Dragă cititoare, stimate cititor, imaginează-ți că ești un militar de carieră care pur și simplu și-a făcut meseria și și-a făcut-o bine. Treci prin cel mai devastator război pe care l-a cunoscut Omenirea până acum. Și scapi cu viață. Când te întorci acasă, nu doar că nu ești considerat un om-erou. Chiar dacă tu poate că nu ai avut pretenția aceasta. Ci, chiar din contră, ești considerat un dușman al țării și al neamului. În mod cert, tu îți pui o serie de întrebări, precum: „Dacă eu am fost trimis pe front și în operațiuni militare, la chemarea țării și a neamului, nu din voința mea personală, deoarece războiul nu eu l-am provocat sau declarat, de ce acum sunt tratat de către autoritățile care anterior m-au trimis la luptă, la ordin, precum un dușman?”. Astfel, dacă ți-ai imaginat aceste lucruri, poate că acum simți o infimă parte din ceea ce au simțit frații Carlaonț. Să vedem cine au fost aceștia.
Ioan Carlaonț s-a născut la data de 19 octombrie 1885, în Miculești, județul Mehedinți. Acest militar a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost fratele mai mare al generalului Dumitru Carlaonț (1888-1970). A urmat Școala Militară de Artilerie și Geniu din București (1904-1906) și Școala Superioară de Război (1919-1920). În anul 1935 a fost avansat la gradul de General de Brigadă. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940. Pe data de 6 august 1940 este trecut în rezervă și repartizat ca ofițer de rezervă în Marele Stat Major. După anul 1945, generalul a organizat în Oltenia detașamente de rezistență anticomunistă. A fost arestat în octombrie 1948 fiind învinuit că a acceptat să devină șeful unei organizații subversive teroriste, o grupare ce derula activitate politică, avea cunoștințe și relații contra intereselor Republicii Populare Române. În ziua de 21 iunie 1949 Tribunalul Militar Craiova, prin Sentința nr 28, l-a condamnat pe generalul Carlaonț la 15 ani temniță grea, 10 ani de degradare civică și 10.000 lei cheltuieli de judecată. În iunie 1949 a fost trimis la penitenciarul Aiud, unde a murit la data de 6 februarie 1952, orb, anchilozat, bolnav de tuberculoză, într-o celulă fără geamuri în care dormea pe ciment. Astfel, a murit unul dintre acei prea mulți militari care au fost eroi în luptă, ca mai apoi să fie considerați dușmani, tocmai la ei acasă.
Dumitru Carlaonț foto), fratele mai mic al lui Ioan Carlaonț, a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cl. III: „pentru curajul personal, concepția clară și energia cu care a condus operațiunile Diviziei sale, pe timpul dela 9-25 Septemvrie 1941, în luptele pentru cucerirea Odesei”. A fost numit la data de 11 septembrie 1944 în funcția de secretar general al Ministerului de Război, în locul generalului de divizie Vintilă Davidescu. A îndeplinit această funcție până la 1 octombrie 1944, când a fost înlocuit cu generalul de brigadă Ion Eftimiu. Să vedem cum îl caracterizau oamenii epocii, adică cei care au intrat în contact cu el: Colonelul Constantin D. Chirilovici, fost chestor de poliție al municipiului Iași declara la 21 februarie 1945: „Domnia sa a fost într-adevăr sever, dar drept cu toată lumea. Cred și sunt convins că numai un comandant militar cu calitățile domniei sale excepționale a putut restabili ordinea cea mai desăvârșită în Iași, în acele timpuri critice, când nemții se dedau la dezordini și când Iașiul, care se găsea în zona de operații, avea nevoie de liniște și ordine”. Însă, comuniștii staliniști l-au considerat criminal de război, odată ce au preluat frâiele puterii politice și s-au cocoțat pe lianele puterii dictatoriale. Vasile Atanasiu aprecia că acuzele că generalul ar fi ordonat judecarea cetățenilor sovietici pentru „spionaj, defetism, comunism etc.” și că ar fi deportat evrei în Transnistria erau „complet neîntemeiate”, deoarece: „nu avea calitatea, prin funcția ce avea, să judece, nici să ordone execuții” aducând drept dovezi declarațiile evreilor Leon și Eugenia Berman din Cernăuți. De asemenea: „n-a avut nici o legătură nici cu deportările, nici cu ghetourile”, acestea fiind de competența Guvernământului Bucovinei. La data de 18 februarie 1959, Direcția anchete penale din Ministerul de Interne a emis un nou mandat de arestare învinuindu-l pe fostul general, de: „crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și mișcării revoluționare” considerând că arestarea sa „este reclamată de interesele de securitate ale statului”. I se impută prin Ordonanța de punere sub învinuire din 8 martie faptul că, începând cu anul 1956, moment în care generalul era de mult recalificat drept zidar, împreună cu alte persoane, printre care generalii Gheorghe Potopeanu și Gheorghe Zamfirescu: „comentau o serie de știri calomnioase ascultate la posturile de radio imperialiste și o serie de zvonuri tendențioase care circulau cu privire la schimbarea formei de guvernământ din R.P.R”. Tribunalul Militar al Regiunii 3 militare l-a condamnat la 21 martie 1960 la 7 ani muncă corecțională, la 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Recursul s-a judecat la 3 mai 1960, la Tribunalul Suprem, Colegiul militar, care i-a redus pedeapsa la 1 an și 2 luni închisoare corecțională și a dispus eliberarea sa, având în vedere că perioada cât a fost în arest depășea durata pedepsei. A fost eliberat de la Jilava la 12 mai 1960.
Astfel, acest militar care, în Primul Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant de baterie și de divizion de artilerie în Regimentul 5 Artilerie, fiind căpitanul care s-a distins în luptele de la Jiu și Dragoslavele, ca mai apoi să ia parte la luptele de la Varniță (Momâia), la atacul de la Mărășești, apoi la urmărirea inamicului spre Soveja, la Negrilești, precum și în următoarele lupte de la Coșna (Tg. Ocna), ca în final, în Al Doilea Război Mondial să conducă Divizia 8 Infanterie în luptele de la Odessa, avea să fie arestat de patru ori, judecat și achitat de două ori, avea să fie cercetat fără întrerupere aproape 16 ani pentru acuzații care nu au putut fi dovedite, adică masacre contra evreilor la Iași și avea să piară la data de 2 iulie 1970, în București, după ani de chinuri. Iar asemenea fapte aveau să motiveze și mai mult rezistența armată a partizanilor din munți.
