Contrar celor spuse de către diverse persoane rău intenționate, poporul român este un popor extrem de tolerant. Totodată, în ciuda celor afirmate de către niște pretinși intelectuali și politicieni „de duzină și de carton” poporul român are niște valori și principii clare și de neclintit.
Pot afirma, cu toată responsabilitatea și rațiunea faptul că, poporul român, atunci când se adună într-o masă compactă, precum un pumn care este pregătit să lovească în cotropitori și asupritori, poporul român este un popor de neclintit.
Neamul românesc nu a fost niciodată un neam în care „să sufli precum într-o lumânare”. În mod cert, neamului românesc nu îi plac războaiele. Poporul român nu a fost niciodată un popor imperialist, colonialist, sau neo-capitalist anarhic, precum prea multe popoare. Noi, românii, am vrut doar să ne păstrăm glia strămoșească și graiul strămoșesc. Pentru unii și alții a fost, este și va fi prea mult, până și faptul că pur și simplu noi existăm, ca neam și ca țară. Realist vorbind, vrășmașii și trădătorii „ne-au îngropat” (la propriu sau la figurat, în datorii și în necazuri). Dar, spre ghinionul tuturor acestor neamuri parazitare și tuturor acestor indivizi cu mentalitatea unor paraziți, istoria a dovedit de fiecare dată că neamul românesc nu piere. Puține popoare au fost atât de aspru tratate, abuzate, maltratate și chinuite precum noi, poporul român. Unii și alții au vrut să ne extermine, prin diferite mijloace, de la trecerea forțată la un cult religios, schimbarea forțată a unor nume, până la deportare și masacrare. Deoarece mult prea mulți factori de decizie sunt preocupați de propria lor căpătuială prin orice mijloace și de diverse trădări ale țării și neamului, articole asemănătoare cu ale mele și implicit cu cele prezente pe site sunt mai necesare ca oricând. Neamul românesc, cel puțin de la Nistru până în Balcani, la frații noștri aromâni, nu este un neam precum o frunză-n vânt. Acest neam este puternic și are rădăcinile bine înrădăcinate în pământurile pentru care a luptat de veacuri. În ciuda aparențelor și realităților nefericite care parvin neamului de la o clasă politică majoritară mai mult decât rău-voitoare și trădătoare, poporul român trăiește și înflorește, la propriu și la figurat, atât în țară cât și în străinătate. În aceste vremuri complicate poporul român trebuie să fie mai unit ca niciodată, în cuget, fapte și simțiri.
Deși este un război uitat și cenzurat, din motive pe care chiar nu pot să le înțeleg, Războiul Româno-Ungar din anul 1919, este un război extrem de important pentru a fi studiat. Mai întâi, să vedem fapte și momente cheie ale acelor vremuri. Pentru început, să ne amintim de Republica Populară Ungaria. Foarte pe scurt, această republică a fost una de scurtă durată creată după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar, la data de 16 noiembrie 1918. Rolul proaspăt înființatei republici a fost acela de a proclama independența Ungariei față de Imperiu. Pornită de la comitetul național controlat de către coaliția partidelor social-democrat, radical, și al lui Mihály Károlyi, republica a încercat să reformeze statul, să păstreze granițele austro-ungare și să negocieze pacea cu Tripla Antantă. Confruntându-se cu imposibilitatea menținerii integrității teritoriale, republicanii au cedat puterea unei coaliții între comuniști și socialiști, care au proclamat Republica Sovietică Ungară în martie 1919. După înfrângerea acesteia din urmă în fața armatelor țărilor vecine, a reapărut pentru scurt timp în august 1919, fiind înlocuită după câteva zile de către regatul restaurat. Demn de reținut este faptul că, în ciuda înfrângerii în Primul Război Mondial, mulți politicieni maghiari nu renunțaseră la ideea hegemoniei maghiare în Ungaria Mare. În toamna anului 1918, intelectualitatea s-a împărțit însă între susținătorii păstrării sistemului anterior de control politic total maghiar, și un număr tot mai mare de susținători ai așa ziselor reforme. Maghiarul Jászi, cel care intenționa să reformeze statul după model elvețian, s-a dus de urgență la Arad pentru a începe convorbiri cu liderii naționaliști români din Transilvania, începând cu data de 12 noiembrie. Două zile mai târziu, principalul lider al românilor ardeleni, Iuliu Maniu, a venit și el să participe la discuții și a apărat poziția conform căreia autodeterminarea înseamnă realizarea suveranității naționale, făcând referire la populația de cultură românească. Restului comunităților li se promitea o extrem de largă autonomie culturală. Eșecul negocierilor de la Arad a dezamăgit opinia publică maghiară, care a fost indignată și s-a auto-radicalizat spontan. Toată presa, inclusiv cea socialistă, a clamat apărarea integrității teritoriale a Ungariei în vechile ei frontiere imperialiste austro-ungare. În fond, să nu uităm și de Masacrul de la Beliș, eveniment de o barbarie extremă venită din partea ungurilor, care a avut un impact negativ asupra tratativelor de la Arad fiind și unul dintre motivele eșecului. Acei maghiari rău-voitori nu s-au putut abține și au procedat în consecință. Masacrul de la Beliș a avut loc la data de 8 noiembrie 1918, pe moșia baronului János Urmánczy, în zona comunei Beliș din districtul Huedin al comitatului Cluj. Ce s-a întâmplat mai exact? Cel puțin 50 de civili, bărbați și femei aproape în totalitate de etnie română, au fost uciși de către o unitate de militari înarmați aflată sub comanda căpitanului k.u.k.(kaiserlich und königlich) Antoniu Dietrich. Această unitate a fost formată cu aprobarea ministrului de război al Ungariei, fără ca acesta însă să cunoască scopul ei real, la inițiativa și cu sprijinul deputatului Nándor Urmánczy. Militarii unității i-au împușcat pe locuitorii din zonă în virtutea stării de asediu, deși aceasta nu fusese proclamată. Printre autorii principali ai celor întâmplate s-au aflat și locotenentul Cseresznyĕs de la jandarmeria locală din Huedin, precum și directorul întreprinderii forestiere din Beliș, Francisc Biró. Primul dintre aceștia a sprijinit în mod activ acțiunile detașamentului militar, iar ultimul s-a implicat atât în aducerea detașamentului, cât și în conducerea unor membri ai gărzilor naționale maghiare locale care au contribuit la masacru. Acest masacru merită un articol întreg, astfel că o să revin pe viitor cu mai multe detalii absolut șocante. Trecând peste timp, din cauza eșecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar, s-a născut Republica Ungară a Sfaturilor, un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie și 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluția din Octombrie din Rusia. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenția armatei române care a ocupat Budapesta. Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române.
O primă jertfă românească despre care amintesc este cea de la Crișeni (Cigányi), care s-a soldat din partea românilor cu 6 morți, 13 răniți și 7 dispăruți. Ce s-a întâmplat atunci? În timpul operației de ocupare a liniei de demarcație din Transilvania dintre trupele române și ungare, pentru asigurarea unui nou aliniament au fost destinate Brigăzile 13 și 14 din Divizia 7 Infanterie, respectiv Regimentele 14 Infanterie pentru Baia Mare și Sighetu Marmației și 16 Infanterie pentru Jibou și Zalău. Ocuparea regiunii Baia Mare – Jibou – Zalău asigura Armatei României stăpânirea văii Someșului mijlociu și a căii ferate de pe această vale. De asemenea, asigura stăpânirea nodului de comunicații reprezentat de Jibou, care asigura legătura dintre calea ferată de pe valea Someșului și cea care ducea la Carei. Pe noul aliniament destinat a fi ocupat de către trupele române urmau să fie dislocate efective militare reduse. Ca atare, spiritele înfierbântate din trupele maghiare cantonate în Zalău, dintre care cu precădere se distingea maiorul Mihály Gyurotsik (a cărui familie locuia însă chiar în oraș), au fost predispuse la o atitudine belicoasă. La 1/14 ianuarie, două companii și două secții de mitraliere românești au pornit spre Zalău pentru a prelua orașul sub control, pe cale legală. Conform istoricului român Cornel Grad, trupele române au așteptat îmbarcate în tren în gara Gârceiu retragerea ultimelor trupe maghiare, după care s-au pus în mișcare spre gara Țigani. În triunghiul de deviație al căii ferate care ducea spre Zalău, linia fusese însă minată de trupele maghiare, care au oprit trenul cu soldați români în apropiere de gara Țigani (la 5 km nord de Zalău) și l-au luat cu asalt. În contrapartidă, restul Batalionului 2 din Regimentul 16 Infanterie s-a regrupat venit fiind de la Jibou, pe dealurile Ortelecului și a contraatacat. Lupta a continuat până ce regimentul maghiar a părăsit orașul. Trupele române au recuperat trenul în ziua de 1/14 ianuarie 1919 și au ocupat teritoriul până la linia de demarcație – dincolo de care s-au repliat trupele ungare. La 2/15 ianuarie 1919, soldații români au intrat în Zalău. Dintre românii morți, unul a fost ucis în timpul atacului, iar ceilalți 5 care erau conducători de căruțe, după ce au fost capturați de către maghiarii extremiști. Toți au fost înmormântați cu onoruri militare, în cimitirul orașului. Cei răniții au fost duși pentru a fi îngrijiți la Spitalul Orășenesc din Zalău. O anchetă privind incidentul s-a derulat sub conducerea generalilor român Neculcea, comandant al Diviziei 7 Infanterie și a celui francez Henry Patey. Concluzia anchetei a fost că vinovăția aparține autorităților maghiare. La Zalău a fost găsită o telegramă venită din partea Comisarului General al Ungariei de Răsărit din Cluj, profesorul István Apáthy, prin care trupele ungare erau îndemnate să opună rezistență. Generalul Neculcea a dispus ca Apáthy să fie arestat și judecat, iar municipalitatea clujeană a fost obligată să plătească 900.000 de coroane familiilor celor decedați în incident și să susțină financiar plata cheltuielilor de înmormântare, precum și ridicarea unui monument dedicat victimelor atacului. De asemenea, notabilitățile din Zalău și din localitățile învecinate au fost arestate. În 1920, monumentul a cărui ridicare a fost decisă de generalul Neculcea, a fost inaugurat în prezența generalului Petala.
O altă jertfă o reprezintă lupta de la Ciucea din perioada 16-29 ianuarie 1919, eveniment care a reprezentat o acțiune militară de luptă de nivel tactic care a opus în arealul geografic dintre localitățile Ciucea și Huedin situate în comitatul Cluj, trupe maghiare din Divizia Secuiască celor românești. Derularea ostilităților s-a circumscris operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri, acțiunea desfășurându-se în timpul perioadei de ocupare a celui de-al treilea aliniament al liniei de demarcație din Transilvania. Acțiunile desfășurate cu această ocazie au contribuit la stabilirea aliniamentului demarcațional militar în munții Bihorului. Subiectul înfruntării a fost reprezentat de controlul căii de acces spre pasul Ciucea, una dintre trecătorile majore prin care se realiza accesul în Transilvania. Aflat în retragere din zona Clujului, Regimentul 21 Infanterie Honvezi a acționat în apărare în mod activ, conform cu sensul schimbării de optică a administrației politice și militare ungare care era acum dispusă la măsuri militare, luate cu scopul de a câștiga timp. Fixarea trupelor maghiare în apărare la Ciucea a permis ca ulterior să poată dispune în zonă de serioase lucrări de apărare în fața ofensivei armatei române din aprilie 1919. Demn de amintit este ți faptul că, în retragere, trupele ungare de honvezi și de jandarmi au săvârșit jafuri, bătăi, schingiuiri și omoruri la Huedin și în satele Morlaca, Bologa, Valea Drăganului, Poieni Ciucea și Bucea.
Dar cum s-a ajuns la toate aceste probleme? Ei bine, totul este „legat” de Linia de demarcație din Transilvania în intervalul 1918-1919, care a reprezentat o prelungire geografică în spațiul transilvan a liniei convenționale cu rol de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei victorioase și cele ale Ungariei învinse, ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Această linie a avut un scop strict militar de separare geografică provizorie, urmând ca linia politică definitivă de demarcație (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare. Evoluția liniei de demarcație între trupele ungare și cele române a consemnat 4 aliniamente succesive, deplasate progresiv spre vest. Contextul a fost reprezentat de obiectivele postbelice fundamental antagonice ale politicilor taberelor maghiară și română, anume menținerea integrării teritoriale a Ungariei și, în mod deosebit, păstrarea Transilvaniei, de partea, respectiv preluarea puterii statale în Transilvania și maximalizarea gradului de ocupare militară a teritoriului, pentru a asigura succesul solicitărilor teritoriale, de partea română. Un prim aliniament delimitat la nord de cursul Someșului Mare, ulterior răsfrânt spre Târgu Mureș, astfel încât să urmeze cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa, a fost consemnat la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, printr-o Convenție militară de armistițiu. Deoarece România semnase anterior o pace separată cu inamicul, fiind considerată, astfel, un stat necombatant, n-a fost invitată la semnarea respectivei Convenții și nici nu i s-a cerut părerea în ceea ce privește prevederile ei. Românii nu s-au împăcat însă niciodată cu unele prevederi ale acestui act, mai ales cu cele care au avut ca subiect trasarea liniei de demarcație și menținerea administrației transilvănene sub control ungar. Considerate, totuși, mai târziu, aliate, trupele române au trecut Carpații Orientali și, fără incidente majore, au ocupat, până la 15 decembrie , aliniamentul desemnat, în pofida demersurilor politice, diplomatice și militare făcute de guvernul ungar, cu speranța împiedicării instituirii controlului militar românesc în Transilvania. Ca urmare a unor tratative duse cu sprijinul generalului francez Berthelot, România și-a deplasat trupele până la aliniamentul Baia-Mare – Dej – Cluj – Deva, ocupându-l deja pe data de 24 decembrie 1918. Deși în faza inițială structurile de conducere ungare locale au refuzat să retragă soldații mobilizați între timp pentru a face față înaintării române, guvernul Ungariei și-a dat în final, acordul pentru aceasta. Conducerea aparatului administrativ regional maghiar, precum și comandamentul său militar au rămas însă pe loc, într-un act simbolic dorit a semnaliza continuitatea juridică, iar trupele ungare au început să se concentreze în nord-estul depresiunii transilvane. Forțele armate române au continuat să preseze încet înainte și, ca urmare a eforturilor Guvernului României și ale Consiliului Dirigent, linia de demarcație a fost mutată pe linia Sighetu Marmației-Baia Mare-Zalău-Ciucea-Zam, aliniament pe care trupele s-au oprit în 22 ianuarie 1919, la ordinul aliaților francezi. Iarna care a urmat a fost folosită pentru organizarea și antrenarea temeinică a trupelor române din Transilvania, dar incapacitatea Antantei de a respecta acordurile încheiate, precum și avansul constant pe teren al trupelor române au determinat însă guvernul ungar să ia în considerare posibilitatea de rezistență armată. O nouă armată maghiară s-a constituit pe resturile celei vechi și, drept consecință, de-a lungul liniei de demarcație incidentele armate în care au fost implicate trupele ungare și române s-au multiplicat semnificativ, căpătând aspectul unor lupte cu anvergură locală. La 26 februarie, într-un context în care România a devenit un factor semnificativ al planurilor comandanților militari francezi de intervenție împotriva Rusiei Sovietice, Conferința de Pace a trasat o nouă linie de demarcație aflată între Satu-Mare și Arad. Comunicarea noii decizii către guvernul maghiar a căpătat însă, în contextul deteriorării rapide a situației militare aliate din Ucraina, un caracter ultimativ, ducând la o criză politică ungară finalizată cu instalarea unui guvern comunist la Budapesta. Decizia s-a dovedit inacceptabilă pentru oficialii maghiari, noul regim considerându-se în stare de război cu România. În Ungaria a fost decretată mobilizarea generală și statul maghiar a căutat să colaboreze militar cu Rusia bolșevică printr-o alianță ofensivă și defensivă. Ultimele tentative de negociere au eșuat, astfel că la data de 16 aprilie 1919, trupele române au declanșat o ofensivă generală pentru a avansa dincolo de vestul Munților Apuseni.
Să ne amintim de toți eroii care au murit pentru noi, pentru Unire! Dar ce să nu mai uităm?
În primul rând, de Adunarea Națională Maghiară de la Cluj din 22 Decembrie 1918, care a reprezentat o Adunare Națională a maghiarilor din Transilvania cu participarea unor social-democrați români și a unor șvabi din Banat, realizată la Cluj drept o replică la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Obiectivul propus adunării populare respective a fost acela de aderare la proiectul de rezoluție al Consiliului Național Maghiar din Transilvania, proiect care avea în vedere menținerea teritoriului transilvănean în cadrul frontierelor Republicii Ungare prin orice mijloace. În al doilea rând, de Consiliul Național Secuiesc, care a avut un caracter politic și a militat pentru înființarea unei viitoare republici secuiești. Astfel, cu toate că reprezentanții consiliului și-au declarat loialitatea față de statul ungar, și-au declarat în aceeași perioadă și disponibilitatea de a acționa în numele unei republici secuiești independente, organism statal care ar fi putut să rezulte prin autodeterminare și să aibă la bază principiile wilsoniene.
În plus, consiliul de la Budapesta s-a implicat și în organizarea și susținerea Diviziei Secuiești, forță militară dispusă să lupte pentru menținerea Transilvaniei în granițele statului ungar. Astfel, membrii consiliului au reușit să adune o mare cantitate de arme, să acumuleze fonduri consistente și să recruteze un număr de soldați secui. De asemenea, să nu uităm de Comisariatul Guvernamental pentru Ungaria de Răsărit, o instituție secundară a administrației civile din timpul Republicii Democrate Ungare, cu sediul la Cluj. A fost subordonată direct administrației centrale ungare din Budapesta, dar a avut și unele atribuții autonome, precum și un rol de autoritate politică. Înființat în urma ședinței guvernului ungar din 6 decembrie 1918, și-a încetat activitatea la 23 ianuarie 1919, în momentul în care întreaga sa arhivă precum și birourile sale au fost sechestrate de către Armata României. Dar mai ales de jertfa eroilor Nicolae Bolcaș și Ioan Ciordaș, mari patrioți și militanți pentru unirea cu Transilvania, transportați cu trenul pe ruta Beiuș-Vașcău, până în satul Lunca, situat la aproximativ 25 km de Beiuș, unde aceștia au fost torturați, executați și aruncați laolaltă într-o groapă comună, în luna aprilie a anului 1919.
Să nu uităm trecutul pentru a înțelege mai bine prezentul și pentru a încerca să anticipăm viitorul. Neamul românesc este unul dintre cele mai tolerante neamuri, dar nu vom mai permite acte barbare și de terorism îndreptate împotriva neamului și a țării, de la nimeni, niciodată!
Respect! Cinste eroilor neamului și ai țării!