La parterul unei clădiri vechi din Timișoara se zăreşte, retrasă, firma unei ceasornicării care aminteşte de numeroasele prăvălii de odinioară ce-şi aşteptau muşteriii cu de toate.
Prin ferestrele uşii de la intrare distingi cu greu silueta unui bărbat cu lupa la ochi, care stă aplecat asupra unei măsuţe. Este Puiu Stan, ultimul ceasornicar din partea de nord a oraşului, scrie Agerpres.
Cu multă demnitate şi respect faţă de propria meserie, pe care a învăţat-o în vremurile când în oraş mai lucrau şi meşteri legendari ai veacului trecut, Puiu Stan mărturiseşte că va continua să lucreze atâta timp cât îl va ţine sănătatea.
„Din 1968 lucrez, mă cunoaşte lumea. Oameni care au 90 de ani îmi trimit ceasurile să li le repar. Nu vreau să mă retrag, îmi place meseria asta. Erau înainte de 1990 ceasornicarii Braun Bacsi, Schartz şi Bach, primul particular care a mai rămas după 1947, după naţionalizare. Am ales meseria asta pentru că aşa a fost destinul. O fac din pasiune. Am prins cei mai buni meşteri din oraş, nemţi, unguri. Meşterul meu a fost Lehotz Karol, un foarte bun meseriaş care a avut şi prăvălie particulară, dar în 1959 a fost obligat să intre în cooperativă. Am mai avut un meseriaş extraordinar, Szabo Bacsi, extrem de corect şi de pedant, pe masa lui de lucru era ca la farmacie. Chiar dacă nu trebuia rectificată o rotiţă, el o făcea, numai ca să fie lucru ca lumea. Am avut şi un meşter evreu, Spitzer, care m-a învăţat toate ‘şmecheriile’ de comerţ, pentru că trebuie să fii şi comerciant, să te descurci, să faci rost de piese”, adaugă Puiu Stan.
Pasiunea sa pentru ceasuri este întreţinută de satisfacţia pe care i-o dă refacerea completă a unui ceas de peste 150 de ani.
Uneori şi el ar vrea să îşi predea atelierul, pentru că orologiul a bătut şi pentru el aproape 50 de ani de meserie, dar nu are cui, pentru că şcolile de meserii s-au desfiinţat, iar meşteri în această specializare nu mai sunt de mult.
