Acum 121 de ani se năștea Mircea Vulcănescu. Natură eminamente afierosită, a posedat un spirit a cărui polivalență s-a întors împotriva operei: apucîndu-se de prea multe îndeletniciri (poet, traducător, gazetar, sociolog, filosof, orator, director al vămilor, subsecretar de stat la Finanțe), nu a dat formă deplină nici uneia.
Și-a risipit geniul în toate zările culturii. Vulcănescu s-a consacrat prin ușurința cu care și-a împrăștiat talentul în toate părțile. De pe urma lui ne-au rămas așchii mustind de glagoră (erudiție fină).
În privința operei, îi semăna leit lui Nae Ionescu: prea conștient de cît de efemeră e creația umană, nu punea preț pe posteritate. Ceea ce altora le tulbura nopțile, și anume ambiția morbidă de a-și plăsmui un templu postum, pe Vulcănescu îl lăsa impasibil.
E totuna cu a spune că din Vulcănescu rămîne ceea ce păstrăm noi din el: gazetăria (adusă la lumină de Marin Diaconu), Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Dimensiunea românească a existenței sau Ultimul cuvînt.
Paradoxul minunat e că posteritatea lui Vulcănescu e întreținută paroxistic de ura dușmanilor. Cu cît efigia îi este mai persecutată, cu atît Vulcănescu e mai viu în memoria noastră.
Să ne bucurăm azi, de ziua lui de naștere, că-l păstrăm proaspăt în minte.
Sorin Lavric este un model de demnitate, un intelelctual de top opus total turmei de oportuniști și căcăcioși care se cred elită – cu Liiceanu și Preșu in frunte, doi mici gazetari care uzurpă memoria lui Noica și scuipă poporul român și geniile interbelice in timp ce pupă condurii finanțatorilor NEC sau ale activiștilor străini gen Oliver Schmitt. Lichele din care nu rămâne decât rahatul propriei maculaturi conjuncturale.