Era o vreme în care noi, copiii, ne zgâiam pe drumul național și făceam pariuri ce culoare va avea următoarea mașină. Era și atunci circulație, însă suficient de moderată ca să bântuim fără niciun fel de teamă cu bicicletele oriunde și oricât voiam.
Pentru a cosi fânul, coasele erau pregătite cu câteva zile înainte: bătute mărunt cu ciocanul și ascuțite. „Echipa” de lucru se pornea de pe la 5 dimineața, căci iarba trebuia să fie încă puțin umedă, să se taie mai ușor. Un pogon putea lua o zi de coasă.
Lemnele, cel mai adesea, se tăiau cu fierăstraie lungi de mână. Dacă nu aveai experiență și tăietura devenea oblică, era chinul de pe lume să o duci la capăt.
Toate acestea se făceau cu „oameni”. Aveai nevoie de om la coasă, la lemne, la lucru. Erau deseori „argați”, alteori prieteni, dar inevitabil era și o realitate socială: se făceau acestea colectiv, împreună cu ceilalți din sat.
Acum mai toată lumea – o lume drastic împuținată, căci foarte mulți au plecat în țări străine – are motocoasă și drujbă. Și mai mulți bani. Se trăiește, evident, mai bine dpdv tehnic (case cu baie, centrale, fotovoltaice, izolație etc). Mașinile s-au înmulțit. Pe drumul național ți-e frică să mergi pe jos (darămite să te joci sau să te dai cu bicicleta) că e o circulație nebună. Lumea se grăbește tare, nu știu unde, dar se grăbește, e nervoasă, nu concepe să aștepte la un 75 km/h în localitate.
Cu o motocoasă poți să termini singur în două ore un pogon. Cu drujba, dacă e puternică și nu ai bușteni prea mari, în două zile ai dat gata piramida de lemne. Ai zice – și uneori așa și e – că e „progres”, că se îmbunătățește viața omului. Dar adevărul este că mașina înlocuiește omul. Ai nevoie de motocoasă nu atât ca să câștigi timp, ci pentru că nu mai găsești om la coasă. Nu mai ai cu cine lucra. Ai nevoie de drujbă că nu prea mai ai cum și cu cine să faci clacă la lemne.
Și, odată ce au dat de gustul banilor, oamenii nu mai țin la calitatea relațiilor. Criteriul nescris, înainte, era reciprocitatea (dai, dau, faci pentru mine, fac pentru tine). Acum este a scoate banul. Exista o ierarhie, un anumit tip de respect social. Gone with the wind of change, cum ar spune cunoscătorii.
Articol senzațional.
Știați că americanilor li s-a promis (sugerat, mai bine zis) că vor lucra mai puțin și vor avea mai mult timp pentru familie, pe măsură ce apar mașinile înlocuitoare de oameni ? (Pe atunci nu prea erau miliardari ori trilionari publici …) Și cum ne-a promis și PCR, personal tov. N.C. … ceva mai târziu.
Cum zice Stânga americană: progresul tehnologic abia dacă beneficiază Prostimea muncitoare, fiindcă Proprietarii consideră – pe bună dreptate! – că fără ei nu s-ar fi putut face nimic (din lipsa finanțării). Așadar o pătură subțire a Prostimii (intelectualii) creează (practic pe mai nimic) noile tehnologii și li se permite un trai confortabil (pentru ei), Prostimea neșcolită (și imens majoritară) muncește pe nimicul minim pe economie, după un minim de „antrenament” pe noile tehnologii (de ex.: casierii de la aprozar), iar grosul profitului merge la … Proprietar – că de-aia e proprietar (ca să nu mai vorbim de riscul enorm pe care și-l asumă: să piardă tot și să ajungă … proletar!).
Dar autorul ABBA are farmec: e forțat să folosească mașini fiindcă … nu (mai) găsește om să-i lucreze! Cum dom’ne ? Adică autorul care scria acele cuvinte nu era … om bun de cosit ?! Ori nu dovedește singur ? Ori îi trebuie mai mulți fraieri ?! Asta e de tot râsul: când Ion Roată nu mai servește munca „la colectivă” (că acum e … democrație!), boierul oftează și își ia mașini înlocuitoare!
Exact ca și boierul de la 1857, și d-nul ABBA duce dorul muncii la colectivă … pentru Prostime.
P.S.
Stânga americană îmi spune uneori – astăzi, de exemplu – că mulți din Europa de Est ar regreta schimbările, că ar vrea să revină la „vechiul sistem”. Eu le recunosc că am contacte foarte puține, dar că … eu n-am întâlnit (ÎNCĂ!) niciun „nostalgic”. Cum zice PCRoberts (citat aproximativ): „Cuțitul n-a ajuns încă la os. Trebuie să ajungă mult mai rău.” Eu nu-l cred. Eu cred că oamenii fără școală nu pot schimba nimic. Au de ales între supunere și trecerea în neființă.
Înainte terminam pe șosea un meci mare de tenis de picior la dublu cu cel mult câteva întreruperi să lasăm mașinile să treacă. După care în locul pierzătorilor intrau următorii. Acum și să mai găsești vreun doritor rătăcit, n-ai cum nici să te mai apropii de șosea. Dar e bine, nu? Înseamnă că suntem mulți, avem și mașini și drumuri. Ba ne-ar trebui chiar și mai multe!
Că tot au mai apărut pe-aici numele lui Mircea Platon și Ovidiu Hurduzeu, a scris cel din urmă o carte bunuță despre Unabomber, prefațată de cel dintâi. Nu poți să nu cazi totuși pe gânduri că avea și Ted Kaczynski acolo oleacă de dreptate. La fel și Evola când echivala comunismul cu capitalismul prin prisma lipsei de țel real profund dincolo de superficialitatea preocupării numai cu mijloacelele de producție, distribuția capitalului, progresul tehnologic, etc și necesitatea unei cu totul alte abordări.
e totul doar o iluzie, un castel de nisip care intr-o clipa se poate narui. In loc sa multumim lui Dumnezeu pt toate darurile astea noi suntem din ce in ce mai rai, mai nebuni dupa bani, averi, mai neomenosi.
Eu am observat in lockdownul ala de 2 luni ca de fapt se poate trai mult mai bine fara agitatie, a fost cea mai frumoasa perioada din ultimii ani. Daca erai destept sa faci abstractie de grohaielile mediatice, puteai profita de ceva absolut fabulos, puteai intelege multe meditand la ce se intampla.