteți să întâmpinați meșteșugirile diavolului. Nu vă puteți închipui cât de viclean este. Nu avem a ne lupta cu oameni ci cu începătorii și puteri, adică cu duhurile rele. Diavolul nu este interesat să perceapă cineva prezența lui. Nici nu vrea să perceapă cineva că el este lângă om. Un vrăjmaș ascuns și necunoscut este mult mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare este armata demonilor! Cât de nenumărată este mulțimea lor neagră! Fără schimbare, fără odihnă, zi și noapte ei urmăresc să ne tragă pe toți care credem în numele lui Hristos, să ne împingă și să ne tragă spre drumul necredinței, răutății și al lipsei de evlavie. Acești nenumărați vrăjmași ai lui Dumnezeu și-au luat ca singur scop, zi și noapte să urmărească distrugerea noastră”.
Sfinții Taumaturgi și Nebuni pentru Hristos
Taumaturgii sunt cei care, prin minunile săvârșite, prin supranatural, cu puterea de la Dumnezeu, și-au ajutat semenii, trezind invidia celor sluțiți de patimi. Sunt cei cu acces direct la cele sfinte. La cele mai dulci ale lumii nevăzute. Datorită proniei pe care numai Dumnezeu o știe, datorită efortului și îndelungii răbdări, a smereniei și despătimirii, au ajuns să fie recompensați de Dumnezeu încă de aici, din lumea pământească; dăruiți cu Duhul minunilor. Mulți dintre ei au ajuns să fie căutați cu stăruință de mulțimi, cerându-li-se ajutorul, chiar și atunci când se ascundeau prin peșteri, or în pustie. Misionarismul lor a lucrat cu precădere la întărirea oamenilor în credință și la primirea lor în dreapta credință creștină; alteori la îmbogățirea și înduhovnicirea lor în fața ispitelor, dar și la vindecarea de patimi și boli.
Cei Nebuni pentru Hristos sunt acei misionari ce și-au ascuns cu înțelepciune și smerenie, prin asprime și mizerie darurile neprețuite pe care Dumnezeu le-a pus în ei. Unii dintre ei aveau darul înaintevederii, pe când alții cunoșteau semnele vremurilor sau păcatele oamenilor pe care nu ezitau prin diverse manifestări exagerate și nebunești să le vădească, făcându-i pe orbiți să se rușineze. Rareori, Nebunii pentru Hristos se lăsau special vădiți, descoperindu-și puterile minunate de la Dumnezeu, pentru a-i smeri și trezi pe semenii furați de mrejele lumii acesteia vremelnice. Aducând în rândul oamenilor nădejde, credință, imbold spre ieșirea din păcat și îndreptare.
Misionarismul prezent
În prezent misionarul creștin-ortodox se confruntă cu alte strâmbătăți ale lumii, cum ar fi transumanismul, reeducarea copiilor și a generațiilor noi, războiul psihologic, minimalizarea rolului familiei în societate, tehnologiile avansate folosite în scopuri ascunse, greșite, având pe fond același vechi război dintre bine și rău. Dintre Hristos (Viața) și diavol (moartea). Mucenicii temnițelor comuniste au avut un rol fundamental în acest nou tip de luptă. De a trezi în umanitate percepția pericolului vremurilor actuale, totalitare. A derapajelor sociale și spirituale. Prin suferință și jertfă, au predat pe mai departe, generațiilor, cheia trezviei.
Astăzi misionarismul se duce pe două fronturi lucrătoare. Primul dintre ele este acela prin care numeroși preoți, adesea plecați să slujească în străinătate, aduc tot mai mulți oameni la dreapta credință, la Hristos. Cu bucurie aflu adesea cum chiar și în America, tot mai mulți tineri se botează în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, sub adumbrirea Bisericii noastre multimilenare. În țări unde bisericile catolice și nu numai, sunt dărâmate, or părăsite, le iau locul cele ortodoxe, umplându-se totodată cu noi comunități de oameni. Împlinirea cea mai mare a misionarismului însă, este aceea când oamenii sunt culeși din surpăturile lumii căzute, bob cu bob și puși din nou în lumina cea binefăcătoare a lui Dumnezeu.
Cealaltă luptă misionară este nu numai a preoților, dar și a mirenilor din sânul Bisericii. A profesorilor și învățătorilor, a medicilor și avocaților, a jurnaliștilor creștini și a mărturisitorilor prin scris. Un întreg alai de „încăpățânați”, păstrători ai strălucirii credinței adevărate, nu se lasă intimidați, ci luptă prin cuvânt și faptă, cu decadența și crima socială ce prinde tot mai mult contur. Copiii, în mod special sunt cei mai afectați de acest progresism impus fără de repere morale; așezați mișelește în pseudo-doctrina transumanistă, cu scopul transformării omului și a creației lui Dumnezeu în neom (chiar numele unui viitor oraș), corupând în sens ireversibil ființa umană. Se caută astfel, prin disimulare, separarea omului de perspectiva mântuirii.
Dintre misionarii acestor vremuri de luptă neînduplecată, aș aminti pe: Părintele Serafim Aldea, Părintele Bogdan Florin Vlaicu, pe bioeticianul Virgiliu Gheorghe, pe Părintele Theologos din Athos, pe actorul Dan Puric și pe mulți alții pentru care nu găsesc suficient spațiu aici, cerându-mi iertare. Misionarismul pleacă din suflet, iar prin el se împart oamenilor daruri. Unele pierdute și reaflate. Altele noi, pentru oameni noi. Îmbrăcați preliminar cu toții întru Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”.
