miercuri, februarie 19, 2025
OPINIILibertatea sau binele comun? -interpretări ale noţiunii de „democraţie”-

Libertatea sau binele comun? -interpretări ale noţiunii de „democraţie”-

Cu câteva decenii în urmă, pe vremea „războiului rece”, când lumea era împărţită în două lagăre: cel al libertăţii şi cel al totalitarismului comunist, nu exista posibilitate de confuzie. Societatea veritabil democratică nu era aceea care folosea termenul într-un mod lipsit de orice conţinut, gen „republică democratică”, „centralism democratic” sau, etimologic, „puterea poporului”. Aceasta fiind înţeleasă teoretic drept „dictatură a proletariatului”, dar practic drept dictatură a partidului comunist, cu structuri de putere de tip piramidal, în vârf tronând un şef de partid şi de stat care-şi exercita puterea pe viaţă. Regimurile comuniste au uzurpat aşadar termenul de „democraţie” şi i-au conferit un sens departe de cel autentic. Pe scurt, curentul de gândire dominant în acel moment şi în acel loc era cel care definea şi interpreta termenii conform propriei ideologii.

În contrast cu aceasta, în acei ani lumea occidentală se ghida după sensul am putea spune „clasic” al noţiunii de „democraţie”. El este consfinţit în toate constituţiile ţărilor civilizate, care au servit drept model şi pentru constituţiile adoptate după 1990 de către ţările foste comuniste. Aici democraţia este înţeleasă drept un set de reguli pentru practicarea pluralismului politic şi de opinii în interiorul statului. Existența unor interese și convingeri contradictorii este asumată și acceptată. Democrația oferă cadrul esenţial în care orice dispută de idei sau concepţii să poată fi rezolvată pașnic prin dezbateri civilizate și alegeri corecte. Pierzătorii trebuie să se supună majorității, dar rămân acceptați și protejați ca parte a întregului. Majoritatea și minoritatea rămân în continuare un „noi”, fac parte în continuare  din aceeaşi comunitate, iar libertatea de conştiinţă şi de exprimare sunt asigurate şi garantate fără restricţii.

Această interpretare a democrației, a cărei esenţă este principiul libertăţii, îşi are rădăcinile în orașele-state ale Greciei antice, iar în timpurile moderne a fost introdusă pentru prima dată în Anglia și Statele Unite ale Americii. E vorba deci de concepţia anglo-saxonă, care predomina în „lumea liberă” dinainte de 1989.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

În schimb, ideologia de stânga, cu toate nuanţele sale, de la marxismul clasic la neomarxismul sau eco-bolşevismul actual, se dovedeşte a fi una funciarmente incompatibilă şi ostilă oricărei libertăţi de gândire şi de manifestare. Până în 1989 faptul era evident. Şi totuşi, subversiunea de stânga din societăţile occidentale a câştigat tot mai mult teren odată cu anul 1968, când paradigma leftistă a început să-şi impună dominaţia în mediile intelectuale, ajungând în zilele noastre la formele extreme gen „wokeness” şi „cancel culture”, sau la isteriile în numele pretinsei „apocalipse climatice”.

Originile acestui curent trebuiesc căutate în perioada iluministă, care a premers Revoluţia Franceză, mai precis în scrierea „Despre contractul social” (1762) a lui Jean-Jacques Rousseau: „Numai voinţa generală poate conduce puterile statului conform scopului său, care este binele comun (…) societatea nu trebuie condusă decât numai din punctul de vedere al interesului comun (…) suveranitatea nu e decât manifestarea voinţei generale.”

Termenii cheie precum „voinţa generală”, care nu se suprapune cu suma voinţelor individuale sau cu voinţa majoritară, ea fiind  singura despre are se pretinde că tinde către „binele comun”, sau „interesul comun”, suferă de o imprecizie fundamentală: într-o primă fază sensul lor este cât se poate de vag şi de nedefinit. Circumscrierea lor e vulnerabilă la derapaje ideologice din cele mai pernicioase. În fond, toate dictaturile au afirmat că guvernarea lor are loc în numele acestor principii care au fost enunţate de Rousseau, privite însă de fiecare dată prin grila propriei concepţii. Până şi termenul de „democraţie” a ajuns să fie astfel viciat din această perspectivă, fiind instrumentalizat de către cei care au pus monopol pe interpretarea lui tocmai în această cheie, că ar reprezenta „voinţa generală” sau „binele comun”, definite conform curentului ideologic dominant al epocii.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

Într-o exprimare concisă, dar foarte aproape de realitatea pe care o trăim, a fi sau nu „democrat” nu mai ţine de respectul pentru regulile jocului politic şi social şi pentru ideile altora, ci depinde de „certificatul” emis în această privinţă de instanţele care s-au autoerijat în această postură.

Aceşti actori politici, asimilaţi stângii actuale, identifică prin urmare noţiunea abstractă a „voinţei generale” cu propriile idei. Ei nu mai înțeleg democrația în primul rând ca o competiție de interese și convingeri pe baza unor reguli acceptate reciproc, ci drept realizarea acestei voințe comune, care corespunde celei mai înalte raționalități a statului. Potrivit lui Rousseau, factorul decisiv pentru aceasta este promovarea virtuții cetățenilor, care trebuie să-și subordoneze interesele personale voinței generale.

Prin urmare, democrația nu este pentru oameni așa cum sunt ei, cu credinţele şi valorile lor, ci pentru oamenii modelaţi așa cum doresc cei auto-declarați „democrați”. Ceea ce se practică de fapt, fie pe faţă, fie mai camuflat, nu e altceva decât un proces de „reeducare”, de transformare la nivelul conştiinţelor, cu alte cuvinte, o veritabilă spălare pe creier printr-o propagandă continuă. Devine prin urmare evident faptul că părerile contrare nu mai sunt acceptate în numele unui pluralism legitim de opinii, ci sunt marginalizate, stigmatizate şi combătute tocmai în numele unui pretins „bine comun”, definit conform intereselor ideologilor stângii.

Ține-ți EROII aproape! Cumpără un tricou sau o bluză cu chipul unui Mare Român și vei contribui la susținerea siteului R3media.

În ultima vreme, indiciile că ne îndreptăm către un totalitarism de această natură se intensifică într-un mod îngrijorător. Uniunea Europeană s-a îndepărtat tot mai mult de proiectul iniţial postbelic, bazat pe principii creştin-democrate, căpătând trăsături din ce în ce mai centralizate, de esenţă socialistă. Libertatea e sacrificată tot mai mult pe altarul unui pretins „interes general”, care e cel precizat de conducătorii politici. Aceştia îl dictează atât în cazul justificării restricţiilor liberticide în contextul pandemiei de Covid-19 (cu referire aici în special la discreditarea şi chiar demonizarea opiniilor divergente faţă de cea a autorităţilor) sau în contextul dogmei încălzirii globale antropogene, care nu suferă nici ea nicio critică, fiind sursa unor măsuri politice şi economice care în viitorul apropiat vor fi resimţite din ce în ce mai drastic.

Democrația în accepţiunea ei clasică drept un set de reguli care permit concurența dintre diferite interese și convingeri este prin urmare reinterpretată deformat, în sensul de acord cu această voinţă generală abstractă. Cine este „pe linie” (a corectitudinii politice) poate primi certificatul de „bun democrat” de la instanţele autoabilitate în acest sens (presă, ONG-uri, fundaţii, partide etc.), iar cine nu, chiar dacă respectă regulile jocului, primeşte ştampila de „antidemocrat”, mergând până la cea de „extremist de dreapta”. Fundaţiile care militează pentru o „societate deschisă” (finanţate de George Soros) nu mai au practic nimic de-a face cu accepţiunea originară a termenului definit de Karl Popper, care nu mai e decât o etichetă fără conţinut, ele identificând în mod totalitar propria ideologie stângistă ca fiind singura care poate realiza „binele comun”, aşa cum îl înţeleg ele.

Într-un text din 1998, „Rousseau and the Origins of Liberalism” inclus şi în antologia „The Roger Scruton Reader” (Continuum, 2009), filosoful englez Roger Scruton îl demontează pe Rousseau, pornind şi el de la observaţia că ideile gânditorului francez stau la baza tuturor curentelor „progresiste” din istorie. Scruton foloseşte termenul de „curente liberale”, dar îl diferenţiază imediat de liberalismul clasic, acest tip de liberalism fiind practic o ideologie a relativismului, a reformelor perpetue, a aruncării peste bord a moştenirii istorice, culturale şi religioase în numele ideilor moderne. Prin urmare, eticheta de „progresism”, care s-a încetăţenit între timp, e cât se poate de potrivită.

O contradicţie importantă pe care Scruton o găseşte la Rousseau priveşte noţiunea sa fundamentală de „contract social”. Pentru Rousseau, o societate poate fi liberă numai dacă este liber consimțită, iar îndatoririle pot fi obligatorii numai dacă sunt autoimpuse. Prin urmare, societatea trebuie să se întemeieze pe un contract social: fiecare persoană promite subordonarea în schimbul unei promisiuni asemănătoare a tuturor celorlalţi. Dar, sesizează Scruton, capacitatea de a promite, de a se angaja, de a acționa autonom – toate acestea presupun existenţa prealabilă a limbajului, care la rândul său necesită mediul social. Agentul autonom nu există într-o stare naturală: el este un artefact social. Aşa cum Rousseau însuși arată în mod clar, libertatea noastră naturală este distrusă de contractul social, care pune în locul acestuia „libertatea civilă”. Din libertatea civilă izvorăște libertatea morală, dar numai odată cu apariţia libertății morale ne putem lega printr-un contract. Prin urmare, cum se poate întemeia societatea pe un contract, când niciun contract nu poate exista până când societatea nu a fost fondată? În faţa unei asemenea logici circulare, Rousseau nu poate aduce decât voința de a crede. Trebuie să trăim ca și cum ar fi legați de un contract, în timp ce știm că acest lucru este imposibil.

După cum explică Scruton în alte scrieri ale sale, la baza unei societăţi solide stau alte valori decât un simplu contract social asumat în mod raţional. E vorba de tradiţii culturale sau religioase, de sentimentul unei identităţi naţionale şi al unui destin istoric comun, care premerg momentul acelui contract social. Termenul cu care el le denumeşte este cel de „loialităţi prepolitice”. Fără o asemenea temelie, care are şi dimesiuni de ordin metafizic, o societate exclusiv „civilă”, bazată pe o simplă adeziune raţională, nu poate avea durabilitate. Dacă e să putem identifica undeva un sens genuin al acelei „voinţe generale” (alta decât voinţa majorităţii sau suma voinţelor individuale), atunci îl putem găsi într-un mod firesc pe tărâmul acesta. E vorba de voinţa de a perpetua propria identitate şi valorile de ordin naţional, spiritual şi moral care stau la baza ei, valori afirmate şi verificate în secole de istorie.

Se poate aşadar concluziona cu siguranţă că accepţiunea actuală a termenului de „democraţie” diferă din ce în ce mai mult de cea clasică a sa, aşa cum a fost ea înţeleasă până în urmă cu câteva decenii. Iar urmărind tendinţele actuale, măsurile politice şi sociale luate sub pretextul unei pandemii sau al încălzirii globale ne indică faptul că această erodare a democraţiei va continua în perioada următoare din ce în ce mai mult, în numele unor principii externe, invocate ca având o autoritate superioară, pe altarul căreia trebuiesc sacrificate libertăţile de care am beneficiat până acum.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

1 COMENTARIU

  1. Bine intenționat articolul, totuși naiv în unele privințe.
    Ceea ce a luat naștere în Grecia Antică nici ca esență nu are mult în comun cu ceea ce numim acum democrație, chiar și fără așa zisa pervertire din preajma Revoluției Franceze (în fond doar o grăbire a inevitabilului). Votau femeile în Grecia Antică? Ați citit Adunarea femeilor de Aristofan?
    Evident că mai multe capete pot fi mai deștepte decât unul singur, dar într-un spital se consultă medicii între ei, nu cheamă și paznicii și femeile de serviciu să-și dea cu părerea. A nu se înțelege că ei nu-și au valoarea lor, dimpotrivă, sunt chiar indispensabili în ceea ce fac, dar per total egalitarianismul nu are cum să aducă un plus, ci doar să dilueze. Un astfel de caraghioslâc este chiar pasajul introdus de Thomas Jefferson în Constituția Americii: “All men are created equal”. Nici în State înainte nu votau toți, ci doar proprietarii de teren – a se înțelege oameni cu drepturi pe măsura responsabilităților pe care le aveau. Acum ne prefacem că avem toți o părere la fel de avizată? Cum poate cineva să creadă că și el și cel care aruncă gunoi pe stradă sunt egali ca vot?
    Apoi în Anglia acum și dacă ar mai fi democrație veritabilă, la ce bun? În multe orașe albii au ajuns minoritari, în Londra a fost votat a doua oară un primar indian care spunea că amenințarea atentatelor teroriste sunt firești vieții într-un oraș mare. Zarurile au fost aruncate, ce rost are democrația când întrebi un grup de maimuțe dacă vor o banană pe loc sau 10 mai târziu?

    Tradiționaliștii veritabili ai secolelor trecute nu vedeau cu ochi buni infiltrarea curentului democratic în statelor lor monarhice. Acum conservatorii par preocupați doar să mențină starea de fapt curentă, bună sau rea. De unde înainte era firesc să nu decidem toți, acum ne luptăm să fim liberi să ne-o facem cu mâna noastră, ca să nu cumva să vină cineva poate mai deștept care ar ști ce-i mai bine pentru noi să ne conducă. Înainte nu concepeam indecența, acum apărăm pornografia în numele libertății de exprimare. Ieri nu priveam cu ochi buni homosexualitatea, acum le recunoaștem dreptul de a se căsători și de a adopta copii, ca să nu părem intoleranți, discriminatorii, medivali, etc. Mâine poate vom apăra necrofilia ca măcar să nu se ajungă la pedofilie, amăgindu-ne că totul a plecat atât de inocent și nimeni nu ar fi putut prevedea unde s-a ajuns.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE