Au scris pînă acum destui exegeți de ce Mihai Eminescu „a rămas romantic“ (afirmîndu-și această opțiune sub forma Eu rămîn ce-am fost: romantic într-o creație lirică postumă intitulată, după primul vers Eu nu cred nici în Iehova[1])…În ceea ce mă privește, recitind această postumă, spre a preveni o întrebare legitimă din partea cititorilor / ascultătorilor, à propos de titlul ei, am de făcut cîteva precizări despre acest aspect: era oare poetul necreștin, ateu ori de altă credință, așa cum au încercat și mai încearcă diverși compilatori să-l considere – potrivindu-și argumentele propriilor interese – tălmăcindu-i opera poetică, proza, scrierile politice ori epistolele și manuscrisele, adeseori emițînd sentințe definitive[2]? Mi-e greu să cred ca niciunul dintre acești știutori de carte (căci mi-e limpede: nu-i vorba în niciun caz de inși fără studii superioare!) să nu fi aflat că familia căminarului Gheorghe Eminovici era alcătuită din doi adulți și șapte copii botezați[3], care participau la slujbele ținute chiar pe moșioara dobîndită cu destulă caznă, în bisericuța fără turlă, cu clopotniță de lemn, cumpărată special de la o rudă a fostului stăpîn, Teodor Murguleț[4] din „cotuna“ Ipotești[5], prin strădania Ralucăi, născută Jurașcu [6]?…
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Să fie așa de greu de înțeles că al șaptelea copil, Mihail, crescut în frica de Dumnezeu, ca și părinții și strămoșii săi, își iubea suficient neamul spre a-i împărtăși credința, „nevoile“ și datinile? Cum să îmbrățișăm ideea indianismului, a ateismului etc. aceluia care – dacă-i vorba de citate epistolare, atunci să cercetăm cu de-amănuntul! – își măsura timpul adresîndu-i-se „Momoțelului“ său (acesta este unul dintre alinturile onomastice pe care le folosește poetul-gazetar pentru Veronica Micle, alături de Moți, Cuță, Cuțică, Nică, Nicuță etc.): Tare-aș veni eu la tine de Paști (p. 126); Deși Floriile sînt de toată frumusețea, „Sînt Floriile cu soare și soarele cu Florii“, eu am zăcut în pat [7] (p. 131); (…) să ne putem vedea încă înainte de Sf. Gheorghe (…) (p. 132); Madam Slavici caută o casă de Sf. Gheorghe unde să-ncap eu (…) (p. 133); Eu mă mut de la Sf. Gheorghe începînd la Slavici în două odăi (…) (p. 134); Se vede că voi fi avînd vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în Săptămîna Patemilor Lui m-a dat din friguri în junghi (p. 135) etc. Așadar, calendarul creștin ortodox reprezenta un reper cotidian pentru compunătorul epistolelor personale cu pricina. Făcînd un salt în timp, să fim onești răspunzînd la întrebarea: cîți creștini declarați de astăzi mai vorbesc, scriu (fie clasic, fie prin ultramodernele mijloace electronice – e-mail-uri ori „sms“-uri) încadrîndu-și viața între asemenea repere ale calendarului? De regulă, deși privim calendarul laic periodic, înregistrăm doar cifrele zilelor lunilor, iar dacă avem la îndemînă vreun calendar bisericesc, brusc sărbătorile ne creează multora dintre noi „probleme“, „scuze“, căci n-avem timp să participăm la slujbele tradiționale, găsind mereu cîte ceva mai important de făcut; suferim de anumite afecțiuni care cer musai dezlegări în zilele și perioadele de post; uităm să ne felicităm apropiații cu prilejul onomasticii; ne botezăm copiii în fel și chip, adeseori fantezist, uitînd să deschidem calendarul gemînd de numele mărturisitorilor, martirilor și sfinților…
În aceleași scrisori, referirile la Dumnezeu, deși par automatisme, denotă fundamentul creștin pe care Mihai Eminescu s-a ridicat din negura anonimatului: (…) nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mînecă [pe Nicu Gane – nota mea, M.F.] și să nu-i aduc aminte (…) (p. 116); Poate dă Dumnezeu să fie alte vremi (…) (p. 122); Dar în sfîrșit, bun e Dumnezeu (…) (p. 168); Ba încă, cum zici tu, ferească Dumnezeu de mai rău (…) (p. 169) etc.
Hrănește binele! Cumpără suplimentul alimentar Tinctură de propolis și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
În această epocă a asaltului globalizării păgîne referirile la opera propriu-zisă a poetului pe tema creștinismului său sînt și ele îndesat și periodic resuscitate. N-am să reiterez aici observațiile juste și argumentate estetic ale acelora care socotesc Rugăciune o capodoperă eminesciană. Am să afirm emoționat doar că admirabila mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu a scris și ne-a vorbit cînd am vizitat-o în apartamentul ei din Roman, în august 2014, cu o căldură excepțională despre rolul salvator al acestei poezii pentru ea în vremurile crunte petrecute în temnilele comuniste. Tot minunata mărturisitoare – fie ca Dumnezeu s-o așeze între cei drepți și aleși ai Săi! – ne spunea că și-a făcut timp să-i demonstreze altui producător de pagini tipărite, Răzvan Codrescu (Adolf Crivăț Vasile după numele său), că pînă și o poezie clasificată de exegeți în lirica de dragoste eminesciană, Sara pe deal, e îmbibată de trăire creștină. Reproduc în semn de omagiu această bijuterie exegetică a aceleia care i-a fost studentă lui Lucian Blaga, datată: joi, 14 ianuarie 2010 și intitulată modest Scrisoare deschisă. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin:
[…] Fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziile sale.
Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.
Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rîndurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.
Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filosofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cît este sau dacă este creştin. Te iau de mînă şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgînd împreună cadrele deschise de Sara pe deal, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelebile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scînteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre Sara pe deal şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.
Cadrul I:
Sara pe deal, buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne”.
Cadrul II:
Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară / (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină.
Cadrul III:
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scîrţîie-n vînt cumpăna de la fîntînă, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. / Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare. / Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…).
Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. „Plaiului, vîrf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului“ (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, „suişul şi coborîşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfîrşit“? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu buciumul sună cu jale, „sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă“ (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? „Plîns după raiuri pierdute cîndva“ (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgînd, izvorînd din adîncuri sînt lacrimile clare ale naturii, atît de binefăcătoare omului.
În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care se nasc umezi (cuvînt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa sfîntă şi clară. Luna nu este static sfîntă, ea trece sfîntă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: „căci El îndreaptă a stelelor cale / şi El îndreaptă al lumii mers / de sfinte cuvintele Sale / ascultă întregul univers“.
În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrînge într-o dimensiune pămînteană în care apare satul. Sîntem în sara pămînteană, dar înveşnicită. „Veşnicia s-a născut la sat“ (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vîntul o face să scîrţîie cu un suspin al naturii îngînat de fluierele din stînă. Cosaşii, purtînd în spinări unealta muncii lor, se retrag de la cîmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brîul mărunt al sunetelor de toacă – „pulsul rar de clipe“ (Lucian Blaga) – ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plîngerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, în satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul. Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricînd şi de oriunde, în care Poetul ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfîntă, o sară atît de firesc creştină, o sară ca atîtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atît de organic creştin.
Deci, dacă nu ai simţit cît de sfîntă şi cît de română este sara lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti cîte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic românesc şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei seri toate etichetele cîte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată cîtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă Sara pe deal. Ea nu poate fi desluşită decît cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei. (Aspazia Oţel Petrescu, Ortodoxia lui Eminescu, în revista „Veghea“, nr. 1, 2010).
Cine (re)citește atent publicistica eminesciană află multe dovezi clare ale creștinismului celui mai mare scriitor al românilor – subliniez: SCRIITOR – căci Mihai Eminescu a excelat nu numai în poezie, ci și în proză, și în gazetărie, ca foarte bun cunoscător al limbii române și deschizător de căi expresive pînă la el nebănuite.
Iată, de pildă, cum își începe el articolul din „Timpul“ (II), 21 undrea 1877: De cîte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rînd, ca să lumineze neamul […] – preluat din vol. Mihai Eminescu, Scrieri politice, ediție comentată de D. Murărașu (USA, Criterion Publishing Co. Inc, f. a., p. 177). Altundeva, aflăm în legătură cu „populația flotantă“ din România – alcătuită din inși urmărind cu dinadinsul funcții de conducere, „oameni fără soliditate, fără știință, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligență sofistizată [adjectivul e folosit cu sensul învechit: falsificată, falsificatoare], a căror știință n-ajunge nici măcar la corectitudinea gramaticală a frazei“ –: e prea adevărat că ideile noastre sînt adeseori escamotate și anticipate de către acești adversari generis nullius și că, pentru a se putea gera ei în adevărații proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacționari cu instincte medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu și pod peste mare […] („Timpul“ (V), 24 făurar 1880, idem, p. 270). Pe vremea gazetarului, ca și-n vremurile noastre, străinii voiau să le dea românilor și pilde de toleranță, ignorînd adevărul că niciun neam de pe fața pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decît dînsul. Singure țările românești sînt acelea în care din vremi străvechi fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit și să vorbească ce limbă i-a plăcut. Nu se va mai găsi o țară în care să nu se fi încercat de a se face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă […] Ni se pare deci că pe pămînturile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpînește jure belli, am avea dreptate să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o și noi tuturor […] (Mihai Eminescu, România și Austria, serial de articole publicat în „Curierul de Iași“, extras din vol. Scrieri politice 1870-1878, ediție îngrijită de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, f. a., p. 90). Să fie, oare, asemenea fraze scrise de un necreștin? Nicidecum!
Fiind vorba despre celebrarea zilei nașterii sale, așa cum am spus mereu de la catedră și am scris adeseori în articolele mele, se cuvine îndeosebi să-i (re)citim lui Mihai Eminescu scrierile, sursă mereu reconfortantă și uimitoare de adevăr și frumusețe. De aceea, e nimerit în acest context aniversar a fi citat un text eminescian quasinecunoscut – s-ar părea că acesta e debutul său veritabil:
Poetul
Gînduri multe ca furtuna
A cuprins o minte mare,
Fremătînd ca-ntotdeauna
Praful lumei spre creare.
Viața-apare luminoasă
Înălțîndu-și cînturile…
Moartea este-ntunecoasă
Distrugînd avînturile
Tu alege – fantezia…
Urcă-te spre cer nirvanic
Prieten bun e poezia
Și Pegas un nobil crainic.
Textul e din vol. V de Poezii postume al ediției Perpessicius, în cap. Apocrife. El ar fi apărut „în revista «Rîndunica» scoasă de elevii gimnasiști români din Cernăuți în 1865 [fiind] semnată Mihail Eminovici, elev gimnasist“ (cf. Octav Minar, Eminescu poet – filozof [sic!] Cultura – Personalitatea – Poezia (Mss. XX638), vol. I, Studiu introductiv de Dan Toma Dulciu, București, citat în articolul ActiveNews ar putea schimba Istoria Literaturii Române. Eminescologii Nae Georgescu și Dan Dulciu avansează o altă dată privind debutul lui Eminescu, pe baza unui manuscris al lui Octav Minar descoperit de Florin Rotaru. EXCLUSIV de Nae Georgescu, publicat luni, 5 octombrie 2020. Din aceeași sursă mai reproduc:
Zadarnic
Nimicul n’are nicio scară
Să te urci spre gînd nirvanic,
Ca să nu fii de ocară
Nu’ncerca să-i fii lui crainic.
Din nimic, ce vrei să fie
Cînd nimicul este nimic …
Poate un suspin în poezie
Cînd ești mare și el tot mic.
Tot din perioada școlarității cernăuțene, același Octav Minar, harnic scotocitor prin manuscrisele păstrate de Theodor Stefanelli, prieten din copilărie al lui Mihai Eminescu, descoperă un portret al Ioanei D’Arc, inspirat după Fecioara de la Orleans de Fr. Schiller:
În cercul tău meschin și strîmt
Stai tot cu ochii spre pămînt …
Nemurirea o privesc numai eu, –
Căci vecinicie fără Dumnezeu
Nu poate fi, te uită în zarea aurie
De-acolo dreptatea o să vie!
Același O. Minar mai notează: „Într-o altă strofă, pe care o găsesc rătăcită prin manuscrisele păstrate de Stefanelli, poetul alege […] din odele lui Horațiu un vers care devine filozofic [sic!] prin interpretare:
Grijile supărătoare le alungă numai vinul,
Sărăcia chiar dispare împlinindu-se destinul,
Regăsindu-te pe tine, fericit vei fi o clipă …
Viața noastră stă ascunsă, sub a morții aripă.“
În fine, mai rețin: „În poezia Din străinătate (1866), încearcă o îmbărbătare: «Da! da! aș fi ferice, de-aș fi încăodată în patria-mi iubită, în locul meu natal, să pot a binezice, cu mintea’nflăcărată, visările juniei, visări de-un ideal». «În natură parcă nu e tristeță, numai în sufletele noastre găsim această moștenire ereditară».” (Explicat în notă: „Din manuscrisele păstrate de Stefanelli.”) (Cf. idem).
Sigur, acestea pot fi catalogate – vorba regretatului meu prieten Petru Mihai Gorcea dispărut prematur dintre noi, la 66 de ani – drept scrieri ale unui „Eminescu înainte de Eminescu“, dar ele au indiscutabilă valoare biografică și merită din plin relevate în această zi aniversară.
București, 13 gerar 2021
Note:
[1] În Dicționarul religios al preotului Ion M. Stoian (București, Editura Garamond, 1994) citim: Iehova, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în Vechiul Testament (p. 127).
[2] Un exemplu ceva mai recent e ziaristul C. T. Popescu. Acesta încearcă (din nou, căci, după cît mi-amintesc, a emis enormități și la adresa lui Nichita Stănescu) a-și exercita veleitățile de… istoric literar la https://www.youtube.com/watch?v=ACR11XytggE. Astfel, dinaintea realizatoarei (replica potrivită atitudinii femeii vizibil pierdute în admirație mi s-a părut în acest caz a fi fost, drept concluzie la cele afirmate de intervievat: „ca dumneata, Bobocule, mai rar cineva“!…), el zicea, profitînd de celebrarea Poetului, nu pentru a-l slăvi, ci pentru a se lustrui pe sine, după cum își anticipa genial autorul Scrisorii I raporturile cu postumitatea: „Eminescu a fost ateu“. Pe ce se baza C. T. P.? Pe o scrisoare trimisă Veronicăi Micle… Am înțeles toana gazetarului, starea sa umorală fiind una provocată de refuzul BOR de a face nu știu ce slujbă actorului S. Nicolaescu!… Dar să citezi doar o frază epistolară, întemeind teoria ateismului celui mai important scriitor român al secolului al XIX-lea e prea mult!
[3] Cf. Constanța de Dunca-Schiau, Amintiri din copilărie. Botezul lui Eminescu, în „Telegraful român“, Sibiu, LXII, nr. 61 din 14/27 iunie 1914 (cf. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, Editura Minerva, 1986).
[4] G. Călinescu, op. cit., p. 17. Pe site-ul citat la nota următoare, aflăm că: Biserica veche a satului, datînd de la începutul secolului a XIX-lea, a fost cumpărată de Raluca Eminovici, devenind astfel lăcaş de rugăciune al familiei; bisericuţa adăposteşte şi azi mormintele a patru dintre Eminoviceşti: Raluca şi Gheorghe, părinţii poetului, Iorgu şi Nicu, doi dintre fraţii săi. Ca biserică filială este biserica din cătunul Ipoteşti cu hramul „Sfinţii Voievozi“. Această biserică a fost făcută pe locul şi cu ajutorul lui Ipatie şi Nicolae Isăcescu, care sînt primii ctitori. Ea a fost făcută din lemn, dar putrezind lemnul, a fost făcută din vălătuci. În cele din urmă prin ajutorul locuitorilor […] s-a făcut biserica, ce se află astăzi din cărămidă pe temelie de piatră. (Cf. Cultul Ortodox din Judeţul Botoşani – 1906). În imaginea preluată de pe site-ul citat se poate admira interiorul actualului lăcaș de cult al satului Ipotești. Am reprodus, de asemenea, imaginea exterioară a aceluiași lăcaș.
[5] A se vedea și http://www.eminescuipotesti.ro/
[6] Istoria literară a reținut că, mai ales femeile familiei Jurașcu aveau o viață cuvioasă. Mai exact, Raluca Jurașcu provenea dintr-o familie cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada (aceasta, vreme de cinci ani a fost chiar stareță) la Mănăstirea Agafton; monahii Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu / Iachint / Jachift. (Cf. „Lumina“ din 16 ianuarie 2012).
[7] Folosesc vol. Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Iași, Editura Polirom, 2000. Indic paginile din această carte între paranteze la sfîrșitul fiecărui citat. Am îndreptat tacit erorile ortografice, în conformitate cu actualele convenții.
