Publicistul și teologul Mihai Neamțu ne-a trimis un punct de vedere cu privire la discuțiile recente despre avort, în România, pe care-l publicăm în integralitatea sa. (Redacția)
Cultura vieții și teroriștii uterului
Sunt minți întunecate care n-au descoperit bucuria îmbrățișării de mamă, fericirea gânguritului de prunc, zâmbetul cald al unui bebeluș. Există ființe care se urăsc pe sine și care îi detestă pe toți cei care spun că merită să aperi viața, demnitatea persoanei, și ființa fragilă, lipsită de apărare, a copilului nenăscut. Defilând sub umbrela unor ONG-uri cu agendă fascist-nihilistă, de control al conștiințelor prin ukaz guvernamental, activistele isterice, purtând belciug în nas și tremurând la auzul numelui lui Dumnezeu, exemplifică perfect posesia ideologică și tulburarea psihică a turmelor din Evanghelie. Ele privesc fătul drept un parazit. Deloc surprinzător, teroriștii uterului feminin sunt primii care apără nu doar liberalizarea drogurilor, promiscuitatea erotică, schimbarea de sex la adolescenți, ci și injectarea cu hormoni a copiilor și orice năzdrăvănie ar mai putea schimonosi ordinea firească a lucrurilor.
Când le arăți poza fătului la 22 săptămâni intră în vrie. Dacă pomenești de lucrarea unei biserici în sprijinul femeilor-mame, își dau ochii peste cap. De le vei spune că tradiția biblică ne-a învățat să prețuim trupul ca pe un templu al Duhului (iar nu drept altar aztec al sacrificiului uman), harpiile îți spun că ești înapoiat. Dacă invoci jurământul lui Hippocrate sau opiniile ferme ale lui Aristotel despre embrion, nici acestea n-au nicio valoare. (Nu mă aștept ca reacția să fie diferită atunci când aș invoca reflecțiile despre bioetică ale unor autori contemporani precum Leon Kass sau Tristram Engelhardt Jr.). Banalitatea răului: statistici sângeroase ventilate ca niște cifre impersonale. Omul redus, ca și -n China maoistă, la un simplu număr.
Conform datelor oficiale, de la 1 ianuarie 1990 până la 1 Ianuarie 2020, România a pierdut aproape zece milioane de prunci. Cifrele exacte ne lipsesc, asta și pentru că raportările din spitalele private sunt imprecise și pentru că nu cunoaștem avorturile făcute în Diaspora. Chiar și așa, știm că-n ultima jumătate de veac România a pierdut echivalentul populației sale îmbătrânite și că jumătate din femeile intervievate într-un recent sondaj de opinie au trecut printr-un avort. Cum s-a ajuns aici? Ne declarăm creștini, dar tratăm chiuretajul precum o banală operație de apendicită. Ne socotim a fi grădina Maicii Domnului (numită și Maica Vieții), dar, ca vechii preoți ai zeului Moloh, suntem gata să aruncăm orice fetus sfârtecat și nedorit într-un crematoriu oarecare de la marginea Bucureștiului…Ne plângem că n-avem autostrăzi, dar nu ne întrebăm: pentru cine să le mai facem?
An de an, subminăm viitorul biologic națiunii române. Strategii lui pește-prăjit, plătiți copios pentru a redacta gândi acțiuni salvatoare, tac vinovat ori ridică din umeri, contabilizând trei decenii de sinucidere asistată a unei națiuni cu uriaș potențial istoric. Lobotomia bate vasectomia. Țara noastră ar fi putut avea un avânt economic și-o creativitate culturală ieșită din comun, dar numai dacă am fi rivalizat demografic cu țări precum Polonia sau Franța.
N-am fi fost oare mai bogați dacă s-ar mai fi născut pe meleagurile patriei un Traian Vuia, Petre Țuțea sau Henri Coandă? N-am fi fost câștigători ai Premiului Nobel pentru literatură dacă la Botoșani s-ar fi ivit un alt Eminescu (geniul născut ca al șaptelea odor al Ralucăi Eminovici, într-o familie largă, cu unsprezece copii)? Sau poate al doilea Nicolae Iorga? Nu credeți c-ar fi prisosit inginerii, medicii, tinichigii sau zidarii, plecați astăzi peste mări și țări?
Dacă n-am fi banalizat pruncuciderea, sunt sigur că satele noastre n-ar fi ajuns atât de sărace, pustiite, cu drumuri desfundate, școli goale, biserici îmbătrânite și bunici însingurați. Am certitudinea statistică și intuiția morală că și-n fotbal, nu doar în cultură, bunul Dumnezeu s-ar fi îngrijit să ne mângâie duminicile cu harul coregrafiei perfecte semnate pe gazon de urmașul lui Nicolae Dobrin.
Noi, în schimb, am ales sexualizarea precoce a vlăstarelor României, prostituarea moravurilor și cultul morții în numele doctrinei liberal-progresiste a emancipării corpului feminin printr-un act de violență brută îndreptat împotriva unei creaturi inocente, dulci și plăpânde, lipsită de orice apărare: copilul nenăscut.
Până să discutăm despre implicațiile psihologice, fiziologice sau legale ale întreruperii de sarcină, am putea observa, en passant, că nimeni nu vorbește despre imensul cost social al iernii demografice provocată de avorturi. Antreprenorii români se plâng de lipsa personalului calificat, universitățile observă că n-au studenți iar companiile private angajează, la Cluj, Iași sau Craiova, muncitori veniți din spațiul extra-european. Cât este costul integrării unui tânăr nepalez într-o mare de latinitate?
N-o să ne spună nimeni. E prea târziu să aflăm răspunsul. Mi se pare aproape irelevant faptul că distrugerea fondului biologic al României ar putea fi rezultatul degradării noastre economice, morale și spirituale sau, poate, un plan diabolic gândit de niște păpușari dornici să ne cumpere visele tinerelor noastre fete (cu sau fără abonament videochat) la doi bani bucata… Ce ne rămâne de făcut? Să spunem adevărul, să iubim copiii, să ajutăm femeile însărcinate și să promovăm viața dincoace și dincolo de moarte.
Câți, însă, au curajul profetic de-a rosti adevărul? Când o mână de politicieni creștin-democrați sau intelectuali conservatori au apărat demnitatea făpturii umane (de la concepție până la moartea naturală), aceștia s-au trezit linșați public. Sunt foarte puțini lideri de opinie care să fi participat activ la marșuri pro-vita. În Parlamentul european, o legiune de năimiți votează pentru transformarea avortului într-un drept fundamental, ceea ce înseamnă impunerea pruncuciderii ca obligație profesională pentru orice ginecolog creștin, sub amenințarea desființării contractului de muncă. În curând, nihilismul post-creștin va promova și voci favorabile sacrificiului uman, precum în religiile aztece.
Știm că Lenin a introdus pentru prima oară, cu imoralitatea caracteristică bolșevicilor, dreptul la avort pentru femeile care compuneau proletariatul Uniunii Sovietice. Scopul? Nu doar violarea conștiinței creștine a mamelor însărcinate, ci și transformarea corpului feminin într-o unealtă pentru productivitatea economiei proaspăt industrializate. Altfel spus: femeia-salariat putea deveni o marfă lipsită de afect, sentimente, idealuri.
Treptat, și capitalismul occidental a transformat industria avortului într-o foarte profitabilă întreprindere. Sunt clinici care ar da faliment dacă-n societățile occidentale ar prevala cultura pro-vita. Exploatarea insecurității femeii însărcinate, adesea stigmatizată de familie și abandonată de bărbat, scoate la iveală cinismul unei bresle medicale pentru care jurământul lui Hipocrate e doar un document prăfuit, lipsit de relevanță etică. Nu doar femeia plătește scump pentru intervenția numită avort, ci și companiile interesate de recoltarea celulelor și organelor fătului extirpat. Stocate în frigidere și folosite pentru experimente, vaccinuri sau chiar în industria alimentară, aceste „resturi” de țesut uman îmbogățesc alte conturi bancare. Trebuie remarcat și faptul că oferirea de bonusuri pentru femeile care își „eliberează” corpul de-o sarcină surprinzătoare sau nedorită este, în fapt, o declarație de război la adresa învechitului concediu de maternitate. Contează calculul de oportunitate și rentabilitate, nu fericirea angajatei care, prin avort, va fi lipsită de experiența nașterii și a extazului matern, prin eliberarea unei mari doze de oxitocină.
Secularizarea radicală a Europei apusene face ca astăzi bătrânul continent să n-aibă lideri pro-vita angajați într-o luptă intensă, precum republicanii din Statele Unite ale Americii. Peste Ocean, un număr tot mai mare de oameni au ajuns să admită că întreruperea de sarcină reprezintă o intervenţie brutală care merită descurajată. Personalități de prim-rang, precum Ronald Reagan sau Donald Trump, au fost promotorii „culturii vieţii” (așa cum o numea papa Ioan Paul al II-lea). Influențați de mesajul bisericilor creștine, atinși de mesajul anumitor cărți, filme sau documentare, chiar și judecătorii Curții Supreme au decis recent (într-o decizie 6-3 luată-n primăvara anului 2022) că avortul nu reprezintă un drept constituțional. Anularea deciziei ideologice Roe versus Wade din 1973 presupune revenirea la popor.
Nu, America nu interzice într-un mod totalitar avortul, după modelul regimului Ceaușescu, care a impus între 1966 și 1989 un control abuziv asupra corpului feminin. Atitudinea pro-viață nu neagă libertatea de conștiință a mamei, ci doar provoacă legiuitorul, medicii, asistenții sociali și societatea civilă, în ansamblul ei, să reflecteze asupra acestei întrebări: e normal ca întreruperea de sarcină, pentru o fată de 17 ani, să fie mai ușor de obținut decât un pachet de țigări? E imperativ, așadar, exercițiul de consiliere psihologică și dialogul mamei-gestante cu o familie dornică să adopte copilul nou-născut. Din păcate, trista promiscuitate și devălmășie sexuală a zilelor noastre, ruptura între eros și afectivitate, ca și fuga de responsabilitate din partea bărbatului au condus la realitatea sumbră de astăzi.
Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie din România, agenda pro-vita n-ar trebui să fie una periferică. Adăugați la criza natalităţii şi perspectiva îmbătrânirii populației. Desenată cu penița sociologilor, imaginea României din 2050 arată deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive și o populaţie îmbătrânită. Contracția demografice auto-indusă de politica liberalismului fără frontiere a produs, pentru România, pagube mai mari decât primul sau al doilea război mondial. Orbirea metafizică, perpetuarea unui tabu istoric, refuzul susținerii familiei și nerecunoașterea demnității copilului încă din statul embrionare face ca oameni precum părintele Dan Damaschin de la Iași sau preotul Nicolae Tănase de la Valea Plopului să fie niște veritabili eroi ai luptei pentru viitorul biologic al națiunii. Din păcate, nimeni la vârful Statului nu se grăbește să le ofere ordinul Steaua României. Știm doar că slujitorii vieții vor primi, în schimb, cununa lui Hristos.
