Încă de la Unirea Principatelor Române, în anul 1859, liderii români au încercat să întărească relațiile cu populația aromână și cu toate ramurile românității din cadrul Imperiului Otoman.
În anii 1860, românii din Principate au finanțat activitatea lui Apostolos Margaritis, patriotul care a înființat școli românești în teritoriile otomane din Epir și Macedonia. Românii au finanțat mai apoi construcția și funcționarea multor școli în regiunea mai largă a Macedoniei și Epirului. Aceste școli au continuat să ilumineze populația din regiune chiar și atunci când unele dintre teritoriile din regiunea Macedoniei și Traciei au trecut sub autoritatea Greciei în anul 1912. Finanțarea lor de către România a continuat în anul 1913 cu acordul prim-ministrului de atunci Eleftherios Venizelos. În astfel de școli românești a existat un efort coordonat de promovare a ideii de identitate românească în rândul aromânilor. Absolvenții acestor școli mergeau de obicei și la instituții de învățământ din România. Ulterior, în timpul Primului Război Mondial, în anul 1916, Albania, inclusiv Epirul de Nord, a fost împărțită între Regatul Italiei care a ocupat Gjirokastra (Ljurocastru) și Franța care a ocupat Korçë (Curceaua), în timp ce, nordul și centrul Albaniei au fost ocupate de către trupele Austro-Ungariei.
La data de 10 decembrie 1916, francezii au fondat Republica Albaneză Autonomă de Korçë. Drept răspuns, Austro-Ungaria a trecut la proclamarea independenței Albaniei ca protectorat la 3 ianuarie 1917, la Shkodra, în timp ce, la data de 23 iunie 1917, italienii au proclamat protectoratul italian asupra Albaniei la Gjirokastra. Mai apoi, forțele italiene au avansat și au capturat Ioannina. În acest mediu de ocupație și fragmentare a teritoriilor din sudul Albaniei și nord-vestul Greciei, trupele italiene au ocupat Samarina și alte sate din Pindus pentru câteva zile, de la sfârșitul lunii august 1917 până în primele două zile ale lunii septembrie 1917. Tot în anul 1917, în timpul ocupării teritoriilor din Albania și Epirul de Nord, italienii au încercat să îi păcălească pe aromâni, pentru a converti relațiile aromâno-române în favoarea Italiei, pe baza relațiilor istorice și lingvistice și pentru a-i transforma pe aromânii pro-români în aromâni pro-italieni. În scurta perioadă de ocupație italiană în sudul Albaniei, când forțele italiene au intrat și pe teritoriul Greciei în 1917, aromânii din mai multe sate din munții Pindului au cerut autonomie sub protecția Italiei, adresându-se politicienilor din România pentru ajutor. Au fost trimise scrisori în mai multe țări, de la primarii și reprezentanții a 13 sate. La data de 29 august 1917, din Samarina a fost trimisă o proclamație semnată de către șapte reprezentanți, care aveau rolul unui comitet provizoriu și care solicitau asistență și protecție din partea Consulatului italian din Ioannina. Mai târziu, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și 1920, o delegație aromână a cerut autonomie totală pentru aromâni.
Peste ani, aromânii au făcut parte din proiectele de dezmembrare a Greciei, puse la cale de către italieni. Când Armata a 11-a a ocupat zonele în 1941, comandanții lor au primit ordin de la Palazzo Chigi (sediul Ministerului italian de Externe la acea vreme) să facă un sondaj în fiecare sat, înregistrând etnia și atitudinea față de ocupanți, constatând că majoritatea aromânilor au fost absorbiți și asimilați forțat de către comunitatea greacă, cu excepția unor grupuri care au fost înregistrate drept fiind: antibulgare, antigrecești, pro-italiene și pro-românești. Un dosar de dinainte de război pentru guvernul italian pe tema aromânilor promova ideea că aceștia erau descendenți ai vechilor romani și că aromânii s-au refugiat în Munții Pindului împotriva invaziilor barbare, pentru a fi folosiți la momentul potrivit. După căderea Greciei în fața germanilor în primăvara anului 1941 și împărțirea țării între puterile Axei, Alcibiades Diamandi (căutat de partizanii greci și huiduit drept „trădător de țară”, Diamandi a trebuit să se refugieze în România. După ce comuniștii români au ajuns la putere, Diamandi a fost arestat de Securitate la data de 21 februarie 1948 și a murit în beciurile acesteia din București, câteva luni mai târziu, crud torturat de către securistul evreu Mihail Dulgheru – Moise Dulberger), a creat o organizație colaboraționistă cunoscută sub numele de Legiunea Română, cu sprijinul autorităților italiene de ocupație și a promovat ideea unui canton aromânesc sau a unui stat semi-independent, denumit câteva decenii mai târziu cu numele de „Principatul Pindului”, care să cuprindă nord-vestul Greciei.
Secundul și succesorul său, Nicolae Matuși, a fugit în România în anul 1943. În 1948, Matuși a fost condamnat în România comunistă la 20 de ani de lagăr de muncă silnică în Dobrogea, la canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1964, la cererea guvernului grec, a fost predat autorităților elene, care l-au judecat la Atena pentru înaltă trădare (ca mai mulți membri ai „Legiunii Romane”, imediat după război, în 1945-1947). La această instanță, cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război imputate „Legiunii”, dar i s-au retras drepturile civice deoarece condusese o mișcare separatistă. Matuși a argumentat că el nu a combătut statul grec, ci comunismul. În 1976 a fost amnistiat oficial și drepturile sale civile au fost complet restaurate de către un tribunal grec. Și-a trăit restul vieții la Atena, decedând în 1981.
Aromânii au fost folosiți în mod cert drept „carne de tun”, de către diverse state fanatice, de-a lungul veacurilor. Iar faptul că aceștia încă există, este în mod clar un miracol Istoric. Drept concluzie, să vedem scrisoarea unui european ceh către aromâni:
„Aromâni!
Astăzi sunt zece ani de când aţi ridicat steagul libertăţii pe plaiurile Pindului. Atunci, după veacuri de robie, Pindul a devenit iarăşi independent. Dar soarta crudă a încercat din nou tenacitatea şi răbdarea noastră. După două luni n’a rămas din realitatea dulce, decât o amintire. Totuşi păstraţi încrederea. Momentul vostru vine, în ciuda tuturor pierderilor aşa de mari, ce aţi suferit prin desnaţionalizare. Ce e drept, aţi pierdut prea mult numericeşte, însă ce e lucru principal, pământul pe care sunteţi născuţi, a rămas al vostru din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor. Individualitatea unei naţiuni, ori a unei ramuri este dată nu numai prin indivizii săi, ci şi prin pământul pe care s’a născut. Şi o naţiune, ori o ramură, moare numai după ce a pierdut din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor şi acest pământ, cu alte cuvinte, numai după ce a fost aşa de slăbită, încât s’ar putea naşte pe pământul ei o nouă naţiune. Ramura meglenoromână moare, fiind aşa de slăbită că pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea bulgară. Ramura rumără moare, fiind aşa de slăbită, încât pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea sârbo-croată. Din contra, pe teritoriul ţinuturilor pindo-române, cari cuprind întreaga regiune ţărmurită prin Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys, linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta, nu s’a născut din timpul în care s’a născut neamul românesc nici o altă naţiune decât cea română, şi anume ramura aromână. Grecii şi albanezii, pe cari îi găsim pe teritoriul acesta, pe teritoriul acestei Românii Mici, trebue să fie consideraţi ca elemente străine, fiindcă naţiunea greacă s’a născut mai la Sud şi naţiunea albaneză mai la Nord. Unii afirmă că sunteţi veniţi în regiunea Pindului din Nord, deslipindu-vă din trunchiul străromân. Nu-i credeţi! Cele patru ramuri româneşti nu sunt productul desmembrării unui trunchiu străromân, ci existenţa lor este pur şi simplu consecinţa firească şi neapărată a configuraţiei suprafeţei pământului, care a dat naştere neamului românesc, adecă a peninsulei balcanice şi teritoriului estcarpatic, teritoriului ce-l găsim între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul estcarpatic reprezintă o unitate geografică clasică şi rară pe faţa pământului. De aceea teritoriul acesta a dat naştere numai unei singure ramuri româneşti, celei dacoromâne. Din contra suprafaţa peninsulei balcanice nu este clădită aşa unic şi arată cinci unităţi geografice mai mici şi totdeodată destul de independente. De aceea, nu s’a născut aici o singură ramură română, ci mai multe. Ar fi trebuit să se nască cinci, însă de fapt s’au născut numai trei, fiindcă o unitate a rămas şi mai departe, aceea a albanezilor şi o alta aceea a grecilor. Ramura rumărilor s’a născut în unitatea geografică ce se întinde la Nordvest de Şar-planina, ramura megleno-românilor în unitatea geografică ce se găseşte la Est de Şar-planina, iar teritoriul de naştere a ramurei noastre este cel pindoromân şi arată graniţele mai sus menţionate. Cele patru ramuri româneşti sunt în mod egal vechi ca naţiunea română, deşi din momentul în care a început naşterea naţiunei româneşti, configuraţia suprafeţei teritoriului estcarpatic şi a peninsulei balcanice au dat începutul şi celorlalte patru ramuri, despărţind naţiunea română în concordanţă cu unităţile geografice respective. (…) Evoluţia statelor europene în state naţionale, cari să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent, a înaintat aşa de mult încât acum câţiva ani am fost martorii unui fapt la prima vedere ciudat, însă foarte firesc. Irlandezii, cu toate că ei nu reprezintă astăzi decât un foarte mic procent din locuitorii insulei irlandeze – ai unităţii geografice pe care s’au născut – constituesc aproape pe toată întinderea acestei insule un Stat propriu cu un caracter naţional irlandez. În cazul acesta cea mai mare putere colonială a lumii a fost silită să cedeze înaintea unui mic popor desnaţionalizat în aşa grad, încât el părea pe cale de dispariţie. Isvorul forţei admirabile care a făcut ca sforţările unui popor aşa de mic să biruiască asupra Angliei, a fost trezirea conştiinţei irlandezilor că ei au dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care s’au născut. Cazul Irlandei se va reproduce şi în alte ţări ale Europei. Şi depinde, aromâni, înainte de toate de voi, dacă se va reproduce şi în ţinuturile României Mici. Acum trebuie să se trezeacă între voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga Românie Mică, la întreg pământul care v-a dat naştere, ori odată vă va surprinde momentul decisiv pentru voi, fără să-l percepeţi, iar mai târziu ar fi cu greu să recâştigaţi libertatea. Momentul vostru vine! Dacă nu va veni mai devreme, va veni desigur atunci când perspectivele straşnice ce le deschide războiul chimic şi cu avioane, vor produce lichidarea pericolului războaielor europene. Cu toate că astăzi soluţia dela ordinea zilei pentru asigurarea păcii europene este creiarea Statelor Unite ale Europei, pericolul războaielor europene nu se va lichida prin creiarea acestor fel de State Unite. Cauza principală a războaielor europene nu constă în faptul că omenirea europeană trăieşte despărţită în mai multe State independente, ci în faptul că Europa nu este împărţită aşa cum a predestinat-o natura însăş. Lichidarea, de care e vorba, se va înfăptui prin împărţirea Europei în State naţionale, care să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent: cu alte cuvinte, Europa va fi împărţită aşa cum a predestinat-o natura şi în concordanţă cu tendinţa ce-o arată evoluţia Statelor europene. Natura a predestinat locul Statului vostru între Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys şi linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta. Pătrundeţi-vă, aromâni, de acest adevăr, treziţi în voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care sunteţi născuţi, aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei şi atunci veţi câştiga totul”. – Praga, 28 August 1927 Jaroslav Müller http://www.independenta-pindului.ro/presa-vremii
