Sociologul Mirel Bănică analizează modul în care societatea românească s-a poziționat în raport cu credința, în contextul restricțiilor impuse pelerinajelor de Sf.Parascheva și Sf. Dumitru.
El se întreabă cum se poate împăca tabăra ortodoxă cu tabăra care consideră că atingerea raclei sau a linguriței este un pericol.
„Iarăşi, ca şi ȋn primăvară, ȋn cazul linguriţei de ȋmpărtăşanie, a ieşit la iveală faptul că Ortodoxia este bazată pe atingere, contact, senzaţie tactilă. NU se poate imagina un pelerinaj fără atingerea raclei sfinţilor. Dar atingere, ȋn caz de pandemie, ȋnseamnă şi pericol de contaminare. Sacralitatea sfinţilor, “puterea” lor alungă şi arde pericolul, pentru cei credincioşi această schemă de gândire este pe deplin adevărată. Dar pentru ceilalţi? Cum se poate rezolva această tensiune insolubilă, ȋn spaţiul public, cel puţin? Racla şi linguriţa, cele două concentratoare de dileme ale modernităţii – nu sunt deloc ironic ȋn afirmaţia mea, deloc! Poate că antropologia religiilor ar furniza un răspuns, dar cine are nevoie de puţină raţiune ȋn domenii atât de delicate ȋn ziua de astăzi?”, a scris el într-un articol din Contributors.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Bănică afirmă că pentru credincioși, pelerinajul este o terapie și că este normal ca reacții adverse să apară când unei categorii de oameni nu li se mai permite accesul la acest „medicament spiritual”.
„Încă odată, s-a dovedit că pelerinajul, ȋn România contemporană, este ceea ce se numeşte un fapt social total, aducând ȋn dezbatere şi analiză ansamblul societăţii româneşti şi a instituţiilor sale, cu ramificaţii ȋn psihologie socială şi politică. La fel ca ȋn primăvară, şi acum se ridică problema percepţiei psihologice a calamităţilor şi catastrofelor şi a formelor de rezilienţă asociate. Cum le reprezentăm şi cum răspundem la ele? Pentru o parte ȋnsemnată a societăţii româneşti, recurgerea la pelerinaj şi alte angajamente religioase nu ȋnseamnă resemnare sau “ȋnapoiere”, aşa cum prea uşor cred unii dintre activiştii Noului Progres. În cadrul creştinismului s-a făcut recurs dintotdeauna la ofrande, rugăciuni, pelerinaje şi invocarea minunilor (da, a minunilor, cea care apare ȋn timpul dialogului ultim dintre credinciosul care se roaga şi sfânt) ȋn perioade de criză majoră, aşa cum este şi cea de acum. Semnele de angoasă şi teamă ȋn faţa bolii şi necunoscutului nu ajungeau pe divanul psihanalistului/terapeutului, ci mai degrabă la preot, slujbe religioase şi pelerinaje. Pelerinajul aducea un ajutor spiritual reȋnnoit an de an celor care-l frecventau, “pacea lui Dumnezeu”, liniştea sufletului, de unde şi sentimentul de frustrare al celor care nu mai pot face deplasarea cu care s-au obişnuit. Repet, oricât ar părea de incredibil pentru acea parte anticlericală şi “raţional-modernistă” a societăţii noastre, sfinţii din raclele de la Iaşi, Bucureşti sau alte locuri sunt protectori şi mediatori capabili să transmită o parte din putere divină, pentru a alina suferinţele din acest moment. O soluţie la criză pentru cei care cred ȋn ei. Atunci când accesul la acest medicament spiritual le-a fost ȋngrădit, este de aşteptat să existe reacţii adverse, pentru a ȋmprumuta ceva din vocabularul medical al acestor vremuri”, scrie antropologul.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
De-asemenea, evenimentele din ultima vreme au fost o hârtie de turnesol pentru relația Biserică – Stat.
„La un alt nivel, ȋncordarea şi neliniştea exprimată de oficialii BOR arată faptul că pelerinajul este o hârtie de turnesol pentru schimbările care au loc chiar acum ȋn ceea ce priveşte coabitarea dintre Biserică şi Stat pe baza faimoasei “simfonii bizantine”, a convieţuirii reciproce a celor două instituţii. Ceva ȋncă greu de definit, dar palpabil, se schimbă. Modificările au loc sub presiunea secularizării, migraţiei, ȋmbătrânirii accentuate a populaţiei, raţionalizării de ansamblu, cum menţionam deja. Polarizarea societăţii româneşti cu privire la atitudinea faţă de Biserică se simte deja ȋn urnele de vot şi ȋn alegeri. Sau ȋn forumurile de discuţii de pe Internet, atunci când sunt publicate articole legate de faptul religios contemporan. Se ridică acum un nou tip de politician care acceptă mai greu discursul oficial despre neam, ţară, credinţă etc, el fiind centrat mai ales pe eficienţă, integritate (scuze!) şi rentabilitate economică reală. Aici transpare şi unul dintre efectele ale oricărei crizei epidemice majore: o “reaşezare” a instituţiilor şi a oamenilor, o reȋntoarcere la lucrurile esenţiale şi regândire a strategiilor de supravieţuire”, a adăugat antropologul.
În concluzie, Bănică spune că „mi-e foarte dor de umanitatea caldă, de atmosfera pelerinajului de la Iaşi şi Bucureşti. Îmi lipseşte amestecul greu de exprimat ȋn cuvinte de credinţă, religiozitate populară, ordine şi dezordine, emoţie – ȋntr-un cuvânt, un ritual religios excepţional, pe care este bine că-l avem, acum ȋn (post)modernitate. Până când pelerinajul se va ȋntoarce, soluţia este pelerinajul interior. Infinit mai greu de realizat decât oricare altă formă de pelerinaj. Dar despre acesta, poate că ar fi mai nimerit să vorbească teologii…apropo, unde sunt aceştia?”.