O anumită reflecţie a teologului Danion Vasile mi-a reţinut atenţia pentru că semnala un aspect pe care astăzi îl sesizăm vag sau, mai bine zis, doar persoanele cu un grad sporit de sensibilitate îl constată, deși, în mijlocul societăţii actuale, ne ferim parcă să-l înţelegem, afișând la unison un indiferentism moral, aproape maladiv, deși ne numim „creștini practicanţi”.
„Hristos – spunea acesta – a revoluţionat lumea. Urmașii Lui sunt sfinţii. Sfinţii nu au biciuit niciodată păcatul pentru a se pune pe ei înșiși în situaţia de campioni ai credinţei, ci numai pentru a arăta că păcatul duce la moarte, că păcatul este pregustare a morţii… Oamenii înţeleg cu greu că păcatul înseamnă moarte. Și de aceea, când sfinţii au predicat împotriva păcatelor, păcătoșii i-au considerat extremiști. Dar ce să facem, la fel de extremistă a fost și propovăduirea lui Hristos: Vai celor ce merg pe calea cea largă!”.
Acum, la început de an ar trebui să ne întrebăm: Dacă păcatul e pregustare a morţii, ce facem noi pentru a pregusta viaţa?
Dacă viaţa este o cale a mântuirii, o cale strâmtă, în înţeles evanghelic, de ce suntem tentaţi din ce în ce mai mult, aproape hipnotic, să alegem calea cea largă care duce la pierzare?
Sigur, răspunsurile pot fi multiple și în favoarea celor care preferă „altceva” decât poate să ofere Biserica.
Căutăm „noul”, spunând că Biserica s-a învechit.
Căutăm „eticheta” și „reclamele” de tot felul și înţelegem, într-un limbaj convenţional, doar al nostru, al generaţiei postdecembriste, că Iisus Hristos nu mai este actual, că viaţa duhovnicească „s-a demodat”.
Dar sunt și tineri care dovedesc contrariul, care și-au făcut cale prin democraţie și au cunoscut adevărata libertate în duh. Ei sunt frumoși prin curăţenia lor sufletească și trupească, prin curajul de a spune „nu” răului.
De aceea, înainte să ne pronunţăm asupra faptului că generaţia tânără a rupt cu moralitatea să recunoaștem că, într-o oarecare măsură, ea este rodul unor părinţi care demult au încheiat un acord tacit cu o realitate nu foarte apropiată Bisericii, în care, așa cum spunea Părintele Paulin de la Putna „Hristos nu și-a primit partea de credinţă și de iubire”.
Vrem cu toţii schimbarea, dar nimeni nu începe cu propria persoană. Binele și frumosul au devenit utopii într-o lume care încă mai cuprinde în sine aceste categorii morale, dar a încetat să o demonstreze sau a obosit să aducă dovezi concludente într-o societate în care nonvaloarea primează.
Astăzi iubim, postim, ne rugăm, legăm prietenii și facem milostenie etc. „altfel”, cu pretenţia de a se recunoaște că totul este făcut așa cum trebuie, că răul nu ne afectează atât de mult, că încă nu ne aflăm în derivă. Dar cât de plauzibile sunt toate acestea, dacă ne-am îndepărtat de Hristos și de Biserică, „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15)?
Să încercăm să înţelegem că pentru suflet, fiecare clipă valorează cât un „început de an”, cu condiţia să fie început bun mântuirii noastre. Să preţuim așadar începutul și să lucrăm desăvârșit, ca să putem aștepta cu bucurie rodul de la sfârșit!
Interesantă reflecția. Mă duce cu gândul și la “Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze” a lui Steinhardt.
Pare că mulți au ajuns să vadă în revoluție un termen exclusiv rău și al ălorlalți, iar al nostru, reacționismul sau contra-revoluția, e dator să fie un opus perfect simetric. Deci pe cât de activ e cel dintâi, pe atât de pasiv să-i fie contrariul, nicidecum chiar mai activ, ca să biruie. La fel și extremismul – un termen numai bun de aruncat în capul dușmanilor, că sigur se vor rușina ei și astâmpăra de la sine. Să le cerem să nu-și mai urmărească cu atâta ardoare scopul (rău) și să fie mai căldicei, ca noi, altfel nu le-am putea face față urmărindu-ne scopul nostru (bun). În ultimă instanță punem conservatoricește de-un compromis.
Asta apropo și de dărâmatul statuii lui Lenin, care acum 30 de ani era un firesc și pentru un macaragiu iar între timp nici nu se mai pune problema, că am fi la fel de răi ca ăilalți care dărâmă statui. Mama lui de intelectualism…