Secolul trecut de la nașterea lui pe pământ și primul deceniu de când nu mai este cu noi vizibil reprezintă pre-texte ideale pentru a conștientiza, o dată în plus pentru unii, nu doar cine a fost, dar mai ales ce a reprezentat Părintele nostru Bartolomeu de fericită memorie.
Mai ales în acești ultimi zece ani, cu regularitate memorială, am încercat să punctez, inclusiv repetându-mă, anumite trăsături definitorii ale celui poreclit cu mult drag, dar și cu nedisimulată admirație, “leul Ardealului”. Cum știm, formula nu i-a plăcut deloc, imaginea morții leului, neputincios, însingurat și cotropit de muște, neputând să îl încânte. Metaforic și destinal rămân însă câteva virtuți leonine imposibil de ignorat: de la determinare la forță și de la demnitate la protecție. Ceva însă i-a lipsit, spre cinstea lui: pofta de pradă. A avut, în consecință, o viață făcută de alții și mai puțin de el însuși. S-a pus la dispoziția istoriei, așa cum avea să se pună în slujba cuvântului, scriind, iar apoi, când alții caută liniștea, în slujba Bisericii, la Cluj. Nu a avut, cum am tot spus, un parcurs “normal”, o “carieră”, ci a trăit toate etapele vieții sale la cote maxime, fără jumătăți de măsură, fără improvizații și nici aranjamente de care, de ce nu, ar fi putut profita. A fost un fraier, adică un Freiherr, constrâns de cele mai multe ori, dar liber mereu. Până la măduvă.
Acum, pentru a fi utilă, comemorarea mea, devenit între timp preot, ar dori să fie adresată fraților de slujire, diaconilor, peoților și ierarhilor mai ales, că doar ei sunt, etimologic și nu numai, cei dintâi. Nu este o lecție, ci o predanie: dau mai departe, repet: cu nădejdea de a fi de folos, ceea ce am văzut, simțit și înțeles după două decenii de apropiere privilegiată. Ca și la Țuțea, aceasta este, nemijlocit, învățătura prin învecinare. Așadar, fără o ordine strictă:
Raportarea la sine
Părintele nostru nu s-a crezut mai bun sau mai talentat decât era în realitate. A avut o percepție solidă, fără proiecții sau frustrări transformate în idealuri. Nu s-a dat mare și, în consecință, dovedindu-se, prin performanțe și traseu, cu adevărat mare, a avut o terapeutică și spontană autoironie. Copil de țărani, s-a mirat ce au făcut viața și Dumnezeu din el. Consecința practică, arhiereu fiind: nu s-a lăsat prins în mrejele laudelor, a osanalelor, a admirațiilor interesate. Dimpotrivă. Îmi amintesc, la masa de după instalarea la Cluj, cum a stabilit termenii dintre el și viitorii colaboratori. Prima precizare generală la adresa laudelor aduse: m-am simțit ca la mort. Doar despre morți se vorbește numai de bine, în vreme ce eu abia îmi încep lucrarea. Reacția a fost de o hilaritate forțată. A doua precizare legată de tentativa neinspirată a unor consilieri să îi laude anvergura literară: “Prefer să fiu desființat de critici profesioniști decât să fiu lăudat de ageamii!” Liniște.
Raportarea la slujire
Nu a crezut că merită, că este vrednic, că se împlinește, că, în sfârșit, este un om “făcut”. A fugit de arhierie precum, înainte de America, a fugit de preoție, rămânând conștient și decis diacon. Această îndelungă distanță față de orice slujire înaltă nu l-a împiedicat, ajuns la Cluj, să calce spontan, fără rezerve, a ierarh. A avut o detașare pe care sper să o aibă și cei chemați de tineri la responsabilitatea eclesială. Nu a dormit cu engolpionul sub pernă. A respectat onoarea încredințată, dar nu a uitat cine este. În fapt, de mai multe ori, în predici, nu a relativizat propria poziție, ci a pus-o în lumina potrivită: un pumn de țărână ajuns slujitor al Domnului. Nimic mai puțin și nimic mai mult. Nu am să uit emoția, stăpânită cu greu, din timpul hirotoniilor. Laic îngăduit să stau în altarul Catedralei clujene, mereu ajungând cu întârziere (sic!), am asistat la zeci de momente harice ale transferului: diaconi și preoți, majoritatea mai tineri decât mine, asupra creștetului cărora Părintele nostru își punea mâinile. Nesmintit: vocea celui care implora Duhul Sfânt se înmuia într-o ofrandă a unei necăutate smerenii în fața situației de a mijloci ceea ce părea/pare de nemijlocit: să dai din cele ale lui Dumnezeu oamenilor.
Raportarea la Biserică
Ostaș disciplinat, purtător al ethosului Patriarhului Justinian, știa să apere instituția bisericească. Fără furie, acreală sau dispreț. Vedea cu obiectivitate inclusiv falsele capcane, așa cum măsura realist dimensiunile pericolelor reale. Dar, surpriză! Nu atât atacurile din afară, oricum previzibile, îl preocupau, cât mai ales slăbiciunile din interior care, odată devoalate, ar fi oferit muniție pe gratis tuturor celor care își îndreptățesc ticăloșia și necredința prin păcatele slujitorilor Bisericii lui Hristos. Știa ce spune măcar și prin comparația cu regimul comunist pe care l-a cunoscut atât de bine, cu mintea și trupul deopotrivă. Știa ca nimeni altul cum a fost “vânat” de comuniști, la propriu, Patriarhul Justinian prin intermediul colaboratorilor lui, cât efort a fost depus ca prin unii ca el, ierodiaconul Bartolomeu, să fie prins capul, cum mădularele slabe ar fi trebuit să provoace decapitarea. Rezistența și inteligența replicilor aveau să exaspereze persecutorii care, enervați, au dispus arestarea tuturor. Așa, capul rămânea singur și aparent vulnerabil. Oricum, nu avem aici locul să intrăm în detalii…
Raportarea la politică
Ei da, tema aceasta l-a urmărit: fostul deținut politic știa că nu poți avea încredere în titularii puterii, chiar și în cei aleși prin mijloace declarat democratice. Nu s-a lăsat cumpărat și nici anexat. Nu a acceptat cadouri otrăvite, ci, spre uimirea generală, le-a returnat fără să clipească. A refuzat, sobru, să fie “toboșarul aulic” al puterii, indiferent de aparenta ei culoare. A sperat, dar nu s-a amăgit, a investit încredere, dar nu a așteptat nimic. Moment: vizita în biroul lui Traian Băsescu, la început de mandat. “ – Vă pot fi de folos Înaltpreasfinția Voastră? – Nu, nu am venit să Vă cer nimic, doar să Vă ofer ceva. – ? – Biblia diortosită de mine. – Mulțumesc, sunteți singurul care îmi dă și nu îmi cere. – Să o citiți, Vă rog!”. Concluzia, pe treptele Cotrocenilor, când ne îndreptam spre mașină: “Măcar să o răsfoiască!”. Cum știm, cadorisitul nu a avut timp de lectură. Locală sau națională, politica a fost pentru Părintele nostru doar un mijloc, adică s-a raportat utilitarist, fără să exagereze sau să șantajeze, exact cum ar trebui să facem și noi, alegătorii de azi. Fără efuziuni, așteptări exagerate sau contacte servile. Nu este de aceea deloc întâmplător că singurul “om politic” cu care a comunicat în profunzime a fost Regele Mihai de a cărui ospitalitate, cu recunoștință, m-am bucurat și eu. Dar este altă poveste…
Raportarea la cultură
Pălmaș al limbii române, cum se autodefinea, nu a putut înțelege cum unii pun în opoziție Biserica și cultura, câtă vreme cele două realități rămân definitorii pentru identitatea românească (și nu numai). Nu a jonglat, în consecință, cu binomul cult-cultură, ci a afirmat de la bun început că datul eclesial este prin sine unul cultural și că orice om de cultură autentic trebuie să aibă măcar habar de cele ale credinței chiar dacă nu este un practicant liturgic. S-a mișcat cu naturalețe între fronturi, fiind de multe ori un “popă” printre scriitori, dar și mai mult un scriitor, printre ultimii, între “popi”. A avut prieteni pe cei mai însemnați oameni de spirit și litere: de la Tudor Arghezi la Alexandru Paleologu și de la Ion Luca la Mircea Eliade. Inclusiv întâlnirea noastră, respectând proporțiile, a fost în pridvorul cultural. Eu, tânărul de 18 ani, el, arhimandritul de 70 de ani în costum american. Eu, cucerit de limba lui românească plină de sevă, el, surprins de impetuozitatea inocentului.
În loc de concluzie
