La 24 martie 1944, poliția germană a făcut o razie la ferma familiei Ulma din Markowa (sat în sud-estul Poloniei). Aceștia ascunseseră în propria locuință, timp de mai bine de un an și jumătate, opt membri ai două familii evreiești din localitate – o „crimă” pedepsită cu moartea de ocupantul nazist.
Jandarmii i-au ucis mai întâi pe evrei și apoi întreaga familie. Cei dintâi au fost părinții, Józef și Wiktoria, care era însărcinată în luna a noua, după care cei șase copii: Stanisława, (8 ani), Barbara (7 ani), Władysław (6 ani), Franciszek (4 ani), Antoni (3 ani) și Maria (2 ani). În 2016, Muzeul Familiei Ulma a fost deschis în Markowa. La inaugurarea acestuia, președintele Poloniei, Andrzej Duda, a povestit martiriul familiei invocând mărturiile vecinilor, care au fost forțați de jandarmi să asiste la execuție: „Unul dintre germani le-a spus vecinilor: ‘Priviți. Așa sunt măcelăriți porcii polonezi care îi ajută pe evrei’. Însă, după asasinarea părinților, jandarmii nu au știut ce să facă cu cei șase copii. Atunci comandantul neamț a spus: ‘Vă vom scuti de necazuri’ și i-a ucis, rând pe rând, pe toți”.
În Polonia ocupată de naziști, asemenea orori erau o practică obișnuită, orice sfidare a autorităților germane soldându-se cu un răspuns brutal. Aici, orice ajutor acordat „inamicilor statului” era pedepsit cu moartea, în timp ce în celelalte țări ocupate din Vestul Europei pedeapsa era doar închisoarea. Potrivit istoricului Marek Arczyński, „în nicio altă țară, naziștii nu au implementat o formă atât de represivă și crudă a terorii, precum au făcut în Polonia împotriva populației evreiești.” Cu toate acestea, numeroși polonezi au ales rezistența – chiar riscând să fie uciși. Cifrele vorbesc de la sine: potrivit estimărilor, aproximativ 300.000 de polonezi au ascuns și au ajutat evrei și peste 6600 de polonezi dețin titlul de „Drepți între popoare” – acordat și soților Ulma la 13 septembrie 1995. Din păcate, membrii familiei Ulma nu au fost singurele victime. O mie de polonezi, inclusiv femei și copii, au fost executați de germani.
La început, ajutorul a fost spontan, fiind vorba de foști vecini sau de găzduire în propriile case. Dar, în septembrie 1942, statul polonez subteran a înființat un Comitet de sprijinire a evreilor, cunoscut sub numele de Żegota, care a oferit sprijin medical și financiar și, împreună cu comunitățile religioase, a emis și distribuit peste 50.000 de documente false (certificate de botez și de căsătorie, cărți de identitate etc.). Activitatea acestui Comitet a fost trecută sub tăcere după război, noile autorități comuniste încercând să elimine orice urmă de rezistență catolică poloneză. Astfel, figuri precum cofondatoarea Żegota, scriitoarea Zofia Kossak-Szczucka, care ar fi trebuit declarată eroină, au fost date uitării.
Toate aceste povești au ieșit la iveală după prăbușirea „paradisului socialist”, iar numele lui Józef și Wiktoria Ulma, precum și al multor altora care și-au riscat propriile vieți, au primit recunoașterea meritată. La 10 septembrie, familia Ulma, inclusiv copilul care nu a mai ajuns pe lume, au fost beatificați la Markowa, în cadrul unei slujbe conduse de reprezentantul papei Francisc, cardinalul Marcello Semeraro. În timpul ceremoniei, la care au participat 30.000 de pelerini, capul Bisericii Catolice a transmis un mesaj video în direct de la Vatican. În discursul său, papa a numit această familie o „rază de lumină” în întunericul războiului. După slujbă, președintele Duda i-a mulțumit papei Francisc pentru „extraordinara” beatificare a familiei Ulma: „Vă mulțumesc pentru că ați arătat adevărul istoric despre acele vremuri, despre soarta polonezilor aflați sub ocupație germană”.
Cu toate acestea, în ciuda importanței sale, beatificarea nu a fost lipsită de controverse. În urmă cu un an, guvernul polonez a solicitat Germaniei 1,3 miliarde de euro drept despăgubiri de război pentru daunele provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cererea a fost respinsă de guvernul german, al cărui răspuns a fost că „problema reparațiilor a fost soluționată”. În iulie a fost introdus un tren pe ruta Przemyśl-Berlin, decorat cu imagini și texte, în limbile poloneză și engleză, care evocă povestea familiei Ulma. Cealaltă controversă a fost internă, din cauza alegerilor generale din Polonia, care au avut loc la mijlocul lunii octombrie. Pentru mass-media stângistă, beatificarea a fost doar un alt element al campaniei de propagandă electorală a guvernului polonez. Este clar că stânga poloneză nu știe multe despre beatificări, întrucât, în aceste cazuri, decizia aparține Vaticanului.
Când am citit povestea familiei Ulma, mi-am amintit de uciderea Ivankăi Nowak și a copilului ei nenăscut. Ivanka Nowak, aflată în proces de beatificare alături de alți martiri sloveni, a fost o profesoară catolică pe care partizanii comuniști au condamnat-o la moarte în 1942. Deși se afla în a șasea lună de sarcină, partizanii au forțat-o să-și sape propriul mormânt și au ștrangulat-o. Cu toate acestea, înainte de a muri, a scris o scrisoare sub forma unei mărturii emoționante a credinței și a iubirii pe care i-o purta copilului nenăscut. Aceste relatări sunt despre sacrificiu, curaj și dragoste. Din păcate, asemenea fapte, care ar trebui să fie cunoscute și amintite, nu pot împiedica înfăptuirea altor și altor atrocități. Gropi comune apar din nou, iar statuile criminalilor, dărâmate cu aproape 70 de ani în urmă, sunt ridicate din nou. Dar ceea ce ne pot învăța aceste povești, precum cea a familiei Ulma, este că, până și acolo unde domnește întunericul, poate apărea lumina.
Acest articol a fost scris în colaborare cu „Three Seas Foundation” și PZU. Traducere de: Dragoș Moldoveanu.
