Teoria spune că atunci când o societate eșuează să mai furnizeze avantajele sau stimulentele așteptate de membrii ei, adică structura sau baza morală și materială de atașamente și/ sau loialități (loyalty) este afectată, așa cum s-a întâmplat de pildă în România și Rusia anilor ‘90, ea se va confrunta în cele din urmă sau cu proteste/ contestări (voice), sau cu abandon (exit), sau cu ambele; sau membrii ei, adică segmentele afectate, se vor revolta și mobiliza împotriva guvernanților (voice), așa cum este cazul României și al Rusiei lui Elțîn, repet, sau vor începe să plece (exit, abandon), așa cum este cazul României, începând cu sfârșitul anilor ’90, începutul 2000.
Să ne înțelegem, ambele variante de răspuns (contestare și abandon) sunt forme de protest.
Teoria asta ne spune.*
Sunt și situații când ambele variante de protest pot fi întâlnite simultan, dar nu ne interesează să subliniem acum forța explicativă a teoriei. Ea e suficient de simplă și de generală pentru a pune în lumină o varietate largă de comportamente fără un efort special.
Dacă o societate funcționează doar în măsura în care ea furnizează o bază sau o structură de stimulente culturale și materiale membrilor ei (loyalty), ar trebui să ne imaginăm că, în situația societăților stratificate și complexe de astăzi, acest lucru poate să nu atingă societatea în întregul ei. Criza din 1929-33 din America și o serie de calamități, au transformat fermierii din est de la mijlocul anilor ‘30 într-o masă amorfă de zilieri intineranți, săraci și debusolați (exit), la discreția marilor cultivatori de pământ din vest (John Steinbeck, Fructele mâniei). Fermierii din vest în mod evident erau într-o situație diferită, putând exploata situația dificilă a fermierului din est în folos propriu. Nu e o dificultate de a vedea că ambele grupuri de fermieri se raportau diferit la programul guvernamental de redresare a economiei, în speță de protejare și susținere a familiilor acestui proletariat agricol sărac, alungat de pe pământurile lui de către bănci, din perioada New Deal-ului, care venea să pună capăt dumping-ului social.
Este esențial ca aceste distrugeri să nu afecteze întreaga bază materială și morală a unei societăți. Nu întâmplător, dacă anii ’90 au fost dominați de tranziția la o economie de piață cu orice preț, anii 2000 vor fi marcați mai mult de obiectivul integrării europene (2007) și realizarea Aquis-ului comunitar.
Pe scurt, anii ‘90 sunt exemplari pentru acest tip de politici bazate pe distrugerea bazei morale și materiale a loialității unor categorii socio-profesionale întregi din mediul productiv.
Dar dacă distrugerea locurilor de muncă din industrie a creat marile valuri de protest (contestare și abandon) din acești ani, în schimb segmentele care au îmbrățișat noua direcție, adică tânăra generație practic, intelectualitatea din marile orașe universitare etc, au sprijinit într-un fel sau altul distrugerile din acești ani, devenind mai mult sau mai puțin beneficiara noilor schimbări.
Numai într-o anumită măsură, se înțelege. Clasa de mijloc este azi undeva la 8% din adulți, majoritatea aflată probabil pe băncile școlilor sau absolvenți în 1989-90, adică tânăra generație.
Să ne lămurim. „Dacă admitem că, pentru a fi în clasa medie — scria economistul Petrișor Peiu într-un articol recent—, ar trebui să ai o avere între 100 000 și un milion de dolari, atunci ar trebui să admitem că avem o clasă medie extrem de firavă, de doar 7,9% din totalul adulților! În Polonia, în categoria respectivă avem 11,2% din populație, în Ungaria 12%, în Letonia 19,2 %, în Grecia 25,4% din populația adultă, iar în Croația 15,2% dintre adulți.
Acolo unde capitalismul are cel mai mare succes, pătura celor care dețin avuții peste 100 000 de dolari americani este majoritară: în SUA 43 % dintre adulți au între 100 000 și un milion de dolari, iar încă 9% sunt milionari, în Marea Britanie avem peste 50% dintre adulți cu o avere între 100 000 și un milion de dolari, iar 5% dintre adulții britanici sunt milionari.
Dacă mergem mai în amănunt și vedem care este ponderea avuției financiare din total, vom observa că românii rămân națiunea din UE cu cea mai mică avuție financiară: doar 14 400 de dolari americani/adult (în 2022), în comparație cu 21 000 de dolari/adult în cazul polonezilor, aproape 30 000 în cazul ungurilor, peste 32 000 în cazul grecilor.”**
Adăugați, dacă mai era nevoie, indicatorii de calitate ai vieții, precum sărăcia (de pildă, 20% rata sărăciei și 34% rata riscului de sărăcie între 2022-2023***) și lucrurile se clarifică.
E ușor de înțeles, în aceste condiții, de ce hemoragia de creiere (brain drawn) și de brațe de muncă a României pare să fie de neoprit, cel puțin în viitorul previzibil.
Anii ‘90 s-au dovedit extrem de duri. Structura sau baza loialității unor segmente întregi de populație, și anume economia, a fost grav avariată. Astfel, PIB–ul României a cunoscut o contractare extrem de severă și în etape. De la -5% în 1990 el s-a contractat până la -8,8% în 1992, pentru a se contracta din nou, după o perioadă de revenire între 1993-96, cu -6,1% în 1997, îndreptându-se din aproape în aproape spre -2,3% în 1999.
Rata inflației este de trei cifre în această perioadă, cu un vârf de 256,1% în 1993, urmând o perioadă în care ea va redeveni de două cifre și din nou, de trei cifre în 1997.
Câștigul salarial a cunoscut o contractare de -18,3%, atingând o scădere de până la -22,7% în 1997, după o perioadă scurtă de creștere la mijlocul anilor ‘90.
Pe scurt, între 1991–93 inflația devine galopantă, iar nivelul de trai se află în cădere liberă. După o scădere a inflației la mijlocul anilor ‘90, din 1996 puterea de cumpărare a salariului se erodează puternic, astfel încât aceasta a scăzut de la 72,3% în 1996, cât reprezenta în raport cu salariul mediu în 1990, la 58,6% în noiembrie 2000.
Indicele prețurilor de consum a cunoscut două vârfuri, unul în 1993 (369%) și altul în 1997 (276%).
În mod egal, puterea de cumpărare a pensiilor s-a redus de la 59,2% în 1996 (din pensia la nivelul anului 1990), la 47,2% în decembrie 2000.
Iar șomajul a sărit de la 3% în 1990 la 10,4% în 1993 și 11,5% în 1999.
Rezultatul, una peste alta, a fost „scăderea continuă a nivelului de trai.” Rata sărăciei, adică persoanele care trăiesc sub pragul de 60% cheltuieli medii de consum, a crescut accelerat în această perioadă, de la 19,9% în 1996 la 44% în 2000.****
Sociologul Cătălin Zamfir explica într-un interviu că șocul foarte puternic resimțit de România, prin comparație cu Polonia, Ungaria etc, care au cunoscut reveniri mai rapide —de pildă Polonia și-a atins nivelul economic din 1989 în 1993, Slovenia, în 1994, Bulgaria, în 1998, în timp ce nouă ne-a luat 14 ani ca să atingem nivelul economiei din 1989, adică în 2004—, este datorat în special tipului de tranziție, axată pe privatizarea totală și cu orice preț. Astfel, întreprinderile au dispărut până în 2000, industria a căzut la 45% din nivelul anului 1989, pe scurt s-a dezindustrializat țara.
„Marile întreprinderi —spune profesorul Cătălin Zamfir— au ajuns la fier vechi… Deci, a fost o privatizare care a stimulat vânzarea pe bucățele ale marilor întreprinderi şi nu revigorarea lor. Foarte multe dintre întreprinderile care au ajuns la fier vechi aveau mari șanse de dezvoltare. Și erau importante pentru economia românească.”*****
“Tranziția a fost obsedată de statul rău, spune profesorul Zamfir în același interviu. Intervenția statului era exclusă, iar întreprinderile privatizate.”
În mod egal, agricultura a fost supusă aceluiași proces de transformare. „S-a dat pământul înapoi —spune sociologul—, a dispărut tehnologia, clădirile, sistemul de irigaţii, toate au fost distruse. Nu mai erau nici măcar cai şi pluguri şi astfel agricultura a ajuns mult mai slabă decât era între cel două războaie.” Abia în anul 2000 agricultura României a ajuns la 65% din outputul agricol al anului 1989.
Programul liberalizării economiei românești din anii ‘90 a fost patronat de marile instituții financiare, BM și FMI, care au pus accentul pe privatizarea oricum. Acest lucru a avut ca efect căpușarea întreprinderilor de stat de o puzderie de firme private și exploatate de “băieții deștepți”, spune profesorul Zamfir. Neglijarea managementului acestor întreprinderi s-a bazat pe motivul că statul este un administrator prost.
Între 1990-93, 2 milioane de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Din 8,4 milioane de salariați în 1989, s-a ajuns la 6,4 milioane locuri de muncă în 1993. Peste jumătate dintre ei au fost preluați de pensionarea anticipată. Salariile sunt înlocuite cu pensii foarte mici. Aici se află, explică Zamfir, o sursă. importantă a sărăcirii.
În același timp, se produce o modificare în structura ocupării forței de muncă. Cătălin Zamfir spune: “Ponderea ocupării în agricultură în totalul ocupațiilor a crescut de la 27,5% în 1988 la 40,8% în 2000, însă oamenii care s-au întors la ţară au trăit cei mai mulţi sub pragul sărăciei. O parte s-au angajat în sfera serviciilor, singurul sector al economiei care a crescut comparativ cu 1990.”
Sărăcia anilor 1993-94 se plasa, arată profesorul Zamfir, în jur de 40% din populația României. Angus Maddison (2006) evalua sărăcia României la mijlocul anilor ’90 la 59%, față de 6% în 1987-88. Cu mult mai mare decât estimarea profesorului Zamfir. În orice caz, România cunoștea cea mai adâncă și violentă prăbușire în sărăcie din Europa de est.******
Ceea ce e extrem de important, este că migrația a oferit o anumită compensare ocupațională și a funcționat ca o alternativă, spune Cătălin Zamfir, la neocupare și salariile mici, mai precis ca un mecanism de detensionare socială (exit sau abandon), începand de fapt cu sfârșitul anilor ’90 și accentuându-se mai ales după 2002, cu punerea României pe Schengen White List. Cca 12% din gospodării, arăta un sondaj Curs la ora aceea, aveau în 2003 cel puțin un membru plecat la muncă în străinătate. În 2007, românii se aflau la al treilea mare val de migranți, cel mai mare de până atunci. Românii formau principala minoritate din Spania și Italia la ora aceea.*******
Terapiile de șoc și lipsa de alternative, întrucât libertatea de mișcare sau calea de acces spre Europa va fi restricționată pentru români până spre sfârșitul anilor ‘90, au dus la o serie de frământări și revolte sociale extrem de puternice. Astfel, anii ’90 vor fi marcați de o suită de mineriade și proteste de anvergură, care una peste alta dau un aspect extrem de tulbure și exploziv perioadei. E suficient dacă ne gândim la ultima mare mineriadă din ianuarie 1999, declanșată de programul de restructurare a minelor din Valea Jiului. Acțiunea minerilor se va solda în cele din urmă cu o confruntare între jandarmi și mineri la Costești, Vâlcea, unde minerii sunt opriți din drumul lor spre București. Victoria a revenit minerilor, iar rezultatul a fost așa numita Pace de la Cozia între minerii lui Miron Cozma și guvernul Radu Vasile. Guvernul cedează, iar revendicările minerilor sunt satisfăcute.
Dacă însă minerii au câștigat bătălia, în schimb nu au câștigat și războiul. Miron Cozma este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare, iar minele din Valea Jiului vor fi incluse în programul de restructurare al guvernului și închise una câte una. Valea Jiului va deveni între timp una dintre zonele cele mai sărace și depopulate din țară, subiectul de reflecție al unor oengiști și sociologi ca Dumitru Sandu, care, evident, au mai curând întrebări decât soluții.********
Este intuitiv corect să consideri că nu toată lumea a fost lovită în aceeași măsură și că loialitatea unor categorii sociale și profesionale a luat forme politice de tipul dreapta/ stânga, PNL/ PSD, devenind beneficiarele acestor formule politice de distribuire a avantajelor.
Astfel, PNL a fost asociat cu politicile liberale de factură fiscală și management administrativ, precum cota unică și reducerea sectorului public, care au fost văzute ca măsuri de sprijinire a sectorului privat, în timp ce PSD a devenit un partid asociat cu oamenii săraci din rural și urbanul mic lipsiți de oportunități și predispuși la abandon, principalele victime ale tranziției românești bazate pe privatizări cu orice preț și terapii de șoc, din anii ‘90.
Dacă în tabloul social al României, sectorul privat pare să fie privilegiat și răsfățat de toată lumea, inclusiv de PSD, care a susținut strategia națională de atragere a investitorilor străini bazată pe condiții fiscale optime și salarii mici, pentru a o completa mai târziu printr-o reformă fiscală ultra-neoliberală de factură sud-american, transferând povara fiscală de pe umerii capitalului sau ai angajatorului asupra muncii sau ai angajatului, în schimb rezultatul acestui program de redefinire și extindere a bazei materiale și morale sau culturale a loialității, coordonat de marile instituții financiare și în genere de structurile europene, e mai curând un eșec decât un succes sau altceva.
Cu o clasă de mijloc care, sub raportul avuției reale, este undeva spre 8% după 30 ani, rezultatul nu poate fi decât depopularea continuă și sărăcia. Nu întâmplător, varianta celor mai mulți români de a se realiza rămâne tot Occidentul, adică abandonul. Nu e de mirare. 55% din copiii intervievați de organizația Salvați copiii la începutul anului doreau să se stabilească peste granițe.
Iar întrebarea este, pentru a reveni la tema de la care am plecat: libertatea de mișcare este oare un câștig în aceste condiții? Sau este mai curând un mecanism de detensionare socială prin abandon (exit), care a fost acordat treptat de Europa, oarecum speriată de valul de proteste și violențe (voice) cu care se confrunta România în acei ani? Riscul major evident era repetarea scenariului rusesc. Debarcarea lui Elțîn la sfârșitul anilor ‘90 și intrarea lui Putin pe scena istoriei, se soldează cu ieșirea Rusiei de pe orbita tranziției la o economie de piață și democrație occidentală, care a aruncat-o în haos și sărăcie la discreția oligarhilor, și intrarea ei în era Putin.
Pericolul pentru România era real, iar ridicarea problemei (pur morale) a câștigurilor obținute de români, precum libertatea circulației, nu pot fi separate de contextul și timpul în care acestea au început să fie introduse. Probabil că răspunsul la întrebare nu este unic, dar cu siguranță el este unul care variază în funcție de atitudinea față de această istorie extrem de tulbure în care această libertate de mișcare (sau abandon) a intrat.
____________
* Albert Hirschman, “Exit, Voice, and the State”, World Politics, Vol.31, No.1, Oct, 1978, https://edisciplinas.usp.br/mod/resource/view.php?id=5187078
** Petrișor Peiu, “În timp ce costul banilor pentru o firmă vest-europeană este de 5% pe an, pentru o firmă românească acesta este cu 60% mai mult”, Qmagazine, 10 oct 2024, https://www.qmagazine.ro/in-timp-ce-costul-banilor-pentru-o-firma-vest-europeana-este-de-5-pe-an-pentru-o-firma-romaneasca-acesta-este-cu-60-mai-mult/
*** “ÎN ANUL 2023, UNUL DIN CINCI ROMÂNI ERA AFECTAT DE SĂRĂCIE”, INSSE, https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/saracia_si_excluziunea_sociala_r2023_0.pdf
“4 milioane de români trăiau anul trecut în sărăcie (INS),” 17.11.2023, https://www.google.ro/amp/s/www.digi24.ro/amphtml/stiri/actualitate/social/4-milioane-de-romani-traiau-anul-trecut-in-saracie-ins-2583041?espv=1
**** Coralia Angelescu et al (coord.), Economie, Editura Economică, 2003, ediția a șasea (p. 46-49)
***** Cătălin Zamfir, “Ne-au trebuit 14 ani să ajungem la nivelul economic din 1989” (interviu), https://www.google.ro/amp/s/jurnalul.ro/amp/catalin-zamfir-ne-au-trebuit-14-ani-ca-sa-ajungem-la-nivelul-economic-din-1989-777228.html?espv=1
****** Angus Maddison, The World Economy, vol 1&2, OECD, 2006, https://www.oecd-ilibrary.org/development/the-world-economy_9789264022621-en
******* Dumitru Sandu (coord.), “Living Abroad on a Temporary Basis. The Economic Migration of Romanians: 1990-2006”, Open Society Foundation, Bucharest, 2006, https://www.researchgate.net/publication/242654616_Living_Abroad_on_a_Temporary_Basis_The_Economic_Migration_of_Romanians_1990-2006
******** “Valea Jiului implicată”, interviu cu sociologul Dumitru Sandu, 1 septembrie 2022, https://youtu.be/L-96GQUvY1w?si=M-1H51Qe4Kx-73uI
