Istroromânii, o enigmă a istoriei și un miracol al românității

În nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest și golful Kvarner la est, pe Peninsula Istria, se află frați și surori întru românitate cu noi. În prezent, Peninsula Istria este o regiune din vestul Croației, asta după ce, în decursul istoriei, regiunea a fost cucerită și recucerită de nenumărate ori. După ce mai întâi a aparținut unor populații locale, regiunea a trecut la Imperiul Roman de Apus, a fost prădată de goți și de longobarzi, anexată la regatul francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, regiunea a aparținut de Republica Veneția, s-a aflat sub puterea Habsburgilor (cu o scurtă perioadă când Napoleon a fost împărat al francezilor și rege al italienilor), a ajuns după Primul Război Mondial să țină de Italia, pentru ca după cel de Al Doilea Război Mondial să aparțină de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Locuitorii Istriei au fost încă din cele mai vechi timpuri de diferite etnii, cele mai importante fiind: croații, sârbii, italienii, slovenii. Diversele puteri care au controlat Istria au încercat să încline balanța acestor etnii într-o parte sau în cealaltă, prin deportări și relocări masive de populații. Printre minoritățile care trăiesc în Istria se numără și absolut spectaculoasa comunitate de istroromâni, sosită aici (după cele mai multe puncte de vedere) din: Transilvania, Banat și/sau Timoc înainte de secolul al XIV-lea.

Istroromânii sunt o ramură a românilor care a migrat în Evul Mediu din aria de formare a poporului român spre vest și s-a așezat în peninsula Istria, astăzi aparținând Croației. Fiind încă din perioada stabilirii în Istria într-un proces treptat de asimilare cu populația majoritară, în prezent numărul istroromânilor (considerându-i ca atare pe cei care vorbesc limba istroromână) este mic. Istroromâni mai trăiesc în prezent într-un sat, Žejân (Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Alte rude în românitate de ale noastre sunt răspândite în orașe din Croația și în Diaspora, mai ales în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. Cei de la sud de muntele Učka își zic vlåš „vlahi” (singular vlåh), iar cei din Žejân – žejånci „jeiăneni”. Unicitatea culturală a istroromânilor s-a pierdut aproape total, iar limba lor este puternic influențată de limba croată, fiind considerată de UNESCO în pericol grav. În prezent există unele acțiuni de salvare și păstrare a identității și a limbii istroromâne, desfășurate de către asociații culturale, cu un oarecare sprijin din partea autorităților. Demn de precizat este faptul că, interesul pentru istroromâni se trezește în secolul al XIX-lea, în contextul romantismului, curent care avea cultul tradițiilor și al patrimoniului spiritual al popoarelor.

În anul 1819, Ivan Feretić, un preot din insula Krk, transcrie două rugăciuni în „româna din Krk”, apropiată de istroromână și dispărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un prim articol de presă care constată similitudini între dacoromână și istroromână apare în 1846, semnat de cărturarul erudit Antonio Covaz, din Istria. El menționează totodată pierderea limbii în localitățile mai slab populate de istroromâni și împrumuturile din limba croată. Autorul include și elemente gramaticale, precum și două texte scurte în istroromână, pe care le traduce în latină și italiană. Acest autor este de părere că, istroromânii sunt urmașii coloniștilor romani așezați în Istria în Antichitate. În același an apare, în aceeași publicație, un articol sub formă de scrisoare al istoricului și arheologului Pietro Paolo Kandler, din Triest, care susține și el ideea lui Covaz. Același Kandler publică ulterior și alte articole și documente vechi pe aceeași temă. Primul român care scrie despre istroromâni, în anul 1847, este Gheorghe Asachi, cel care cunoaște scrierile lui Covaz și Kandler.

Primul român care ia contact cu istroromânii este profesorul de istorie ardelean Ioan Maiorescu, mai întâi în anul 1857, apoi în anul 1861, dar impresiile sale sunt publicate postum, mai întâi în foileton, în anul 1872, apoi sub formă de carte, în anul 1874, operă publicată de către fiul său, Titu Maiorescu. Ioan Maiorescu crede de asemenea faptul că, istroromânii sunt urmașii coloniștilor romani din Istria. Un al doilea român care s-a ocupat mult de istroromâni a fost Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog care i-a vizitat în anii: 1890 și 1893, scriind despre aceste călătorii în anul 1896. Datorită lui a ajuns istroromânul patriot Andrei Glavina în România, unde a făcut studii. Un glosar istroromân de amploare apare în anul 1899, fiind redactat de către lingvistul Arthur Byhan. Conform teoriei lui Ovid Densusianu, istroromânii ar fi originari din sud-vestul Transilvaniei și din Banat, și ar fi plecat de acolo în secolul al X-lea. De altă părere este Sextil Pușcariu, cel care afirmă originea sud-dunăreană a istroromânilor, plasând-o în Serbia actuală, dar admițând că erau în contact cu dacoromânii din vest. El plasează separarea lor de ceilalți români în secolul al XIII-lea. Cu deosebiri în privința locului exact, teoria lui Pușcariu este adoptată și ea de mai mulți cercetători. În afară de aceste două terorii mai există și una intermediară, cea a Elenei Scărlătoiu, conform căreia istroromânii provin din mai multe „nuclee” din centrul, vestul și nord-vestul Transilvaniei, precum și din sudul Dunării, mai ales din regiunea Timok-Prizren.

Indiferent de locul de origine, istroromânii au fost ultimii care s-au desprins de ceilalți români și au migrat spre vest, ocupându-se în principal cu păstoritul. „Românii apuseni”, cum sunt numiți de către Pușcariu, ar fi ajuns în Dalmația deja în secolul al XI-lea, dacă se consideră că numele Danulus și Negulus, găsite în documente din 1018 și 1070 sunt românești. În secolul al XII-lea ar fi ajuns și până în actuala provincie italiană Friuli-Veneția Giulia, asta deoarece într-un document emis în anul 1181 de către stareța Ermelinda, a unei mănăstiri din Patriarhatul de Aquileia de pe acest teritoriu, apare o persoană cu numele Radul, colon căruia i s-a atribuit pământ. În secolul al XIV-lea sunt atestați păstori vlahi în apropierea orașelor Split, Trogir, Šibenik, Zadar, precum și pe insulele Rab, Pag și Krk. Pe această insulă au mai rămas de la ei numai toponime: Bata, Fintira, Sekara. Într-un document din anul 1329 referitor la localitatea Buzet din Istria, apare numele vlahului Pasculus Chichio, nume ce provine de la etnonimul Ćići folosit de către croați pentru istroromâni până astăzi, transcris în latină Chichii în documentele vremii. După așezarea lor în Istria, istroromânii încep să se asimileze cu populația locală, păstrându-și identitatea și limba numai în zonele mai dens populate de ei, ale localităților Žejân și Sušnjevicę. Faptul că erau mult mai răspândiți decât astăzi este dovedit de toponimie. O întreagă regiune din nordul Istriei, aflată majoritar pe teritoriul Croației și parțial în Slovenia se numește Ćićarija, în italiană Cicceria. Nume istroromâne de localități sunt Floričići, Jerbulišće, Katun, Kature, Fečori, Kerbune.

Ocupația de bază tradițională a istroromânilor era păstoritul, dar aveau și alte ocupații. Încă din secolul al XIV-lea este atestat că formau caravane cu care umblau să-și comercializeze lactatele produse de ei și să transporte diferite alte mărfuri, de exemplu plumb din Bosnia la Ragusa (astăzi Dubrovnik) și sare de pe coasta Adriaticii spre interior. În comerțul raguzanilor, caseus vlachescus sau vlachiscus (brença, adică brânza, cum apare într-un document din 1357) avea o asemenea importanță, încât se folosea și ca mijloc de plată, iar prețul său era stabilit de autorități. O ocupație specifică a istroromânilor a fost în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a celui de-al XX-lea producerea mangalului, pe care-l transportau la distanțe mari ca să-l comercializeze. Sextil Pușcariu descrie pe larg modul în care se făcea mangalul. Făceau de asemenea comerț cu oțet.

În 1896, Teodor Burada a constatat că sărăcia era mare în rândul istroromânilor: oieritul decăzuse, creșterea vitelor era neglijată, iar agricultura era slab productivă. Cultivaseră vița de vie, dar aceasta fusese distrusă de filoxeră. Un mijloc de a-și mări veniturile prin lucratul pământului era cultivarea salviei, mai ales în Sušnjevicę. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Istria face parte din Austro-Ungaria, provincia numită Österreichisches Küstenland (Provincia litorală austriacă), și este locuită de mai multe etnii, în principal croați și italieni. Spre deosebire de aceștia, istroromânii nu sunt recunoscuți ca naționalitate. Cercetătorii din epocă constată discriminările de care suferă. Gustav Weigand menționează că școlarizarea lor este foarte neglijată. Și croații, și italienii caută să-i asimileze și, ca urmare, în satele istroromânilor nu sunt școli nici în limba croată, nici în limba italiană, și cu atât mai puțin în limba română.

Același lucru îl semnalează și Vincențiu Nicoară, profesor ardelean la liceul din Fiume (astăzi Rijeka, precum și geograful maghiar Lajos Czink care, după o călătorie în Istria făcută cu prietenul său Nicoară, relatează că 47 de locuitori din Sušnjevicę au cerut dietei istriene școală în limba lor, fără rezultat. Afirmația lui Weigand este parțial contrazisă de faptul că italienii din dietă au sprijinit această cerere, dar erau în minoritate față de croați. La 16 ani după aceea, Andrei Glavina atrage atenția asupra aceluiași lucru. Nicoară, Czink și Glavina menționează de asemenea că slujbele la biserică se fac în latină și în croată, preoții străduindu-se din răsputeri să împiedice dezvoltarea culturală a enoriașilor. După Primul Război Mondial, Istria trece la Italia. În 1921 este deschisă prima școală în care se folosește istroromâna și româna, înființată de către Andrei Glavina, dar acesta moare în 1925 și școala se desființează.

Tot Glavina devine primarul unei comune care se constituise din toate satele instroromâne de la sud de muntele Učka. În anul 1945, Istria este înglobată în Iugoslavia. Este un moment în care emigrația dă o lovitură aproape fatală comunității istroromâne. Istroromânii au avut cândva o cultură nematerială bogată, constând și din: dansuri, cântece, basme, proverbe, practici magice, obiceiuri legate de naștere, nuntă, înmormântare și sărbători, practicate în limba lor și prezentând asemănări cu cele ale românilor în general. Acestea erau încă destul de vii atunci când le-au consemnat primii vizitatori și cercetători, care au și publicat o parte din ele, observând totodată că au tendința să se piardă. Religia istroromânilor este catolică în rit latin, dar la origine se pare că a fost ortodoxă, deoarece Ascoli afirmă că în satul Sucodru biserica fusese cândva ortodoxă înainte de a deveni catolică.

Pe lângă literatura populară culeasă și publicată de cercetători în decursul timpului, datorită asociațiilor și proiectelor există de puțină vreme și o literatură cultă în istroromână, redusă cantitativ, care constă în poezii, unele pe muzică, amintiri, eseuri și traduceri. Unele creații au fost publicate în prima revistă în limba istroromână, Scrisore către fraț Rumer, a Asociației culturale istroromâne „Andrei Glavina”, apărută în anii 1996-2002. Cel mai cunoscut istroromân este Andrei Glavina. Este de asemenea posibil ca Nikola Tesla (Nicolae Teslea) să fi avut origini istroromâne. De origine stro-română a fost și Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut și ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înființat și a condus între 1921 și 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român și în româna literară, autor al primei cărți de rugăciune în dialect istro-român. Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istro-român este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca și jurnalistul de limbă italiană și croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003). Un mare entuziast este istro-românul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alți entuziaști, Asociaţia culturală istro-română „Andrei Glavina”. Această asociație editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Ce putem lectura pe site-ul MAE: „Comunitatea românească din Croația este formată, în mare majoritate, din cetățeni români care s-au stabilit în Croația după anul 1990. Numărul acestora este estimat la circa 3000 de persoane, din care aproximativ 2500 dețin și cetățenia croată… În Croația există și două comunități românofone, comunitatea lingvistică istroromână și cea a băieșilor. Comunitatea lingvistică istroromână numără aproximativ 200 de membri care trăiesc în Peninsula Istria, în special în localitățile Šušnjevica, Žejane, Čepić, Kršan, Katun, Letaj. Este impresionant modul prin care această comunitate și-a conservat de milenii dialectul pe care îl vorbește – dialectul istroromân, unul dintre cele 4 dialecte istorice ale limbii române. În anul 2017, cu contribuția financiară a guvernelor României și Croației, a fost renovată Școala din Šušnjevica (Istria), în care, începând cu anul școlar 2018-2019, se studiază dialectul istro-român de către copiii din comunitatea istro-română din zonă. La 8 noiembrie 2019, în incinta Școlii din Susnevica, a fost inaugurat Muzeul ”Cărările Vlahilor”, care prezintă aspecte din geneza și istoria dialectului istroromân și a comunității lingvistice istroromâne. Comunitatea băieșilor în Croația datează din secolul XVIII, când etnici roma, lucrători în minele din Muntenia și Transilvania, au migrat în Europa inclusiv pe teritoriul de astăzi al Republicii Croația. Începând cu anul școlar 2019-2020, printr-un proiect-pilot, a demarat studiul limbii române pentru copiii din comunitățile baiașe din trei școli din județele croate Medjimurje și Osijek-Baranya” (https://zagreb.mae.ro/node/797).

Din păcate, putem să citim și fraze precum:

„Pe agenda comunității românești – In curs de actualizare.

Proiecte ale comunității românești – In curs de actualizare”.

Concluzia este cea pe care am scris-o și în trecut. Suntem un neam atât de mare, care nu este conștient de cât de mare a fost dintotdeauna. Însă, fără acces la cultură, patriotism și naționalism, patria și națiunea noastră sunt condamnate la moarte. Depinde numai de noi dacă vom strânge rândurile și dacă vom izbi în vrășmași, ori dacă ne vom lăsa îngropa de vii (iar de data aceasta nu vom mai fi semințe, ca să revenim mai puternici).

Imnul Istro-românilor

de Andrei Glavina (1922)

Roma, Roma-i mama noastră
noi Români rămânem
România-i țara noastră
tot un sânge avem

nu suntem singuri pe lume
și suntem frați
Italieni cu mare nume
mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate
cum a dat Dumnezeu
sa trăim până la moarte
eu și tu și tu și eu.

Extrase din: Calindaru lu rumeri din Istrie (1905), de Andrei Glavina

CIẠCE NOSTRU

Ciạce nostru carle şti în cer, posveti-sa numele tev, neca vire cesaria tea, fie volĭa tea, cum e în cer şa şi pre pemint;

Pîra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o astez şi ne scuzeà pecatele nostre cum şi noĭ scuzeain lu celĭi carlĭi ne ofendesc;

Şi nu duce pre noĭ în napast şi ne scạpea de cela reav. Amen.

CRED ÎN DOMNU

Io cred în ur Domnu, Ciạcea care ţire tote, care facut-a ceru şi pemintu, ceale ce se vedu şi ceale ce nu se vedu.

Şi în Gospodinu Isus Crist, filĭu lu Domnu, îns născut, care din Ciạce nascut-s-a, mạnche de toţ secoli. Svitlost din svitlost, Domn pravi din Domn

Ion Maiorescu

nascut la ạnu 1811, mort la 5 Septembru 1864.

Ricordu sev e cela maĭ drag no Rumer din Istrie.

E pîrvi om din Romanie, carle ne a facut cunoscut lu frați noștri.

Ne-a viziteait în veara lu ạnu 1857 și ne a ștudieait limba, uzanțele și portu nostru.

PROVERBE:

Cum ţ-aĭ şternut patu şa veĭ durmi.

Maĭ bire în cạsa mea nego în palaţurile lu ạt.

Nu se pote ovotea sluji doĭ paronĭ.

Oclĭu lu paronu face gras cạlu.

ȘTORIA LU TIRARU BOGAT

In o zi verit-a la Gospodinu Isus ur tirar bogat și întrebạt-l-a: Bure Maestre, ce bire moreà face ca se rea puteà dobîndi jivlĭenĭa de vạvic? Gospodinu Isus lĭ-a zis: «Se vresi fi beiat, observeà leile!» Tiraru zis-a tuncea lu Gospodinu Iisus: «Carlĭi leie?» Ma Gospodinu lĭ-a zis: «Se nu ucizi; se nu faci lucrur de rușire și grumbe; se nu furi; se nu juri pre nepravo; onoreà pe ciạce tev și pre mạia tea și lĭubeaște pre susedu te cași pe tire îns»! Tiraru zis-a tuncea lu Isus «Toate ceaste l-am observeait decînd am fost fetiț. Ce-m faleà inchea? Tuncea Gospodinu Isus ilĭ zice: «Se vreși fi perfect, îmnea, vinde bogațiele teale și dea-le lu siromași și ver vea bogație neștimeitea în cer și viro dupa mire. Ma tiraru cum avzit-a cuvintele ceaste, mes-a dila Gospodinu despereait, che aveaia mare bogație. Tuncea zis-a Gospodinu lu mețați selĭ: «Amen, zic lu voĭ, cu grevu va intrà bogatu în cesaria din cer.

PAȘTILE

Paștile e cea maĭ mușạtea zi dintre tote festele. In ceastă zi totea luma cristianea festeà cruna lu lucrurile facute de Gospodinu nostru Isus Crist: morta dobinditea de jivot, fundamentu lu veara nostrea cristianea. Dragu și divinu nostru Scapulator fost-a cațạt, osîndit și restignit între doi taț. Spoteait și suit de ur narod betîr în pecạte s’a dat sufletu pe crij în ceale maĭ mar bole. Fost-a zecopeait, ma pravița moreait-a se face tare și ieși la videlo. Treia zi, rano damarațea, pemintu s’a streșit, grobu s’a resclĭis și Gospodinu dupa ce a dobîndit pe reav se digneà din grob ocoleait de ur columbar de svitlost. Gloria cristianea lu ceasta zi ie chiaro mare. Festa ceasta ne va osveti irima vạvic, pîra când și sorele se va vedeà che iase și sveideà virde capurile nostre. Astez irpa lu grobu s-a stacheait, dunche porteà se și noĭ neganeaĭn dila noĭ șcuro grevu lu nesnanosta și lu decadența în care ne aflan. Astez Crist a sdrobit forța lu morta și a semirat in lume svitlostu lu sea dignire dintre morț. Se și noĭ ducen lumira lu nostrea paminte se o prinden dila ceasta festea mare, neca ne pote osveti cạalea lu nostrea jivlĭenĭe. Astez toț Cristiani mar și micĭ spovedesc scularea dintre morț lu Gospodinu Isus cu cuvintele: «Crist a oscîrsnit».

Fameia lu Cralĭu din Romanie

Carol de Hohenzollern, nascut la 20 April 1839 in Sigmaringen.

M u l ĭ e a r a.

Elisabeta, Principesa de Vied, nascutea la 17 Decembru 1843.

Eredu la crunea.

Ferdinand, nascut la 24 August 1865, însurat cu Principesa Maria de Edimburg. Are patru fecior: Principi Carol şi Nicolae şi Principesele Elisabeta şi Maria.

La ce pote fi coristnea zeama de lemun?

1. Cînd poşneà se ratà o bolea de gut, mulĭan vạtea în zeama de lemun şi otarin bire fundu lu gutu din nuntru, zaino se dạe lu fecioru neca pogutneà bobiţur de lemun ţucareaite.
2. Cînd am muncạt o maneştrea grasea şi ne vire reav muncan cîtevà fete de lemun.
3. Cînd cạrna ocolo de dinţ e netecitea, le tarin cu zeamea de lemun.
4. Turnan nuşcarlĭi caplĭe de zeamea de lemun în oclĭi lu feciori nascuţ za veglĭa-lĭ de bole de oclĭi.
5. Ne tarin şi ne osnajin mîrile cu coja de lemun cînd mîrile îs macheaite de tintea.
6. Ne osnajin crilạşele de slạmea cu zeamea de lemun.
7. Ne majin mîrile crepạte ali dejerạte cu zeamea de lemun şi vạvic ren vea corist.

Videoclipuri extrem de interesante:

Istroromanii din Žejane – https://www.youtube.com/watch?v=P-UO5w8Wy7g

Istro-românii: o enigmã a românitãţii. Episodul 1 – https://www.youtube.com/watch?v=TE45aOuCuuA

ISTRO-ROMÂNII: o enigmã a românitãţii. Episodul 2 – https://www.youtube.com/watch?v=B8-AMtTXzOY

Vorbitori de istroromana din Croatia – https://www.youtube.com/watch?v=b7StuTq5OF0

Asociația Românilor din Republica Croația/Udruga Rumunja u RH – https://www.facebook.com/asocromcroatia/