miercuri, noiembrie 13, 2024
OPINIIMircea Vulcănescu: martir sau criminal?

Mircea Vulcănescu: martir sau criminal?

Starea de fapt e aceea că în privința personalității lui Mircea Vulcănescu opiniile sunt divergente. După cum vom vedea, statul, cu legile sale strâmbe şi vremelnice, se află în contradicție cu conștiință națională şi creștină a românilor, care speră la o dreptate dincolo de veac.

Temeiul legal al etichetării „criminalilor de război”

Din perspectiva statului român actual, moștenitor al statului comunist instaurat în mod ilegitim după 23 august 1944 şi care nu s-a despărțit încă definitiv de toată această moștenire nefastă, filosoful Mircea Vulcănescu este încă un „criminal de război”. El a fost condamnat în anul 1946 în virtutea funcției sale de secretar de stat în Ministerul Finanțelor între anii 1941-1944. Apartenența la guvernul Antonescu în perioada în care România se afla în război contra Uniunii Sovietice a dus la condamnarea în bloc a celor care au fost implicați în el. Aceasta s-a făcut în virtutea Legii 312/1945 pentru pedepsirea „celor vinovați de dezastrul tarii şi de crime de război”. Recursul din 1948 a confirmat sentința din 1946. Tentativa de revizuire a acestora inițiată de fiica filosofului, după un rezultat inițial pozitiv obținut la o curte inferioară, a fost respinsă în cele din urmă definitiv de Curtea de Apel București în anul 2019[1]. Trebuie spus şi că baza legislativă pe seama căreia s-a încercat revizuirea sentințelor comuniste împotriva lui Vulcănescu a fost totuși una improprie şi insuficientă pentru a acoperi şi cazul său[2]. Deocamdată, legislația în vigoare recunoaște doar faptul de a te opune regimului comunist începând cu 6 martie 1945, nu însă şi încercarea de a preveni instaurarea acestuia!

Nodul gordian îl constituie faptul că România postcomunistă nu s-a desprins încă în totalitate de moștenirea de după 1944-45, când comuniștii au avut practic în mâna lor destinele tarii. De altfel şi acea lege 312 din aprilie 1945 este tot o creație comunistă. În virtutea trecerii României de partea puterilor aliate, în ianuarie 1945 s-au emis inițial legile 50 şi 51. Prevederile lor se încadrau în limitele bunului simţ şi nu purtau încă pecetea urii comuniste.

Prima face referire la „criminalii de război”, termen definit așa cum îl înțelegem şi astăzi, care îi viza efectiv doar pe cei care poartă răspunderea unor atrocități, inclusiv împotriva populației civile, pe teatrele de luptă[3].

A doua îi viza pe cei vinovați de „dezastrul ţării”, adică pe cei care au avut o răspundere politică efectivă în alianța României cu puterile Axei[4].

Dacă aceste legi ar fi rămas în vigoare, cu siguranță că Mircea Vulcănescu nu ar fi fost nici măcar inculpat înainte de acapararea deplină a puterii de către comunişti. Desigur că nu ar fi scăpat de arestările masive care au avut loc după 1948, dar în acest caz nu ar mai fi fost etichetat pentru posteritate drept „criminal de război”.

Partidul Comunist a fost însă nemulțumit de cele două legi, care nu îi permiteau o răfuială generalizată cu toţi adversarii politici. După ce la 6 martie 1945 au format primul guvern, ilegitim, impus sub amenințarea tancurilor sovietice, comuniștii au comis şi primul abuz legislativ major. La presiunile exercitate prin ministrul comunist al justiției, Lucrețiu Pătrăşcanu, s-a emis astfel o nouă lege, 312 din 21 aprilie 1945[5] , în care cele două noțiuni incriminate au fost practic comasate. Infracțiunea era denumită astfel „vinovat pentru dezastrul ţării prin comiterea de crime de război”, iar sfera ei de aplicabilitate s-a extins asupra tuturor celor care, într-o formă sau alta, au avut o atitudine anticomunistă, sprijinind, fie şi doar prin scris, participarea României de partea Axei la războiul antisovietic. În raportul său asupra acestei legi, Pătrășcanu afirma că legile anterioare, 50 şi 51, s-au dovedit a fi improprii pentru scopul urmărit şi că „prin prezentul decret-lege am revenit la concepția unitară că atât criminalii de război şi cei vinovaţi de dezastrul ţării, constituie o singură categorie care urmează să răspundă în faţa poporului român”.

Această lege 312/1945 a permis astfel o epurare masivă în rândurile elitelor României, amestecând practic criminalii de război veritabili cu cei care şi-au slujit ţara prin atitudinea lor anticomunistă, în special scriitori, intelectuali, conștienți că la acea vreme nu era o altă alternativă viabilă: ori cu Axa, ori cu comuniștii, neexistând altă cale de mijloc.

Următoarea paralelă ar putea fi sugestivă. Filosoful şi juristul catolic german Carl Schmitt, susținător al regimului nazist, a fost arestat şi anchetat după război, dar în cele din urmă nu a fost inculpat şi a fost eliberat. Pe seama sa nu a putut fi pusă participarea la „crime de război, contra păcii sau contra umanității”. E drept că din punct de vedere academic şi social a trăit apoi marginalizat, precum Noica la Păltiniș, fiind şi el vizitat de numeroşi adepți care-i apreciau opera şi valoarea intelectuală. Dacă ar fi trăit în România, ar fi fost fără îndoială condamnat şi el drept „criminal de război”, alături de Vintilă Horia, Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu. În virtutea legii românești, pentru aceasta era suficientă orientarea pro-Axă a câtorva texte cu caracter jurnalistic. (Aceasta în vreme ce scribii comuniști ai deceniilor de la mijlocul secolului trecut au avut parte din partea posterității de o condamnare cel mult morală, iar cei din occident sunt prizaţi şi elogiați în continuare şi în ziua de azi, fiind pe valul „corectitudinii politice”, spre deosebire de autorii de dreapta.) Dar şi invers, dacă Mircea Vulcănescu ar fi reușit să fugă din ţara ocupată de comuniști, în lumea occidentală el nu ar fi fost nici măcar inculpat – a se vedea cazurile Vintilă Horia, Carl Schmitt sau chiar membrii Guvernului legionar din exil de la Viena, care în România au fost condamnați în contumacie prin legea 312, dar care în occident nu au fost nici inculpați şi nici extrădați autorităților comuniste din tară.

Prin urmare, versiunea comunistă a noțiunii de „criminal de război” e pur şi simplu o etichetă frauduloasă, care îi amestecă în aceeași oală pe criminalii veritabili cu intelectualii de atitudine anticomunistă, stigmatizându-i pe aceștia din urmă pentru posteritate nu doar pe plan ideologic, ci mai ales pe plan penal, juridic, cu unul din cele mai odioase calificative posibile.

Statul român actual nu e desprins încă în totalitate de moștenirea comunistă, care începe chiar cu acea lege 312/1945. Efectele ei toxice şi imorale se manifestă în continuare până în ziua de azi şi sunt consfințite şi de legea 217/2015 în care, printre altele, sunt recunoscute sentințele „Tribunalelor poporului” date tocmai în virtutea legii din 1945.

Ca atare, în conformitate cu legislația statului român actual, Mircea Vulcănescu rămâne un „criminal de război” condamnat de o lege comunistă care a definit termenul după bunul plac, lărgind la maximum sfera sa de aplicabilitate. România anului 2021 rămâne așadar tributară moștenirii comunismului, chiar dacă formal acest regim a fost declarat „ilegitim şi criminal”. Dar acest caracter nu s-a manifestat doar de la finalul lui 1947, când comuniștii au acaparat puterea în mod deplin, ci încă din martie 1945, când influența lor politică, sub protecția tancurilor sovietice, devenise deja una considerabilă.

Apărarea lui Mircea Vulcănescu

Primul proces în care Vulcănescu a fost condamnat a avut loc în 1946, iar recursul s-a judecat în 1948. Textele redactate de filosof în apărarea sa în cadrul celor două procese, intitulate „Apărarea”, respectiv „Ultimul cuvânt”, au fost publicate inițial în exil de Virgil Ierunca în 1983. În primăvara anului 1990 au apărut şi în țară, în revista culturală timișoreană „Orizont”, iar reunite în volum în 1992, la editura Humanitas.

Curentul de opinie în rândurile intelectualității anticomuniste de acum trei decenii era așadar net favorabil lui Vulcănescu, conferindu-i acestuia cel puţin o absolvire morală de „crimele” care i-au fost puse în cârcă de justiţia comunistă. Din păcate, țara era încă sub controlul unei clase politice cu profunde rădăcini comuniste şi cu obsesii antimonarhice, antilegionare, cu fobii la adresa a tot ce era o moștenire a interbelicului, a naționalismului creștin, dar şi a țărănismului şi liberalismului. Având controlul tuturor pârghiilor în stat, acel regim politic a împiedicat efectiv o decomunizare reală şi totală a României, care ar fi trebuit să îndrepte toate abuzurile comise după 6 martie 1945, deci inclusiv în privința legii 312/1945.

Confruntarea României cu trecutul comunist s-a produs din păcate foarte târziu, după mijlocul anilor 2000, şi a avut doar un caracter selectiv. Acea lege controversată a rămas din păcate în vigoare. Faptul nu se datorează vreunei scăpări întâmplătoare, ci unor interese majore de a păstra etichetarea de „criminali de război” aplicată astfel elitelor intelectuale de orientare naţional-creştină, precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu.

În anul 2014, președintele Institutului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, scria în Revista 22 cu o satisfacție abia disimulată: „Această lege, pe care unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că ar fi fost impusă de comuniști, este astăzi în vi­goa­re. A discuta despre imperfecțiuni juridice sau de conținut poate lua forma unui exercițiu juridic de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru mi­ni­ma­lizarea statului de drept. Ne place sau nu ne place, atât Legea 312/1945, cât şi OUG 31/2002 s-au născut în anumite contexte istorice şi politice care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în exercițiu. În ca­litate de instituție care apără memoria vic­timelor Holocaustului, nu ne putem per­mi­te interpretări selective ale legilor.” [6] După care A. Florian citează unele afirmații ale lui Vulcănescu legate de măsuri economice din care ar rezulta atitudinea sa antisemită, dar fără a prezenta întregul context: erau ele îndreptate împotriva evreilor în general, sau doar a unora, care poate erau ostili statului? În plus, deşi invocă rigoarea statului de drept, uită să menționeze că Vulcănescu nu a fost condamnat pentru astfel de episoade, ci pentru cu totul alte (presupuse) fapte.

Dacă la începutul anilor 90 regimul Iliescu a fost cel care s-a opus din răsputeri condamnării comunismului, după anul 2000 se poate aşadar constata care a fost lobby-ul care a insistat pentru o „decomunizare selectivă”, care a continuat să legitimeze anumite abuzuri ale justiției bolșevice. În anii 1945-48 aceasta era suficient de influentă şi beneficia şi de un cadru legislativ „ajustat” pe măsură, încât prin plasa acelui simulacru de justiție să nu scape niciun adversar politic şi ideologic.

Revenind la Mircea Vulcănescu, acesta a fost condamnat în virtutea Art.1 a) şi Art.2 a) ale legii 312/1945. Mai precis, a fost considerat „vinovat de dezastrul ţării” pentru că „militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul tarii“, respectiv „vinovat de dezastrul ţării prin comiterea de crime de război“, pentru că a „hotărât declararea sau continuarea războiului contra URSS şi Națiunilor Unite“.

La prima vedere cele două acuzații par absurde, căci Vulcănescu nu a fost un militant filo-nazist şi nu a avut nicio treabă cu intrarea armatei germane în România, care a avut loc în 1940 într-un context în care Vulcănescu nu a fost implicat deloc. Iar după 1941, când a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, nu a avut niciun rol decizional în privinţa participării României la război. În ciuda acestor realități evidente, tribunalele comuniste nu au aplicat principiul responsabilității individuale, ci acela al „solidarității cu toate faptele guvernului“ din care a făcut parte Mircea Vulcănescu ca specialist în Ministerul Finanţelor, iar nu ca om politic cu rol de decizie.

„Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi jumătate, arătând toate nădejdile, greutăţile şi rezultatele ei –şi dl. procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate – acuzaţia să nu reţină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – şi să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru „toate“ faptele trecutei guvernări –printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două [Art. 1 a) şi Art. 2 a), n.n.]; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viaţa mea, care în cumpăna dreptăţii preţuieşte cel mai puţin, dar cinstea unui neam nepătat şi viitorul unor fiinţe care nu au nicio vină.“ (Mircea Vulcănescu – „Apărarea“, 1946)

Aceeaşi idee o regăsim şi în procesul din 1948:

„Trec acum la acuzaţiile speciale ce mi se aduc prin actul de acuzare. Sunt numai şase rânduri, în care se reţin, ca incontestabile, următoarele fapte: 1) că am făcut parte din guvern, în timpul când s-a declarat războiul; 2) că am colaborat la toate actele lui; 3) că am militat pentru hitlerism; 4) că m-am solidarizat cu toate actele guvernului, şi –ca o consecinţă- zice acest act, 5) mi-am asumat întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din această guvernare, deci şi 6) aceea a continuării războiului. (…)

Încerc să mă regăsesc făcând parte, cum zice actul de acuzare, dintr-un guvern „cu structură indisolubilă”, de oameni „legaţi – cum zice acelaşi act – unii de alţii, în activitatea lor politică şi guvernamentală, printr-un scop comun şi printr-o reuniune a tuturor participanţilor la guvernarea şi orientarea politică, aşa că răspunderea lor să fie aceeaşi, fie că erau conducători, complici ori simpli agenţi de execuţie””. (Mircea Vulcănescu – „Ultimul cuvânt”, 1948)

Vulcănescu încearcă să demonteze această aşa-zisă „unitate indisolubilă” a guvernărilor din care a făcut parte, argumentând că personalul acestora a fost unul fluctuant, supus schimbărilor, iar tehnocraţii asemenea lui nu au fost întrebaţi în privinţa deciziilor majore.

Faptul că nu a reuşit să convingă tribunalul denotă un singur fapt: acel element comun pe care îl învedera acuzarea şi care era pus la temelia acelui principiu al „solidarităţii” în toate acţiunile, nu era altceva decât orientarea anticomunistă a membrilor acestor guverne. Ceea ce s-a judecat atunci a fost un proces al anticomunismului! Iată sensul încadrării la Art. 1 sau Art. 2 a). Iar faptul că unii membri ai acelor guverne s-au făcut responsabili şi de alte culpe, prevăzute la Art. 2 b)-o), nu a făcut altceva – în opinia acelor tribunale – decât să arunce vina individuală a unora asupra tuturor celorlalţi, care ar fi astfel solidari cu ei în virtutea „unui scop comun”. Care, da, exista într-adevăr, acesta fiind protejarea ţării de ciuma comunistă!

Vulcănescu nu se putea exprima însă atât de tranşant, încât în „Ultimul cuvânt” el pledează în felul următor: „Acest scop nu este, însă, acel de care vorbeşte actul de acuzare: voinţa unor orbeţi de a pregăti o groapă pentru ce au mai scump, din pricina vanităţii lor zadarnice. Ci este preocuparea, pururi îngrijorată, a unor oameni care văd ţara cu piciorul într-o groapă şi se trudesc din răsputeri, punând în cumpănă toată râvna şi toată priceperea lor specială, care-i mare, pentru că pe temeiul ei au fost aleşi, ca să scape – ce se mai poate scăpa – de prăbuşire.”

Iar în privinţa aşa-zisei „solidarizări” cu toate acţiunile guvernului din care făcea parte, el afirmă: „Nu se face dovada, în sfârşit, că m-am solidarizat cu toate actele guvernului şi deci şi deducţia, pe cale de consecinţă, că mi-aş fi asumat întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din această guvernare nu este justificată. M-aş opri. Dar nu mă pot împiedica să mă întreb: Ce se pedepseşte aci? Solidarizarea mea cu actele altcuiva? Asumarea răspunderii actelor altuia? Pe ce text? În faţa cui?”

Detaliile amănunţite ale apărării lui Vulcănescu nu pot fi cuprinse şi nici măcar rezumate în aceste câteva pagini. Dar semnificativ şi tulburător este modul premonitoriu în care el şi-a încheiat „Ultimul cuvânt” rostit în faţa tribunalului din 1948: „Dacă trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!”

Scris cu majusculă, Adevărul nu poate fi confundat cu ceea ce chiar Vulcănescu pare a-l asocia temporar atunci când repetă că acesta reprezintă negarea capetelor de acuzare împotriva sa: nu el a permis armatelor germane să intre pe teritoriul ţării, după cum nu el a fost cel care a hotărât declanşarea şi continuarea războiului. Căci, după acest scurt intermezzo lumesc, el continuă în aceeaşi notă mărturisitoare: „Dar, eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul! Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecători drepţi, ci judecători Adevăraţi!”

Sunt cuvinte inspirate de Duhul Adevărului, adresate peste vremi generaţiilor viitoare de români! Da, rugămintea i-a fost îndeplinită: Mircea Vulcănescu a fost dăruit cu cinstea de a pătimi şi de a muri pentru Adevărul pe care l-a mărturisit o viaţă întreagă! Iar dacă judecătorii vremii sale nu au fost nici drepţi, nici adevăraţi, suntem sigur că acei judecători Adevăraţi pe care îi invocă filosoful dimensiunii româneşti a existenţei au dat deja sentinţa pe care o merită pe deplin.

În lumina acestei atitudini, întrebarea dacă Mircea Vulcănescu e un martir al lui Hristos sau un  criminal e, evident, una retorică. Răspunsul final, pe care de fapt îl anticipăm cu toţii, dat în lumina Adevărului, nu poate fi decât unul singur. Cale de mijloc între cele două alternative nu poate exista!

[1] https://ziare.com/stiri/magistrati/de-ce-a-respins-justitia-reabilitarea-lui-mircea-vulcanescu-decedat-in-temnitele-comuniste-de-la-aiud-1583727 şi https://r3media.ro/s-a-lepadat-sau-nu-s-a-lepadat-biserica-ortodoxa-romana-de-mircea-vulcanescu-cat-fals-si-cat-adevar-cuprinde-adresa-cancelariei-sfantului-sinod-privitor-la-criminalul-de-razboi/

[2] Legea 221/2009 „privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989” prevede la Art. 1 a) „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”. Formularea e prea restrictivă şi nu se poate aplica lui Vulcănescu. Acesta s-a împotrivit comunismului în general, inclusiv prin asocierea sa la guvernarea care a participat la războiul anticomunist. Dar acest fapt nu se poate echivala cu o împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, iar Vulcănescu nu a fost condamnat pentru împotrivirea la acel regim.

[3] Legea Nr. 50 / 20 ianuarie 1945: Art. 1 Sunt criminali de război cei care, în orice calitate: a) Au supus la un tratament inuman, contrariu dreptului internaţional, pe prizonierii şi ostatecii de război; b) Au ordonat sau săvârşit acte de cruzime sau de suprimare asupra populaţiunii din teritoriile în care s-a purtat războiul; c) Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare, deportări, din motive de adversitate politică sau rasială; d) Au ordonat sau executat represiuni colective sau individuale, cum şi cei care au ordonat deplasări şi transporturi de persoane, în scopul vădit al exterminării celor transportaţi sau au ordonat sau organizat munci excesive cu scop vădit de exterminare; e) În calitate de comandanţi, directori, supraveghetori, paznici de închisori, lagăre de prizonieri sau de internaţi politici, de deportaţi sau de deţinuţi politici, de lagăre sau detaşamente de muncă obligatorie, însoţitori de transporturi de deportaţi, au supus cu cruzime sau continuu la tratamente neomenoase pe cei aflaţi în puterea lor; f) În calitate de ofiţeri de poliţie judiciară sau anchetatori, cu orice titlu şi în sprijinirea politicii de război au prigonit şi supus la cazne unele persoane pentru faptul că acestea erau adversari ai războiului sau ai regimului de dictatură, precum şi cei care, în calitate de procurori sau judecători civili sau militari, prin acte săvârşite în îndeplinirea atribuţiunilor lor, au întreţinut teroarea sau violenţa; g) Părăsind teritoriul naţional s-au pus în slujba Germaniei hitleriste şi au atacat ţara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod; h) Cei care, în orice alt mod, au călcat regulile dreptului internaţional cu privire la conducerea războiului. Art. 2 Sunt profitori de război: a) Cei care, în orice calitate, participând la conducerea războiului, au realizat averi ilicite; b) Cei care, în orice calitate, profitând prin abuz sau prin violenţă de legiuirile sau măsurile de fapt, cu caracter hitlerist, legionar, sau rasist, au realizat averi ilicite.

[4] Legea Nr. 51 / 20 ianuarie 1945: Art. 1 Sunt vinovați de dezastrul ţării: a) Acei care au instaurat regimul de dictatură şi având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea Statului, prin încheierea de tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul ţării sau prin pornirea războiului împotriva URSS şi a Națiunilor Unite; b) Acei care militând printr-o activitate susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord; c) Acei care prin amenințări, prin acte de teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă; d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura şi a aservi România Germaniei hitleriste.

[5] Legea Nr. 312 / 21 aprilie 1945: Decret-lege pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. Art. 1 Sunt vinovaţi de dezastrul ţării cei care: a) militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării; b) După 6 septembrie 1940, au militat pentru pregătirea sau desăvârşirea faptelor de mai sus prin graiu, prin scris sau prin orice alte mijloace. Art. 2 Sunt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război cei care: a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra URSS şi Naţiunilor Unite; b) N-au respectat regulile internaţionale cu privire la conducerea războiului; c) Au supus la un tratament inuman pe prizonierii sau ostaticii de războiu; d) Au ordonat sau săvârşit acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populaţiunei din teritoriile în care s-a purtat războiul; e) Au ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale asupra populaţiei civile; f) Au ordonat sau organizat munci excesive sau deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării acestora; g) Comandanţii, directorii, supraveghetorii şi paznicii de închisori, de lagăre de prizonieri sau de internaţi politici, de deportaţi sau de deţinuţi politici, de lagăre sau detaşamente de muncă obligatorie, care au supus la tratamente neomenoase pe cei aflaţi sub puterea lor; h) Ofiţerii de poliţie judiciară sau anchetatorii cu orice titlu în chestiuni cu caracter politic sau rasial care au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere; i) Procurorii sau judecătorii civili ori militari care au ajutat sau săvârşit – cu intenţie – acte de teroare sau violenţă; j) Au părăsit teritoriul naţional pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului şi au atacat ţara prin scris, prin graiu, sau în orice alt mod; k) Şi-au însuşit ilicit sau abuziv bunuri private sau politice din teritoriile în care s-a purtat războiul; l) Au realizat averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice calitate, ori profitând de legătura lor cu asemenea persoane sau de legiuirile şi măsurile de fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial; m) Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială; n) Au ordinat edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte de concepţie hitleristă, legionară sau rasială, ori au practicat – cu intenţie – o excesivă a legilor derivate din starea de război sau a dispoziţiunilor cu caracter politic sau rasial; o) S-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului şi au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul intereselor poporului român.

[6] https://revista22.ro/eseu/alexandru-florian/mircea-vulc259nescu-351i-memoria-public259

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul globalist și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume cauze conservatoare și/sau naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă dorești să ai ce citi în continuare, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE