Slavă Domnului că nu înțeleg criptomonedele căci altfel mi-aș fi pierdut toți banii demult și poate că și casa! Știu unul sau doi oameni care au câștigat o avere din Bitcoin la începuturi, dar nu știu dacă au reușit să țină de ea. A pierde averi în investiții financiare nu e doar dureros, ci și umilitor, o dovadă a naivității sau și mai rău, iar oamenii nu sunt foarte dornici să arate asta.
Se spune că nu ar trebui să investești în ceva ce nu înțelegi, dar în cazul meu asta înseamnă să nu investesc în nimic. Cu toate acestea, a trebuit să investesc deoarece nu am încredere în monedele fiat, chiar și când e vorba de dobânzi mari. O singură dată în viață am luat și eu o decizie financiară bună, dar a fost o întâmplare.
Aveam nevoie de o sumă mare de cash așa că a trebuit să vând niște acțiuni pe care le dețineam. Am descoperit apoi că nu aveam nevoie până la urmă de cash, dar între timp valoarea acțiunilor a scăzut cu 25%. Asta m-a făcut să cumpăr un număr mai mare de acțiuni cu banii de care nu aveam nevoie; oricine ar fi observat această operațiune ar fi zis că sunt un geniu financiare și m-ar fi urmărit ca pe un guru.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Povestiri rusești de Crăciun – Antologie și vei contribui la susținerea libertății ideilor
Problema era, totuși, că nu aveam părul potrivit pentru a fi un guru. E de-ajuns să te uiți la pozele cu Sam Bankman-Fried ca să-ți dai seama ce spun. Din câte se pare Bankman-Fried a pierdut miliarde – sau trilioane? – atât banii lui cât și ai clienților săi, prin diferite scheme. E clar că are părul unui geniu, în timp ce părul meu s-a albit și s-a rărit, ceea ce mă face nu pot gândi strălucitor sau chiar să am gânduri pe jumătate originale. Nimeni cu toată țigla pe casă nu mi-ar încredința economiile lui, când se uită la părul meu.
Unul din lucrurile stupefiante la tinerii miliardari precum Bankman-Fried e lipsa gustului. Care e rostul să fii atât de bogat când arăți și te îmbraci așa cum arată și se îmbracă el? Fără îndoială că imaginea de mizerie falsă pe care miliardarii o afișează are scopul de a deturna atenția de la averea lor imensă, toți fiind de stânga pe orice temă, mai puțin în ceea ce privește finanțele lor, dar cu toate acestea subminează și flatează gustul public și împuținează viața civilizată.
În fine. Să ne întoarcem la problema părului și a relației lui nu doar cu geniul, ci și cu bunătatea. Scriitorii de secol XIX – Tolstoy, Ruskin, William Morris, Bernard Shaw, și fără îndoială că și alții – aveau bărbi impresionante, asemănătoare unor cuiburi făurite de specii mai puțin plăcute de păsări. Bărbile depuneau mărturie pentru înțelepciunea acestor oameni. Nimeni cu o asemenea barbă nu putea fi ceva mai puțin decât profund.
E ușor să comiți greșeala logică de a presupune că dacă oamenii înțelepți au bărbi mari, atunci oamenii cu bărbi mari sunt înțelepți. Mărturisesc că uneori pic și eu pradă acestei erori. Când, de pildă, văd pe stradă un om în vârstă fără adăpost, cu toate posesiunile într-o pungă și cu veștminte din sac, care par apogeul dandysmului, primul gând e că l-am întâlnit pe Diogene, un filosof care și-a dat seama de deșertăciunea vieții obișnuite de tipul celei pe care o duc eu. El a ajuns la esență, la scopul real al vieții noastre pământești. El pare echivalentul unui nebun pentru Hristos.
Întotdeauna sunt mai degrabă dezamăgit să descopăr că departe de a fi un înțelept, e de fapt un schizofrenic care și-a trăit toată viața răspunzând unor voice imaginare și crezând cele mai absurde lucruri. Prin asta nu înțeleg, desigur, absurditățile de tipul celor care l-au înghenuncheat pe Bankman-Fired, care par să nu fi fost, din câte îmi pot da seama, decât niște promisiuni fără acoperire. Nu, înțeleptul bărbos de pe stradă crede în conspirații ale mai marilor universului îndreptate către el însuși. Doarme sub poduri pentru siguranța sa. Dar barba e semnul nebuniei, în cazul său, nu al înțelepciunii.
Acum, e adevărat unele genii au avut părul vâlvoi – Beethoven sau Einstein, de pildă – dar majoritatea nu. Puterea vine din țeavea puștii, spunea Mao, dar istețimea nu vine din părul vâlvoi. Un pieptene și un aparat de ras nu sunt complet incompatibile cu gândirea.
Se pare că Bankman-Fried dorea să fie un filantrop la scară mare, ca să nu spun grandioasă; dorea să ofere sume mari de bani către ceea ce el considera cauzele bune, cum ar fi Partidul Democrat din SUA, care indirect a fost responsabil de moartea multor tineri negri din America. Nu doar că banii pe care dorea să-i dea s-au dovedit a fi inexistenți, dar nu erau nici măcar ai lui în cazul în care existau. Deci nu era idealism, ci auto-importanța tinereții.
În mod curios, o asemenea escrocherie la o scară atât de mare stârnește admirația. Îl disprețuim pe escrocul mărunt. Cel care dărâmă instituții cu pungășiile sale și le râde în față celor care ar trebui să știe mai bine ne oferă o oarecare satisfacție, câtă vreme nu ne numărăm printre victime. Dar importanța pe care și-o da Bankman-Fried împiedica până și acest gen de admirație.
Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum, care poate fi comandat aici
